de Raluca Grințescu
Cornacii, cunoscuți ca și ciulini de baltă, draci-de-mare sau colții-dracului, este o specie plutitoare, întâlnită în flora spontană a apelor dulci cu curs lin, nativă pe un teritoriu vast din Europa până în marginile estice ale Asiei. Datorită fructelor sale comestibile, cornacii au fost culeși și consumați încă din preistorie, iar în timpurile noastre sunt cultivați pe suprafețe extinse în Asia.
Pot fi întâlniți pe numeroasele canale ale Deltei
Cornacii au tulpini subacvatice, ce pot ajunge și până la patru-cinci metri. Ele se înfig în mâlul de pe fundul apei, printr-o rețea de rădăcini foarte fine. Frunzele sale sunt de două feluri. Unele cresc de-a lungul tulpinii scufundate, subțiri ca niște ace, iar celelalte cresc într-o rozetă la suprafața apei, fiind și partea imediat vizibilă. Acestea au o formă triunghiulară și marginile dințate. La începutul verii, cornacii înfloresc, dezvoltând flori albe cu patru petale. La sfârșitul verii, floarea lasă loc fructelor de culoare verde, cu trei colțuri ascuțite. La maturitate, acestea se desprind de rozetă, plutind în josul apei. La noi, cornacii pot fi întâlniți în special pe numeroasele canale ale Deltei, unde condițiile sunt excelente pentru aceste plante. Fructele lor sunt duse de apă până la mare, iar de aici sunt împrăștiate de valuri de-a lungul întregului litoral. În ciuda unui mit persistent, cornacii nu sunt fructele algelor marine.
Tratează alcoolismul
Numeroase investigații arheologice întreprinse în nordul Europei au descoperit, printre altele, că ciulinii de baltă făceau regulat parte din dieta populațiilor primitive de Homo sapiens. Am învățat cu toții că a fost o vreme când așezările triburilor primitive erau lacustre (construite pe suporți de lemn deasupra apelor line sau stătătoare). În alte regiuni ale globului - India, China, unde există și astăzi tradiția consumului lor -, cornacii, tratați drept bunătăți speciale, erau o ofrandă pentru zei, dar erau și plante cu proprietăți vindecătoare. Un tratat de medicină chinezească, „Sumarul Chinezesc al plantelor medicinale”, publicat în 1694, recomandă ciulinii de baltă pentru tratarea alcoolismului, dar și pentru ameliorarea simptomelor febrei. Hindușii îl consumau cu atât mai mult în perioadele de post și în preparatele rituale.
Utilizări culinare
Miezul cornacilor, alb și cărnos, are o aromă ușor dulceagă, care amintește de cea a alunelor sau a castanelor. Pot fi mâncați cruzi, copți, fierți sau prăjiți. Se pot conserva pentru perioade mari în miere sau pot fi măcinați până se obține o făină. Chiar și la noi în țară există înregistrări etnografice care afirmă că această făină de cornaci era folosită pe vremuri în bucătăria comunităților Deltei. Din acest aluat se făceau un fel de lipii sau o fiertură pasată, asemănătoare cu piureul de cartofi. Miezul este bogat în proteine, grăsimi vegetale, zaharuri, vitaminele B1, B2 și C, calciu, fosfor și fier.
Chiar și în Europa altor vremuri, cornacii se găseau de vânzare prin piețe. De multe ori erau vânduți gata copți, drept gustare, după ce fuseseră ținuți în jar încins sau gătiți în cuptoare, asemeni castanelor coapte. Un motiv pentru pierderea obiceiului de a-i consuma poate fi că multe dintre râurile pe cursul cărora se întâlneau au astăzi debitul mult mai scăzut sau, mai rău, sunt foarte poluate.
Atenţie, pot conţine metale!
Un aspect particular al cornacilor este că au tendința de-a acumula metale în pulpa fructului. Nu este recomandată consumarea lor în stare crudă, căci aceste acumulări de metale sunt nocive pentru organismul uman. Vestea bună este că metalul este eliminat aproape în întregime prin fierbere. Un alt pericol întâlnit atunci când mâncați cornaci direct din barcă este că, asemeni multor plante de apă dulce, suprafața ciulinilor de baltă (fruze și fructe) poate fi acoperită cu ouă microscopice de Fasciolopsiasis, viermi intestinali ce pot infecta oameni și animale deopotrivă. Dar și aceste ouă sunt eliminate prin gătire, căci tratamentul termic le ucide.