Varza face parte din familia cruciferelor şi este originară din Europa Centrală. Se cultivă de peste 4.000 de ani şi este folosită pentru tratarea multor probleme de sănătate încă din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre s-a redescoperit efectul benefic al verzei asupra sănătăţii, oamenii de ştiinţă aplecându-se asupra proprietăţilor sale şi introducând-o în componenţa unui medicament.
Elimină toxinele
Varza se utilizează atât intern, cât şi extern. Cea mai importantă proprietate a sa este de dezintoxicare, având o afinitate deosebită pentru toxine, pe care le atrage şi le elimină, contribuind la curăţarea organismului de „deşeurile” ce întreţin boala. Totodată, asigură şi o cicatrizare perfectă, fiind de neînlocuit în tratarea unor răni. În mod intern, cea mai indicată este sub formă de salate sau de sucuri, cu menţiunea că persoanele cu o mare sensibilitate digestivă pot consuma varza ca salată numai după ce au scufundat frunzele în apă clocotită pentru un minut.
Eficientă în anemii
Varza este indicată în afecţiuni respiratorii, gastrice, intestinale (colite ulceroase, parazitoze), slăbiciune generală, anemie. Profesorul Garnett-Cheney, de la Şcoala de medicină din Stanford, a tratat cu suc de varză 65 de persoane cu ulcer gastric, dintre care s-au vindecat 63 în numai trei săptămâni de tratament. În tratamentul cirozei şi al ascitei se recomandă tratament cu 400 g de varză zilnic, jumătate crudă, jumătate fiartă. S-a dovedit că varza este cel mai eficient mijloc de a trata scorbutul, descoperire făcută cu totul întâmplător. Datorită conţinutului mare de fier, mangan şi cupru este foarte eficientă în anemii.
Reglează glicemia
Un cercetător de la Universitatea din Texas a extras din varză un produs pe care l-a numit glutamină şi pe care l-a folosit cu succes în vindecarea alcoolismului. Varza mai conţine şi o substanţă bactericidă capabilă să reducă anumiţi germeni Gram negativi. S-a constatat că are proprietatea de a regla glicemia, fiind astfel indicată în alimentaţia diabeticilor.
Proprietăţi cicatrizante
Read more: Varza vindecă aproape orice fel de rană
Durerile de dinţi sunt, se spune, cele mai greu de suportat dintre toate durerile. Ele indică prezenţa unei carii, a unei infecţii sau inflamaţii a gingiilor sau a dinţilor. Cum tuturor ne e frică de zumzetul turbinei stomatologice, vă propunem reţete naturiste, ce vă vor lua durerea într-un timp-record şi vă vor reda zâmbetul.
Lapte fiert cu ştevie, panaceul ideal
Într-o cană umplută până la jumătate cu flori de muşeţel se toarnă apă clocotită până se acoperă florile şi se pune la foc (după ce aţi răsturant-o într-un vas mai mare), aşteptând să clocotească cinci minute şi se adaugă o linguriţă cu bicarbonat de sodiu. Lichidul se lasă să se răcească atât cât să poată fi suportat în gură. După prima clătire, durerile sporesc în intensitate, apoi încep să se diminueze simţitor. În cazuri de dureri foarte puternice se foloseşte o cană cu lapte în care se fierb timp de trei minute două-trei linguri cu ştevie proaspătă sau uscată. Compoziţia se ţine în gură, aplecând capul în partea dintelui bolnav.
Orgeletul. Această denumire destul de complicată este în fapt atribuită unei afecţiuni de care a suferit mare parte dintre noi, probabil. Este vorba despre aparent banalul urcior. Acesta este un mic furuncul, ce apare la rădăcina unei gene şi care are forma unui bob de orez. Urciorul debuteză cu dureri mari, umflarea ploapei. După câteva zile apare o mică „adunătură” de puroi, ce se poate deschide dintr-o dată la exterior. Pentru ca această colecţie de puroi să se descongestioneze, aplicaţi comprese locale cu apă fiartă şi răcită sau cu infuzie de muşeţel rece, încă din primele zile. Apoi, când începe să se strângă coptura, se aplică nişte comprese fierbinţi.
O substanţă ce se găseşte în măceşe s-a dovedit a fi eficace în prevenirea artritei şi întărirea articulaţiilor şi ar putea fi folosită şi pentru regenerarea părţilor afectate de această boală, potrivit unui studiu realizat de o echipă de cercetători elveţieni.
Cu florile ei galben strălucitoare, splinuţa se întâlneşte în toată Europa. Datorită faptului că este utilizată mai ales în tratarea rănilor, planta a primit numele de „Planta rănilor”.
Părul este cunoscut încă din anul 4.000 î.e.n. Iniţial, acest pom fructifer era cultivat în nordul Indiei, în Afganistan, Rusia şi China. Soiuri de pere au ajuns şi în Grecia, iar de aici s-au răspândit în restul Europei, datorită romanilor. Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în America de Nord şi în Australia, iar mai apoi în toată lumea.
Calitatea fânului rezidă din plantele ce cresc în zona în care se găseşte, de aceea cel mai bun este fânul din regiunile montane, nepoluate, unde se întâlnesc foarte multe plante medicinale, cu proprietăţi terapeutice extraordinare. Este cunoscut faptul că eficienţa florilor de fân în tratamentul multor boli este dată doar de varietatea plantelor prezente în zona montană, fiecare din ele având proprietăţi terapeutice diferite, de unde rezultă un efect vindecător cumulat. Pentru tratamentele naturale, cel mai bun este fânul de la a doua coasă, numit „otavă”.
Glanda tiroidă, situată în regiunea gâtului, este formată din doi lobi uniţi printr-un istm. Ea secretă doi hormoni: tiroxina (T4) şi triiodotironina (T3), într-o proporţie mai mică. Atât tiroxina, cât şi triiodotironina circulă legate de proteine serice, fracţiile libere răspunzătoare de efectele biologice fiind de numai 0,04% din totalul T4 şi 0,4% pentru T3. Hormonii tiroidieni exercită efecte metabolice în diferite ţesuturi ale organismului, prin creşterea consumului de oxigen şi a producţiei de căldură, ca rol principal, dar au şi efecte specifice pe diferite organe, cum ar fi creşterea frecvenţei şi debitului cardiac, mărirea activităţii digestive, efecte scheletice care contribuie la creşterea şi la modelarea oaselor, controlul centrului respirator, efecte pe musculatură sau pe sistemul nervos. Toate aceste efecte sunt exacerbate în hipertiroidism şi diminuate în hipotiroidism, fiind direct răspunzătoare de tabloul clinic specific.
Dediţelul este o plantă ierboasă, perenă, ce preferă zonele deschise, cu sol nisipos şi calcaros, făcându-se remarcat prin florile sale, în formă de clopot, de culoare mov, cu nuanţă sobră purpurie şi cu un contur auriu discret. Florile se deschid în luna aprilie, iar vorbe din bătrâni spun că în perioada înfloririi, până şi simplul miros al florilor şi frunzelor rupte sau strivite provoacă dureri de cap sau iritaţii oculare. Legenda spune că zeiţa Venus a plâns atunci când a văzut dediţelul. Legat de acest fapt, fitoterapeuţii sunt de părere că dediţelul este folosit în afecţiunile cronice ale ochilor (cum ar fi petele pe cornee). Studiile au demonstrat că unele boli oftalmologice au fost vindecate în câteva luni prin administrarea extrasului de plantă.