de Carmen Ciripoiu

Cu aproape două milenii în urmă, filosoful Marc Aureliu spunea că aspectul exterior al omului este „cea mai bună scrisoare de recomandare a sa”. Tocmai de aceea, femeile au căutat mereu soluții care le promiteau să le aducă frumusețea, dar și tinerețea fără bătrânețe, uneori chiar riscându-și sănătatea prin folosirea cosmeticelor din mixturi toxice.

Incredibilii ochi ai egiptencelor

Vechii egipteni foloseau cosmeticele pe scară largă. Femeile, mereu dornice să-și pună în evidență ochii, foloseau khol (n.r. - sulfură de plumb) pentru a trasa conturul acestora, o substanță obținută din amestecul sulfatului de plumb cu migdale calcinate, cupru, zgură și alte ingrediente. Se credea că negrul din jurul ochilor le îmbunătățește în același timp și vederea, dar le apără și de spiritele malefice. Vasele în care femeile din Egipt păstrau vopseaua neagră pentru ochi se numeau mastim - ceea ce înseamnă „culoarea care face ochii să vorbească” - și aveau uneori formă de lingură. Cel mai cunoscut dintre recipientele de acest fel ajunse până la noi se păstrează la Luvru şi se numeşte „Sclava care înoată”.

Fața albă versus fața bronzată

Tot în Antichitate, grecoaicele foloseau pentru vopsitul obrajilor și al buzelor creioane din miniu de plumb sau din rădăcina plantei alcea. Dacă pleoapele erau umbrite cu cărbune, genele și sprâncenele se înnegreau cu funingine, apoi negreala era fixată cu un amestec format din albuș, amoniac și rășină. De altfel, acest amestec era folosit de femei și pentru epilare. La rândul lor, egiptencele foloseau, de cele mai multe ori, rețete complicate pentru fardarea feței: pleoapele erau colorate în negru, iar partea inferioară, în verde malachit. Ca să pară mai frumoase, etiopiencele își albeau pielea cu ghips, iar agatarşii erau albaştri din cap până-n picioare. Tot din perioada Egiptului Antic provine și împărțirea oamenilor în persoane cu piele albă și indivizi cu pielea neagră. Dacă în secolul al XXI-lea o femeie cu pielea bronzată este considerată a fi la modă, cu multe secole în urmă, pielea albă ca laptele era un atribut de prim rang al feminității. De altfel, albul pielii sublinia apartenența socială a doamnelor din aristocrație, spre deosebire de țărăncile care aveau fețele înnegrite de soare. Ecaterina Sforza, de exemplu, a lăsat urmașilor o uimitoare rețetă care garanta albul feței: „Apă amestecată cu sânge de porumbel, petale de crin, camfor, ouă proaspete şi miere de albine”.

Rafinamentul femeilor musulmane

Specialiștii spun că, o perioadă de câteva secole, cosmetica a fost foarte bine cultivată în lumea musulmană, femeile folosind diverse mijloace de înfrumusețare pentru a căpăta un rafinament aparte. În haremuri, de exemplu, considerate un fel de instituții de înfrumusețare ale vremii, îngrijirea corpului și a feței era foarte importantă. Pentru gene, acestea foloseau o vopsea neagră, iar ochii erau măriți cu tuș, în timp ce buzele și uneori chiar și gingiile erau colorate în roșu aprins, folosindu-se diferite substanțe vegetale. La fel de preocupate de frumusețe, mai ales cea a feței, erau și locuitoarele din Florența, Roma sau Genova, care utilizau următoarea mască: o felie subțire de carne crudă de vițel înmuiată în apă de ploaie. În vechea Japonie, gheișele foloseau rujuri obținute prin strivirea petalelor de șofrănel, cu care își pictau atât buzele, cât și pleoapele. În ceea ce privește baza de machiaj, aceasta era obținută din ceară diluată, peste care se aplica pudră de orez.

Perioada aluniţelor artificiale

Datorită Caterinei de Medici, devenită regină a francezilor, în secolul al XVIII-lea, cosmetica franceză cunoaște o dezvoltare neașteptată. Și acum accentul principal se pune pe albul feței, care trebuie să fie unul deosebit: „Mai deschis pe frunte, uşor întunecat pe pomeţii obrajilor (cu o anumită tentă de bleu), în timp ce, în jurul gurii „culoarea albă trebuie amestecată cu un pic de galben şi de albastru”. Pentru a reprezenta venele de pe față, umeri sau piept se întrebuinţa culoarea bleu, iar buzele erau evident conturate cu celebrul roșu „à la Versailles”, un roșu foarte aprins, ce contrasta puternic cu albul feței. Este perioada apariției alunițelor artificiale, cunoscute sub denumirea de musculițe.

Sare și piper pentru dinți strălucitori

Prima referință legată de pasta de dinți provine tot din Egipt, când, pentru albirea dinților, se folosea un amestec din sare, piper, frunze de mentă și flori de iris. La începutul anilor 1800, periuța de dinți se folosea doar cu apă, iar ulterior au apărut și diferite pudre făcute din cretă, cărămidă pulverizată și sare. Până în anul 1900, combinația întrebuinţată era din apă oxigenată şi praf de copt.

Coafuri cu rășină de pin

Tot din Antichitate provin și coafurile laborioase, pentru care se folosea din plin rășina de pin. Se pare că tot din acea perioadă datează și primele extensii de păr. Egiptenii însă purtau, de cele mai multe ori, părul tuns, părul facial fiind interzis. O cremă care ar putea concura cu cele existente în acest moment a fost descoperită într-un templu roman, vechi de 2.000 de ani, într-o cutiuță. Compoziția chimică a cremei conținea amidon, grăsime animală și oxin fin.

În Bizanț, pentru decolorarea părului, femeile se spălau cu leșie și extrase vegetale

Părul, spălat cu must de mere

Vechile grecoaice aveau un adevărat cult pentru păr. Acestea purtau părul lung, părul scurt fiind considerat semn de doliu. Dacă părul blond era spălat cu must de mere, cel negru era curățat cu must de struguri negri, care avea și rolul de a-i da strălucire. În timpul lui Ludovic al XV-lea, spălatul părului se practica destul de rar, și pentru că mâncărimea pielii capului era inevitabilă, nobilii foloseau mici bețișoare de lemn cu care se scărpinau pe sub peruci.

Ştiaţi că...

... în mormintele paleolitice s-au găsit piepteni de os și ace de păr?

... sticluțe de os, borcănașe cu căpăcele sau lopățele primitive pentru aplicarea fardului, datând din perioada glaciară, au fost descoperite în grote?

... gura se parfuma prin mestecarea grăunțelor de mirt?

... dinții se curățau cu un băț de fildeș înmuiat într-un amestec de coji de ou, de sidef și de cărbune?

... în Roma Antică, și umerii femeilor erau vopsiți în alb?