de Elena Şerban
şi Claudia Stan
Zorelele, Ipomoea purpurea, sunt unele dintre cele mai frumoase şi mai des întâlnite flori căţărătoare, fiind foarte potrivite pentru îmbrăcarea ferestrelor şi a gardurilor. Există peste 500 de specii, anuale şi perene, cu aspect arbustiv sau căţărător.
Florile acestei plante, originare din America Meridională, au forma unor pâlnii colorate în alb, albastru, roşu sau purpuriu şi se deschid dimineaţa, o dată cu apariţia soarelui. Deşi este o plantă care iubeşte căldura, florile se închid destul de repede, în jurul orei 10:00. Frunzele zorelelor sunt complete şi în cele mai multe cazuri au forma unor inimioare desenate de copii. Ipomoea purpurea înfloreşte din iulie până în septembrie-octombrie.
Există peste 500 de soiuri
Zorelele se cultivă şi cresc destul de uşor. Plantele anuale se obţin din seminţe, iar cele perene se transplantează în februarie-martie. Bobocii apar din aprilie şi până în septembrie şi se recomandă adăugarea la fiecare două-trei săptămâni a unui îngrăşământ lichid în apa de udat. Speciile perene trebuie ţinute iarna la o temperatură cuprinsă între 7 şi 13 grade Celsius. Printre cele 500 de soiuri de zorele se numără „Heavenly blue”, cu flori de culoarea cerului senin, „Wedding bells”, cu flori mov-deschis, „Early call”, care înfloresc foarte timpuriu şi au flori roz cu ochi alb, ce stau deschise până către seară.
Atenţie! Seminţele unor plante din familia convolvulaceae (zorele) sunt periculoase, fiind considerate droguri psyhedelice, de aceea copiii trebuie feriţi de consumul lor, care ar putea avea consecinţe tragice.
Erau odată trei surori, toate frumoase şi muncitoare. Lumea din satul lor le-a pus numele Zorele, pentru că se duceau pe câmp la muncă de cum ieşeau zorii. Într-o zi, un trimis al Domnului a ajuns pe Pământ şi a umblat peste tot în căutarea unor oameni buni. Ajuns în satul Zorelelor, sătenii l-au întâmpinat cu ţipete şi urlete, din cauza straielor sale, considerându-l un vrăjitor. A ajuns pe câmpul unde munceau fetele şi le-a cerut ceva de mâncare. Fetele degrabă i-au dat apă şi mâncare şi au avut grijă de el. Orbiţi de ură, sătenii s-au înarmat cu coase şi furci şi au venit să-i omoare pe cei patru, crezând că pun la cale o vrăjitorie. După ce i-au omorât au luat rămăşiţele pământeşti ale lor şi le-au pus într-o groapă, fără să le aşeze lumânări, cum este obiceiul creştinesc. Plini de remuşcări, sătenii au venit a doua zi să îi înmormânteze, însă, pe locul în care au fost trupurile lor, au răsărit nişte floricele albăstrii de o frumuseţe dumnezeiască, ce-şi închideau pălăriuţele de fiecare dată când se apropia ora prânzului fatidic.