Ca element decorativ, apare pe obiectele de cult şi pe podoabe, reprezentând în antichitate speranţa, puritatea şi triumful. Împreună cu trandafirul şi cu laurul, era folosit la greci şi romani pentru încununarea frunţilor învingătorilor. Deşi creşte în stare sălbatică mai mult în Orient şi în Europa, crinul a ajuns şi pe continentul african, fiind foarte apreciat în Egiptul antic (hieroglifa care reprezenta crinul simboliza Egiptul). Câteva milenii mai târziu, crinul devenea simbolul regalităţii în Franţa.

Parfum şi culoare în diverse specii
     Genul botanic Lilium, din care face parte crinul, cuprinde numeroase specii de climat subtropical până la temperat, răspândite în special în Orient şi în Europa, dar şi pe continentul american şi african. Specia cea mai cunoscută, de care e legată istoria acestei flori, este Lilium candidum (crinul alb), cu flori albe în formă de potir şi cu un parfum îmbătător. În Europa a pătruns din Orient, ca plantă cultivată, adusă de fenicieni, greci, romani, arabi şi turci, deşi ea este întâlnită aici şi în stare spontană.  

    Ca an de început al culturii crinului, în Europa este considerat anul 1905, când botanistul englez Willson a introdus crinul regal (Lilium regale), cu toate că pe acest continent se cultivau de mult crinii asiatici. În ultima sută de ani au fost creaţi numeroşi hibrizi, dar niciunul nu a reuşit să ocupe locul crinului alb şi al celui regal (imperial) în privinţa formei, parfumului şi culorii.  Crinul alb (Lilium candidum) sau „crinul Madonei”, prezintă în sol un bulb solzos, uşor oval, cu diametru care poate trece de opt centimetri. Tulpina ce poartă florile, de 90-100 cm înălţime, poate susţine până la 20 de flori mari, albe şi parfumate.

    Este rezistent la ger, putând ierna afară.  Crinul regal sau imperial (Lilium regale), originar din China, are în sol un bulb de dimensiuni mai mari, de culoare purpurie. Florile mari, parfumate, ca nişte pâlnii, sunt albe pe dinafară, cu o uşoară tentă vişinie pe nervuri şi stropite cu galben în interior. Ele sunt grupate câte trei-cinci spre vârful tulpinii florale. Nu este aşa de rezistent la ger cum este crinul alb.  Crinul vărgat de Japonia (Lilium tigrinum) are în pământ un bulb mare solzos, din care apare tulpina de 150 cm înălţime, care poartă spre vârf 15-20 de flori roşii-portocalii, stropite în interior cu purpuriu. Pe tulpina florală, la subsoara frunzelor, apar câte doi bulbli prin care planta se poate înmulţi.  Crinul de pădure (Lilium martagon), sălbatic, originar din Europa, întâlnit şi la noi în ţară, atinge 100 cm înălţime şi face flori purpurii, grupate câte 20 în inflorescenţe. Petalele sunt răsucite mult în exterior. Există forme şi cu alte culori. 

Uşor de cultivat şi de întreţinut
     Crinul poate fi cultivat fără prea mari dificultăţi într-o grădină obişnuită. Înmulţirea se realizează prin mai multe metode, accesibile tuturor: despărţirea bulbilor, prin bulbi aerieni, prin frunzele solzoase ale bulbilor, prin butaşi de frunze şi prin seminţe. Cel mai uşor se realizează desfacerea bulbilor după ce au fost scoşi din pământ în luna iulie. După 15-20 de zile de păstrat la rece se pot planta din nou în grădină. Înmulţirea prin bulbii aerieni se foloseşte la Lilium tigrinum şi la alte specii care formează bulbii la baza frunzelor.

    În cazul despărţirii frunzelor solzoase ale ­ bulbilor (metoda de înmulţire rapidă a soiurilor valoroase), acestea se pun la înrădăcinat în ghivece cu turbă (patru părţi), nisip (o parte), pământ de frunze (o parte), în loc cald. După înrădăcinare şi formarea bulbilor, aceştia se plantează în ghivece mici, în care se ţin până la înflorire (doi ani). Bulbii se plantează în grădină toamna (septembrie) sau chiar vara (iulie), în cazul crinului alb. Înrădăcinarea se produce până în momentul venirii frigului. În iernile cu geruri puternice, terenul se protejează (frunze, paie, ramuri). Primăvara-vara plantele se prăşesc, se udă şi li se administrează îngrăşăminte (lichide sau solide).