de Gabriela Niculescu

Andrei Aradits, juratul emisiunii „Te cunosc de undeva”, difuzată de Antena 1, și producătorul emisiunii „Singur Cook”, de pe site-ul cu același nume, este unul dintre cei mai carismatici actori ai generației sale, iar dincolo de lumina reflectoarelor este cel mai firesc, mai sincer și amuzant om pe care l-am intervievat. Este căsătorit cu Andreea și are un fiu de 9 ani, Eric. Cariera sa de actor a început în 1996, când a absolvit IATC-ul, la clasa profesorului Florin Zamfirescu, și a urcat pe scena Teatrului Evreiesc de Stat, unde a jucat până în 2002, apoi, pe cele ale teatrelor Bulandra și Național, unde a avut roluri importante. L-ați putut vedea și în lungmetraje precum „Tatăl fantomă”, „Bunraku”, „Cenușă și sânge”, „Contra timp”, „Restul e tăcere”, „Greșeala din trecut”, dar și în serialele tv „În familie”, „Efect 30”, „Narcisa sălbatică”.

„Am debutat la 4 ani și-un pic în regia lui Ion Lucian”

- Ți-ai câștigat primii bani, copil fiind, învățând să manipulezi adulții. Cum reușeai?

- Habar n-am. E un instinct din copilărie. Și fiul meu îl are, este megașantajist. Mă uit la el și mă recunosc. Eu am copilărit primii trei ani la Lugoj, la bunici, apoi mama m-a adus la București. Lucra la Teatrul Giulești și mă trimisese la un cămin săptămânal. Era oribil acolo, nu-mi plăcea deloc, era frig, îmi amintesc tot felul de secvențe triste. Copiii erau aduși luni și luați sâmbătă, iar pe mine mă ducea marți și mă lua vineri. Într-o iarnă grea, m-a dus luni și mi-a promis că mă ia joi. Din cauza ninsorii nu circula nimic și a venit pe jos, de foarte departe, prin nămeți, și mi-a zis: „Andrei, uite, nu pot să te mai iau azi!” Am început să plâng și îmi amintesc de senzația că știam c-o doare că plâng și eu continuam să plâng de-al naibii, să o rănesc. Încerca să mă facă să râd și îmi venea să râd, dar mă abțineam, de afurisit, s-o pedepsesc. A fost singura oară când mama și-a încălcat cuvântul, lucru pe care i l-am reproșat până m-am făcut mare. Iar acum recunosc asta în fi-miu. Nu-ți imagina că e dracu’ gol, dar e o chestie instinctuală, mă simte când sunt vinovat, când mă mustră conștiința că am ajuns târziu acasă și eu ar trebui să fiu mai mult cu el. Și când ajung, îi spun să meargă la culcare, că e târziu, iar el bagă duioșia, cântă viorile, vine pe lângă mine și-mi spune blajin: „Tati, stai puțin cu mine, vrei să citim? Te rog, mai stai, pot să te îmbrățișez?” Și mă face praf! Speculează momentul și știe cum să intre pe sub pielea mea. Cam așa era și cu manipularea mea pentru bani.

- Povestește-mi despre modul în care ai prins „microbul” actoriei?

- E clar un „microb” și e foarte vizibil la oamenii de teatru, de exemplu, la cabiniere, la mașiniști, care stau acolo ore în șir și sunt plătiți prost. Mă întreb ce-i mână în luptă? Că ei nu se bucură nici de gloria aplauzelor, precum actorii. Mulți stau acolo chiar din dragoste de teatru, e ceva ce-i ține și ceva-ul acela n-are legătură nici cu aplauzele, nici cu salariul. Are legătură, poate, cu empatia, cu faptul că e ceva interesant acolo. Îmi aduc aminte de asta când eram mic, de când mergeam cu mama la repetiții, la 4-5 ani, că erau niște oameni mari care acordau importanță unor replici destul de tâmpite, dar energia care se crea era fascinantă. Îi priveam, nu înțelegeam exact ce făceau, dar îmi plăcea, era interesant, avea ceva magic „cutia” aia, era luminată, oamenii erau pe scenă, erau actori... Nu mai zic când ești mic și intri în recuzita unui teatru. Păi tu știi ce au acolo? Săbii, coroane, decoruri, de toate, e un adevărat teren de joacă. Îți dai seama că mama avea treabă, iar eu mă plimbam prin culise, pe sus, pe jos, era cel mai tare loc de joacă. Am debutat la 4 ani și-un pic în piesa „Cocoșelul neascultător”, în regia lui Ion Lucian. Era o comedie drăguță pentru copii și eu jucam un iepuraș. Știu că trebuia să spun și o replică atunci când întreba ursulețul ce defecte are vulpoiul. Eu spuneam „Lenea?”, dar habar nu aveam ce însemna cuvântul ăsta. Ulterior am aflat. (Râde!)

„Ce tare ar fi să ne căsătorim la McDonald’s! Da, chiar! Hai! Când? Sâmbătă!”

- Știu că în urmă cu zece ani ai ales să faci o căsătorie atipică, într-un fast-food. De ce ai ales tocmai acest gen de local?

- Se căsătoreau niște cunoștințe, iar eu cu Andreea discutam de tot haosul acela al organizării, ei erau extenuați, iar evenimentul în sine își pierduse orice fel de haz și de semnificație. Și noi am zis așa, într-o doară: „Ce tare ar fi să ne căsătorim la McDonald’s! Ha, ha, ha, ce tare! Da, chiar, ce tare! Vrei? Da! Hai! Când? Sâmbătă!” Așa a fost. Andreea a luat o rochie de la teatru, făcută de Doina Levința, pentru că voiam să ne căsătorim și religios; la ortodocși nu am putut, pentru că eu sunt catolic, și atunci ne-am dus la catolici, am dat de un părinte drăguț care ne-a spus că ei acceptă și căsătoriile mixte. Invitații la nuntă au fost nașii, familia Titieni, și prietenii care ne-au sunat în săptămâna aceea. Prima oară am vrut să ne căsătorim în tramvaiul acela în care se organizează petrecerile pentru copii, dar au zis că nu ne primesc și ne-am dus în restaurant. Ne-au întrebat: „Dar ziua cărui copil e? Nu, e nuntă!” S-au uitat chiorâș la noi, dar au acceptat. Nici poze nu avem! Toată lumea ne întreabă de ele. Dar noi nu am vrut să facem frondă, să spunem că suntem împotriva consumismului sau a tradiției. Nu, pur și simplu ne-a venit în minte o tâmpenie și-am făcut-o.

- Ce preocupări are Eric la cei 9 ani ai săi? Pare să-ți calce pe urme?

- Este în clasa a IV-a și este pasionat de calculator, de jocuri, de Minecraft (n.r. - joc pe calculator), vrea să fie „youtuber”... M-am uitat și eu pe site-ul ăsta (n.r. - www.youtube.com), să văd care e trendul, și e un tip care se filmează singur și pune filmulețele pe internet și are milioane de vizualizări. Asta îi place și lui. Când m-a văzut că filmez pentru „Singur Cook”, a făcut și el o omletă și a filmat cu mine. Ce vede aia face.

- Ți-a spus că i-ar plăcea să joace în vreo producție?

- A făcut deja un scurtmetraj cu Valeria Sitaru, produs de Adrian Titieni, și a luat și premiu la Festivalul Anonimul. Și-a luat un telefon mobil din banii câștigați la film. A dat casting și a intrat pe bune, nu-ți imagina că l-am băgat pe pile. Era și în perioada în care el se filma singur, chiar m-a amuzat că a filmat o scenetă în care și-a lăsat pauze pentru dialog.

„«Singur Cook», o emisiune în care vorbesc normal cu omul”

- Cum ți-a venit ideea să lansezi proiectul „Singur Cook” și cum ai ales numele?

- Una dintre frustrările mele majore este un anumit ton întâlnit în televiziune, heirupist, teatral-entuziast, îl vezi și prin reclame, toți vorbesc cu spectatorul de parcă ar fi oligofren și cretin și-ar trebui împins de la spate, iar pe mine mă enervează, am senzația că nu vorbesc cu mine sau că mă iau de prost. Și primul gând ăsta a fost. N-aș putea să fac o emisiune în care să vorbesc normal cu omul, ca și cum ar fi inteligent, și nu ca și cum ar fi un segment ce trebuie acoperit? Toți îl au, inclusiv eu l-aș avea dacă aș fi în situația lor. Gândiți-vă și la tonul de radio, dimineața, la ora 6:00, îi auzi heirupist: „Bună dimineațaaaa! Ce faaaaceeeți?” Lăsați-mă naiba în pace, chiar așa binedispuși sunteți voi la ora aia? Pe cuvântul vostru că vă vine să zâmbiți așa matinal? Vorbiți, fraților, normal! Asta a fost ideea de bază. Apoi m-am întrebat ce-aș putea să fac. Și eram într-o zi cu un prieten, operator, și eu găteam. Iar lui i s-a părut că sunt comic când gătesc și a zis că ar fi ceva dacă s-ar face o emisiune cu mine gătind, când nu-mi iese preparatul, o emisiune pe bune. Apoi am început să dezvoltăm ideea, și așa am ajuns la „Singur Cook”, iar titlul mi s-a părut comic. Mă gândeam că toate emisiunile sunt cu Chef, am zis să aleg ceva cu cook, „I cook”, „Singur Cook”, ăsta e.

- Te-ai așteptat ca emisiunea ta să aibă succesul acesta?

- Nu, chiar m-a surprins. M-a ajutat enorm și faptul că am apărut în reclame și că fac parte din juriul „Te cunosc de undeva”. Însă eu mă chinui să nu mi se urce la cap succesul. Pentru că eu cred că cea mai scârboasă și mai perfidă boală a vedetelor sau a actorilor este taman asta: li se acordă importanță și li se urcă la cap. Fiind televizorul pus în mijlocul sufrageriei, brusc, părerea celui care apare contează, deși sunt destui cretini acolo. Apoi, contează și oamenii din producție, și ei îți acordă importanță, nu de alta, dar fac economie la bani și-ți spun cât ești tu de important pentru ei și, brusc, ai senzația că ești important, că-ți miroase gura a flori sau că, dacă leșină câteva fufe, schimbi destine, or, nu e așa. Eu sunt un măscărici și știu foarte bine lucrul acesta. Dacă mâine nu va mai fi emisiunea, nu va avea nimeni nevoie de mine și e important să știu asta, e un mod sănătos de a privi lucrurile. Mai e ceva. Știi actorii care încep să joace personaje de cum intră pe o ușă, ăia care pronunță Actor cu majusculă, teatru cu diftong și pe care-i precede misterul? Organicitatea este regula numărul unu a unui actor. Trebuie să-l crezi. Dar dacă tu însuți, în viața de zi cu zi, ai devenit erou și nu mai ești om, îți creezi un personaj în care începi să crezi, pe care ți-l amplifici prin modul în care stai, modul în care privești. Egoul este un personaj inventat de noi.

„Ea a încercat să facă niște paste, a trebuit să le mănânc şi am zis că mai bine gătesc eu”

- Ţie nu ţi se urcă succesul la cap?

- Soția mea este o foarte bună „ghiulea” în sensul acesta. Eu simt și la mine, când mă întorc de la filmări, de la „Te cunosc de undeva”, unde port costum, stau pe scenă, la masa juriului, deasupra spectatorilor, am o poziție de putere, pe care încerc să n-o folosesc întotdeauna, e foarte ușor să-ți intre prin oase, și ajung acasă, iar Andreea zice: „Andrei, Andrei, hai, dă jos «haina» aia, vino acasă!” Crede-mă, e boală parșivă, care pleacă de la un lucru firesc. Ca să-ți poți justifica existența nu poți spune: „Da, sunt și eu unul dintre cele șapte miliarde de vierimi!” Toți credem că suntem buricul pământului, că suntem importanți. Și atunci când cineva îți spune că ești important, cum să nu se înfoaie egoul în tine?

- Când ai început să gătești?

- Cam la un an după ce m-am însurat. (Râde!) Prima oară am mâncat pizza și produse de patiserie. Ea a încercat să gătească o salată și niște paste și a trebuit să le mănânc, apoi am zis că mai bine gătesc eu. Prima oară am făcut lasagna și mi-a ieșit bine și am zis să mai încerc.

- Știu că joci în piesa „Masculin/feminin”, la Godot Cafe. Te mai putem vedea pe vreo scenă?

- Aș vrea să mă mai vedeți și în altceva, însă nu pot să mă distribui singur. În toate domeniile există aceeași râcă, actorii de teatru spun despre cei de film că nu s-ar auzi pe scenă, că ei vorbesc șușotit, cei de teatru și cei de film spun despre cei care apar la televiziune că sunt niște măscărici, cea mai joasă speță a actorilor, și-ți spun eu, care le-am făcut pe toate, că toți au dreptate în felul lor.

„Una dintre frustrările mele majore este un anumit ton întâlnit în televiziune, heirupist, teatral-entuziast, toți vorbesc cu telespectatorul de parcă ar fi oligofren și cretin și-ar trebui împins de la spate“

„Eu sunt un măscărici și știu foarte bine lucrul acesta. Dacă mâine nu va mai fi emisiunea, nu va avea nimeni nevoie de mine și e un mod sănătos de a privi lucrurile“

„Maria Buză se ascunde în pelerina autoironiei, dar poate fi şi un om sensibil şi cald“

- Care este concurentul care te-a surprins cel mai tare la „Te cunosc de undeva”?

- Jorge. Treaba mea e să încerc să le explic cum e personajul. La început, în sezonul I, nu înțelegea, se vedea că are voce și talent, dar era ușor fandosit și crispat, nu înțelegea, nu știam să-i explic, asta e mult, asta e puțin. Și face acum fiecare lucru cu o bucurie extraordinară, iar asta îi conferă un magnetism teribil, îți curg ochii după el. Și Pepe m-a uimit, iar de Maria Buză nici nu mai zic, e fermecătoare, are un haz teribil, ea se ascunde mult în pelerina autoironiei, dar poate fi și un om sensibil, cald și drag, e superbă.

„Făceam concurs, care sărea ultimul prin faţa trenului“

- Care a fost cea mai mare nebunie pe care ai făcut-o?

- Când eram mic, pe la 6-7 ani, făceam baie în Timiș, la Lugoj, cu un prieten, sub un pod de cale ferată. După ce ne uscam, ne urcam pe podul pe care treceau marfare, o dată la zece minute trenuri, și noi făceam concurs, care sărea ultimul prin fața trenului, cât mai aproape de tren, cam la un metru, ca să nu mai aibă celălalt curaj să sară. Nu-mi aduc aminte să ne fi gândit la vremea aia la vreun pericol. Acum îmi dau seama că am fi putut muri în orice moment. Dacă fi-miu ar face acum așa ceva, aș albi instant. Odată, când mă jucam pe șine, nu am auzit o locomotivă și nu mai aveam timp să fug, așa că m-am culcat între șine ea a trecut pe deasupra mea. Eu n-am pățit nimic, dar o doamnă care m-a văzut era să facă infarct.