Dumnezeu i-a spus „Cântă tot timpul!”. Şi asta a făcut. N-a rezistat doar o vară ca alte vedete, iar numele său, în loc să se şteargă, s-a transformat în aur. De ce îşi merită Mihai Trăistariu caratele cu prisosinţă, veţi vedea în interviul de mai jos.
Noroc de gene bune
- Te-a hărăzit Dumnezeu cu un car de daruri: seducţie, talent, glas extraordinar… De unde vin toate astea? Pe cine ai moştenit?
- Eh… Cred că aici e vorba doar de ADN-ul părinţilor. De fapt, de combinaţia lor. Am avut nişte părinţi extraordinari. Din păcate, niciunul nu mai e în viaţă, ca să se bucure de realizările mele, însă am convingerea că mă veghează de undeva de sus şi sunt mândri de mine. Am avut nişte părinţi excepţionali, care au avut grijă ca ai lor copii să aibă tot ce le trebuie. Din păcate, n-au reuşit, dar nouă nu ne-a păsat . Eram atât de fericiţi, încât explodam. Noi ne limitam la ce aveam. Da, am fost un copil sărac, însă niciodată n-am simţit vreo durere din asta. Nu mi-a lipsit nimic cât am fost mic! Poate doar o pereche de tenişi în fiecare an, pentru că îi purtam mereu pe cei ai fraţilor mai mari. Niciodată nu aveam ceva nou. Dar nu-mi păsa. Aveam tot ce-mi trebuie. Mama mea a cântat în tinereţe, avea o voce minunată, iar tata a fost artist plastic (pictor). Eram o familie de artişti. Am avut de la cine moşteni...
- Sufletul tău şi-a păstrat aceeaşi puritate ca în copilărie?
- Da, am fost un copil fericit. Blândeţea am moştenit-o de la maică-mea şi veselia de pe chip, iar de la tata am luat voinţa şi ambiţia de a fi primul, de a reuşi în viaţă, de a lupta cu ce-i mai greu. Am avut noroc de gene bune!
Mereu un fanatic
- Succesul profesional s-a produs într-un moment greu al vieţii: dispariţia mamei tale. Cum s-a „acomodat” suferinţa cu bucuria?
- Din mers. De nevoie. Viaţa ne pregăteşte câte o „surpriză” când ne e lumea mai dragă. E ca un tribut. Am suferit foarte mult, dar am fost norocos că am avut oameni lângă mine care au făcut să treacă ziua mai uşor, apoi au fost şi concertele, plecările în turnee. A fost greu, dar a trecut. Am înţeles atunci că viaţa are suişuri şi coborâşuri şi că trebuie să intru şi eu în acest mers al lucrurilor. Şi totuşi, moartea mamei m-a făcut să mă redescopăr. Am revenit din acest traumatism cu viziuni noi asupra vieţii. Eu, Mihai, copilul pasionat de OZN-uri şi de misterele Universului, eram acum interesat de prelungirea vieţii sau de tratamente pentru bolile incurabile. Am devenit un Mihai mai matur şi totuşi un pic mai fantezist. M-au speriat mult cancerul mamei şi al tatălui meu. Am intrat un pic în panică. M-am gândit că trebuie să fac ceva să opresc bolile astea.
- Te-ai gândit vreodată că vei avea parte de atâta succes?
- Când eram în liceu visam zi şi noapte că voi deveni „mare” şi voi fi iubit de toată lumea. Mă vedeam pe scene internaţionale sau câştigând Eurovisionul. Am fost mereu un fanatic. Să fiu apreciat, iubit, respectat e esenţa vieţii mele. Şi nu e uşor să obţii toate lucrurile astea. E o muncă infernală, combinată obligatoriu cu un fel aparte de a fi. Trebuie să fii special ca om ca să placi oamenilor. Nu e suficient doar talentul. Îţi trebuie un anume „lipici”.
„Perseverenţa e arta de a reuşi în viaţă”
- Când eşuezi, cum îţi revii? În ce îţi găseşti sprijin?
- Mă supăr pe moment, dar caut să-mi revin singur. Mă uit în oglindă, încerc să-mi găsesc repede calităţile. Am pierdut la mustaţă Eurovisionul pe România de cinci ori şi m-am mobilizat de fiecare dată. A şasea oară l-am câştigat! Asta înseamnă perseverenţă. E arta de a reuşi în viaţă. Nu te dai bătut până nu reuşeşti.
- Ai fost vreodată invidios pe colegii de breaslă?
- Da! Mai ales pe cei care nu merită! Dar l-am susţinut mereu pe acela care are talent cu adevărat şi am s-o fac mereu. Nu-mi plac cei care reuşesc fără merit, nu-i agreez pe cei norocoşi, dar fără talent sau pe aceia promovaţi artificial de mass-media. Îmi plac cântăreţii cu voci foarte bune, actorii veritabili, nu fotomodelele din telenovele, îi respect pe gimnaşti, care muncesc enorm, pe oamenii de ştiinţă obsedaţi de idealuri. Mondenităţile, hainele de fiţe şi cluburile „bengoase” nu mă caracterizează. Bunul-simţ elementar mă face să-mi accept colegii aşa cum sunt, indiferent dacă-mi plac sau nu. E un pic acea lege a junglei, pe care n-o recunoaşte nimeni.
- Care este cel mai inedit concert pe care l-ai susţinut în cariera ta de până acum?
- Am fost chemat să cânt la o zi onomastică în Bistriţa Năsăud. Când am ajuns, petrecerea se ţinea într-o cameră a unui apartament. Fiindcă mi-a dat omul banii, a trebuit să trăiesc momentul penibil de a cânta pentru cinci oameni (glumesc, erau vreo 20) în casa unui om. Doar nu băteam atâta drum degeaba!
„De când o cunosc pe Ioana mă simt ca un bărbat căsătorit!”
- Iubita ta, Ioana, îţi este de ceva vreme un extraordinar suport moral şi afectiv. Îţi mai aminteşti când a bătut pentru prima oară dragostea la uşa ta şi ce metode foloseai pentru a cuceri domnişoarele?
- Dacă n-ar fi Ioana aş fi zero barat. E o comoară la casa omului. E atât de blândă şi de calmă, de caldă, că-ţi vine s-o mănânci în fiecare secundă. E tot ce-şi poate dori un bărbat. Nu ne-am certat niciodată. De aceea ne-am promis unul altuia că, atunci când vor fi situaţii tensionate, fiecare dintre noi să aplaneze conflictul din faşă. Şi funcţionează. La începutul carierei mele de Don Juan eram timid. Mult prea timid ca să „agăţ” vreo domnişoară. Şi eram şi complexat. În facultate m-am mai dezgheţat un pic, iar acum m-am obrăznicit chiar. În prezent, fanele „abundă” în fiecare colţ din ţară… Dar, de când există Ioana, lucrurile s-au schimbat. Ea este chiar tot de ce are nevoie sufletul meu.
- Crezi în instituţia familiei, în puterea verighetei?
- Mai mult sau mai puţin. Visez la o casă pe malul mării, cu o curte plină de copii, pe care îi ador. Şi norocul meu e că şi Ioanei îi plac. Căsătoria e ca şi făcută. Eu de fapt mă simt un bărbat căsătorit de ceva ani. Un copil ne mai lipseşte.
„Vreau să mă întorc în timp să vorbesc cu mama”
- Care e cea mai mare calitate a lui Mihai Trăistariu? Dar cel mai mare defect?
- Cea mai mare calitate ar fi faptul că sunt sufletist. Mă doare când suferă prietenii mei. Încerc să ajut cât mai multă lume. Cel mai mare defect este un soi de superficialitate. Mă apuc de o treabă, am o flacără aprinsă la maximum vreo trei luni, apoi îmi trece. Nu-i ciudat? Şi-apoi râd de mine însumi. Sper să nu păţesc şi-n dragoste aşa.
- Păstrezi în suflet vreun regret?
- Regret că atunci când mi s-a oferit şansa să plec din ţară n-am putut s-o fac. Mi-era frică de singurătate. Dar deja încep să apară oferte din ce în ce mai tentante, muzical vorbind, şi cred că e următorul pas. Să dea Domnul să fie America sau Anglia!
- La ce visezi?
- Visez la o viaţă fericită! Am început să nu-mi mai doresc cai verzi pe pereţi. Vreau să simt fericirea prin toţi porii, oricum ar veni ea. Prin sănătate, carieră, bani sau afaceri prospere. Vreau să mă simt împlinit, realizat, sănătos. Ah! Şi mai vreau centrul de cercetare şi să descopăr leacul pentru cancer, SIDA şi diabet. Şi mai vreau să devin invizibil, să mă întorc în timp, să mai vorbesc puţin cu mama. Şi să călătoresc în viitor, să văd şi eu până unde poate ajunge civilizaţia umană. Şi să trăiesc veşnic.
Carmen Ciripoiu
„Am avut nişte părinţi extraordinari. Din păcate, niciunul nu mai e în viaţă, ca să se bucure de realizările mele, însă am convingerea că mă veghează de undeva de sus şi sunt mândri de mine”
Curtat de americani
Mihai va concerta la Chicago la 20 ianuarie în cadrul concertului-maraton intitulat „Save Africa’s Children”, un eveniment ce are ca scop strângerea de fonduri pentru copiii bolnavi din Africa. Pentru acest scop umanitar s-au mobilizat aproape toate ţările din lume. Din fiecare stat a fost ales un artist. Manifestarea va dura trei zile şi va fi transmisă de canalul Fox TV. Reprezentanţii postului l-au ales pe Mihai Trăistariu să reprezinte România, pentru că mai marii de la Fox TV îl ştiau pe artist încă de anul trecut, când a fost nominalizat la Premiile Los Angeles Music Awards. La concert, Mihai va cânta trei piese live, ultima fiind obligatoriu „Tornero”.
În juriu la „American Idol Junior“
Producătorii de la Fox TV, care întâmplător sunt şi realizatorii show-ului de televiziune „American Idol“, au găsit pe internet momente când Mihai dădea note copiilor participanţi la „Vreau să fiu vedetă“. Încântaţi de faptul că şi în România există o astfel de emisiune-concurs aceştia i-au făcut o propunere mai mult decât tentantă: din această toamnă producătorii americani vor să lanseze show-ul „American Idol“... pentru juniori, artistul urmând a face parte din juriul de preselecţie. Prin urmare, începând din luna iunie, va trebui să cutreiere America în căutarea copiilor talentaţi. Trăistariu i-a condiţionat însă pe americani ca în prima ediţie să fie difuzat un film de cinci minute despre cariera sa. După aceste două evenimente de anvergură, Mihai îşi va deschide, poate, drumul către o carieră muzicală peste Ocean.
„Să fiu apreciat, iubit, respectat e esenţa vieţii mele. Şi nu e uşor să obţii toate lucrurile astea. E o muncă infernală, combinată cu un fel aparte de a fi”
„Centrul de cercetare e un vis din liceu”
- Ce legătură există între Einstein şi Mihai Trăistariu?
- În liceu eram obsedat de fenomenul OZN. Citeam tot ce-nseamnă paranormal sau misterios. Mi-a plăcut mereu necunoscutul. Mergeam în pădure singur, în Piatra-Neamţ, unde am stat până la 18 ani, şi încercam să mă rătăcesc, poate-poate mă răpeşte vreun OZN. Apoi îmi confecţionam singur lunete, pe care le montam în balcon, de se întrebau vecinii dacă nu cumva construiam vreo bombă. Eram puţin exagerat, ca şi acum de altfel. Asta îmi păstrează flacăra artistică. Trebuie să fii puţin nebun ca să fii artist. Eram turbat după matematică şi olimpic pe ţară. Acum vreau să descopăr ceva extraordinar. Deja studiez manuale şi conspecte.
- Ai declarat că vrei să-ţi deschizi un centru de cercetare, unde să se studieze prelungirea vieţii. De cât timp cauţi tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte?
- Centrul de cercetare e un vis din liceu. Pe-atunci voiam să ajung cercetător. Sunt fascinat de Discovery. Nici nu mănânc uneori dacă e vreun reportaj mai „dat dracului”. Mă fascinează nebuniile acelor oameni. Sunt atât de neînţeleşi de omul de rând, şi, din păcate, luaţi în seamă când e prea târziu. Am citit că unii savanţi consideră moartea drept o boală incurabilă, al cărei tratament nu s-a găsit încă. Cercetători de pretutindeni deja caută în ADN-ul uman gena care e responsabilă cu moartea, ca s-o stopeze. Mă gândeam să dau şi eu o mână de ajutor.
