de Gabriela Niculescu
Viața Mioarei Velicu s-a schimbat foarte mult de când soțul său, campionul olimpic la lupte greco-romane Nicolae Martinescu, a plecat la 1 aprilie anul trecut într-un cantonament ce se ține pe meleagurile eternității. Mulți dintre noi cunoaștem cât de tare doare dorul, însă sufletul artistei este astăzi mai sensibil ca niciodată. Cu toate acestea, ne-a povestit despre lucrurile care i-au dat tăria de a merge mai departe, alături de fiică și de nepoata sa. Ne-a creionat modul în care-și împarte viața între dragostea de cântec și cea de pământ. Aveți acum ocazia să primiți o lecție de viață presărată cu toate ingredientele.
„După soțul meu simt că mă prăpădesc de dor”
- Îmi spuneați că v-ați mutat de la bloc. De ce?
- Dacă soțul meu n-a mai fost, trebuia să locuiesc împreună cu fiica mea și cu nepoata, iar fata mea a venit cu ideea să ne mutăm într-o casă mai mare. Acum, avem și o grădină mică în care ieșim să ne bem cafeaua când e vreme frumoasă, iar aici mă simt mult mai bine. Însă eu stau mai mult la țară, din primăvară până în toamnă îmi desfășor activitățile la casa părintească din Moldova. Am vândut apartamentul, pentru că, atunci când ajungeam acasă și vedeam că nu mai este acolo soțul, să mă aștepte, mă răscolea prea tare dorul de el. N-am să-l pot uita până când voi ajunge la el, unde sper să-mi găsesc un loc bun în Rai.
- Cum este viața dumneavoastră după decesul soțului?
- La 1 aprilie 2013 s-a rupt ceva din sufletul meu, și viața mea a fost foarte răvășită. Mi-e cu atât mai greu cu cât el făcea toate treburile administrative ale casei, mie îmi era mai ușor să merg la spectacole știind că soțul meu plătește toate dările și face toate cumpărăturile. Eu trebuia doar să-i gătesc. Mi-e foarte greu fără el. Atunci când ambii soți sunt în viață nu-și dau seama că uneori își spun cuvinte aspre sau se jignesc, însă îi sfătuiesc pe toți să fie mai atenți la însemnătatea cuvintelor. Despărțirea este foarte grea și, din păcate, înțelegem acest lucru abia după ce se produce. Eu mi-am pierdut mama și patru frați, am fost opt copii la părinți și am rămas patru, dar după soțul meu simt că mă prăpădesc de dor. Aș vrea să-mi ia cineva durerea aceasta de pe suflet, prietenii mă încurajează, dar numai când treci prin așa ceva înțelegi cât e de greu.
„Publicul, împreună cu familia, mă ține în picioare”
- Cum ați depășit momentele grele?
- Eu, fără public, n-aș fi fost nimic, și publicul, împreună cu familia, mă ține în picioare în aceste momente. Eu mi-am pus tot sufletul pe scenă, publicul meu știe totul despre mine, pentru că am fost ca o carte deschisă, și de aceea mă simt atât de apropiată de el. Când urc pe scenă uit de greutățile mele, iar când ajung acasă mi-e din nou greu, însă am devenit dependentă de televizor și-mi mai mută gândurile. Mă uit la emisiuni educative, chiar și la telenovele, să-mi țin mintea ocupată. Plec mereu pe drumuri în țară, cu mașina, cu trenul, nu mi-e greu, dar simt că puterile mele au slăbit de când el nu mai este. Era cu patru ani mai mare decât mine, iar eu mă simțeam mereu tânără, așa mă simt și acum, dar pe interior. Am avut mereu familia lângă mine, ea m-a sprijinit necontenit, și pentru asta le mulțumesc fiicei, nepoatei, fraților și nepoților mei. Am un nepot, Daniel Buga, care m-a ajutat cu lucrurile delicate în momentele acelea infernale, și-i sunt recunoscătoare. Toți au fost alături de mine, familie și prieteni, pentru că eu nu știam pe ce drum merg.
- Cum stați cu sănătatea?
- Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă ține sănătoasă! Așa zic eu, că-s sănătoasă, că nu mi-am făcut analizele de nu știu când. Sunt foarte prăpăstioasă, despic firul în 40 la acest capitol și, dacă mi-ar spune un doctor că am o boală incurabilă, aș muri pe loc, că nu pot suporta acest gând. Însă acum nu mă dau bătută și mă bucur că sunt așa.
„Sunt o fire vulcanică, imediat mă enervez, apoi îți dau tot ce vrei”
- Cum vă înțelegeți cu fiica și cu nepoata de când locuiți sub același acoperiș?
- Eu sunt o fire vulcanică, imediat mă enervez, dar, după ce mă calmez, îți dau tot ce vrei. Ele știu acest lucru și mă lasă să mă liniștesc. Mereu mă alintă și mă fac să mă simt protejată.
- Care a fost cea mai dură lecție primită de la viață?
- Am avut parte de lecții dure, dar nu prea le-am băgat în seamă, pentru că eu am o fire veselă și pot trece peste greutăți, însă cele mai grele momente au fost când au plecat cei dragi mie: mama, frații și soțul.
- Care a fost cel mai frumos gest făcut pentru dumneavoastră?
- Cel mai frumos gest a fost când m-a cerut soțul meu de nevastă. Noi stăteam împreună de patru ani și el nu mă mai cerea. Iar la o petrecere, fratele meu i-a spus: „La mulți ani, cumnate!”. Iar el a răspuns: „Nu, nu, că nu suntem cumnați încă!” Și am întrebat cum nu se gândește la faptul că trăim împreună de atât timp și că ne iubim, iar atunci el mi-a zis: „Hai, fixează tu data nunții!” Port și acum verigheta și cruciulița primite de la el la sărbătorirea a 50 de ani de viață.
„Benone Sinulescu m-a sprijinit foarte mult”
- Care au fost satisfacțiile în cei 52 de ani de carieră?
- Cele mai mari satisfacții au fost atunci când m-am angajat, la vârsta de 19 ani, la Ansamblul „Rapsodia Dunării” din Galați, apoi la Ansamblul „Trandafir de la Moldova” din Vaslui, iar din ’80 până în ’96, când am ieșit la pensie, am activat la Ansambul „Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Iar în materie de albume, satisfacțiile enorme au fost când am înregistrat „Pădure cu brazi umbroși”, „Așa-i hora pe la noi”, „Hai, Catrină, și ne-arată!”, piese care m-au făcut cunoscută. Eu am imprimat târziu, pentru că eram în provincie și nu aveam o situație financiară foarte bună, să pot veni des în București. Apoi, după înregistrări, am fost chemată la televiziuni, pentru că melodiile au devenit cunoscute și mă bucur că au ajuns câteva dintre ele șlagăre. Eu consider că este mai important să ai puține volume, cu piese de calitate, decât să ai multe volume și necunoscute, iar la mine s-a întâmplat acest lucru, ca publicul să știe piese de pe fiecare album. Acum am făcut un nou album și caut sponsori, și cred că o să fie ultimul, pentru că nu știu cât mă va mai ține vocea, deși piese extraordinare mai am. Am mai înregistrat și cu buna mea prietenă Laura Lavric un CD de duete, pe care aș vrea să apuc să-l lansez.
- Neîmpliniri ați avut?
- N-am avut, pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat cu vocea, soțul m-a susținut întotdeauna, iar fiica și nepoata mea au fost cei mai aprigi critici și întotdeauna am ascultat criticile. Mi-ar plăcea să pot sfătui și eu tânăra generație, dar mi-e teamă să nu interpreteze greșit. Așa a făcut și Benone Sinulescu, care m-a și adus în București, la „Ciocârlia”, m-a prezentat tuturor pentru vocea mea, mi-a oferit și piese, iar sfaturile sale mi-au prins extraordinar de bine și îi mulțumesc pe această cale pentru tot sprijinul său.
„Consider că mai am trepte de urcat”
- Dacă v-ați trezi la porţile Raiului, iar Sfântul Petru v-ar întreba de ce ar trebui să vă lase înăuntru, ce i-ați răspunde?
- Doamne, oricine-și dorește să ajungă la porțile Raiului. Eu i-aș spune așa: „Sfinte Petre, eu am făcut lumea fericită prin cântecele mele, lasă-mă, te rog, și aici să cânt pentru îngeri!”
- Cum ați vrea să-şi amintească oamenii despre dumneavoastră după ce nu veți mai fi în prim-plan?
- Mi-aș dori să fiu vorbită doar de bine, să-și amintească de cântecele mele și să știe că m-am dedicat meseriei pentru care aș vrea să fiu amintită. Fiecare are greșelile sale, și eu le am pe ale mele, dar mi-ar plăcea să fiu iertată pentru ele.
- Dacă s-ar scrie o carte despre viaţa dumneavoastră, ce titlu i s-ar potrivi?
- Nu cred că ar scrie cineva o carte despre viața mea, dar un titlu care m-ar defini ar fi „O viață pentru cântec”.
- Care a fost cea mai mare provocare pentru dumneavoastră?
- La emisiunea „O dată în viață”, am fost provocată să cânt hip-hop, o piesă a trupei Paraziții, să cânt melodia „Zig Zagga” a Loredanei și muzică lăutărească; l-am imitat pe Siminică, iar la emisiunea „Minunile lui Tămaș” l-am imitat pe Fărâmiță Lambru în travesti. Și mi-a plăcut foarte tare, pentru că eu am iubit dintotdeauna muzica lăutărească. La vârsta aceasta, mă simt în stare să accept orice provocare dacă m-ar distribui cineva într-un film, să danzez la o emisiune cum e „Dansez printre stele”, aș accepta. Cred că mi-ar fi greu, dar aș accepta. Eu consider că mai am trepte de urcat, sper ca Dumnezeu să mai îmi dea zile, să pot face și lucruri noi.
„Ştiu şi ce înseamnă să-ţi întindă cineva o mână“
- Care a fost momentul dumneavoastră cel mai crunt de sărăcie?
- Am făcut doi ani de Școală Agricolă, trebuia să fac și facultatea, să ies inginer agricultor, că pentru asta m-au dat părinții la școală, însă mie nu-mi plăcea, eu îmi doream să cânt. De mică am cântat, deși nu am crezut că o să ajung să fac o carieră din asta. Mergeam patru kilometri pe jos de la mine din sat până la Școala Agricolă, iar părinții nu-și permiteau să-mi plătească și căminul să dorm acolo. Într-un final au reușit să mă lase la cămin, dar fără mese, și veneam acasă de două ori pe săptămână să-mi iau mâncare. Îmi dădea mama pâine de casă, dulceață, orez cu prune uscate, numai eu știu cum le împărțeam să-mi ajungă, și-am simțit că sunt săracă. Atunci mi-am dorit foarte tare să pot face ceva pentru mine și pentru familia mea. Și asta s-a întâmplat peste ani, când m-am angajat și-am avut posibilitate să câștig mai bine, iar părinții mei au fost primii din sat care au avut televizor și mobilă. Și de atunci îngrijesc toată familia, frații și nepoții, pentru că nu m-aș simți bine ca eu să am și altul nu. Eu știu și ce înseamnă să-ți întindă cineva o mână.
„Am rămas captivă în cuşetă“
- Povestiți-mi câteva peripeții.
- Veneam de la Arad, cu trenul, la vagonul de dormit. De fiecare dată când merg cu trenul am parte de peripeții: ori nu se închide geamul, ori nu este perdea, ori e frig, cum a fost în călătoria de la Arad. Am chemat însoțitorul de vagon să dea drumul la căldură și am simțit ceva în neregulă când a venit în compartiment. Ușa nu se închidea și am luat brâul și l-am legat de patul de sus și de mânerul ușii, apoi m-am culcat. Aproape de București, a bătut la ușă să mă trezesc. M-am îmbrăcat și, când să desfac brâul, am constatat că în timpul mersului nodurile se strânseseră prea tare și nu le mai puteam desface. Mi-era și rușine să strig pe cineva, toată lumea coborâse în gară, eu rămăsesem captivă în cușetă. Am luat foarfeca din bagaje și-am tăiat brâul în două, jumătate a rămas agățat de pat, jumătate, de ușă.