de Gabriela Niculescu

Actrița Ileana Stana Ionescu are o viață fascinantă și se numără printre cei mai optimiști și mai pozitivi oameni pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc. Am deșirat multe povești din ghemul de amintiri chiar pe „scena” pe care și-a trăit rolul vieții, acela de soție și de mamă - un apartament primitor din București, ai cărui pereți miros a artă. Soțul său, actorul Andrei Ionescu, ne-a fost în permanenţă alături și a completat, cu har de povestitor, istorisirile captivante. Vă lăsăm să pătrundeți în universul uneia dintre actrițele cel mai valoroase și mai îndrăgite ale scenei românești.

„Teatrul m-a cucerit și am rămas roaba acestei profesii minunate”

- Viața dumneavoastră pare o poveste scrisă cu tâlc...

- Realitatea este că toată existența mea a fost o poveste și am fost eroina unor întâmplări neașteptate. Inițial, n-am avut intenția să mă fac actriță, ci jurnalistă. Dar viața așa este, se întâmplă tot felul de lucruri care îți modifică traseul și care te instalează într-o postură neașteptată, dar cuceritoare pentru mine, pentru că teatrul m-a cucerit și am rămas roaba acestei profesii minunate.

- În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-au petrecut schimbări majore în viața familiei dumneavoastră. Cum a fost acea perioadă?

- L-am pierdut atunci pe tatăl meu. Mama era italiancă, familia sa s-a repatriat, astfel că am rămas cam singure pe lume, și n-a fost o viață ușoară până când m-am întâlnit cu soțul meu.

- Greutățile acelea v-au călit?

- N-aș putea spune asta, pentru că eram la o vârstă la care nu realizam prea multe; în plus, toată lumea era într-o situație delicată, deci nu aveam termene de comparație, pentru că tuturor ne mergea rău. Cel de-Al Doilea Război Mondial se terminase, au fost lipsuri, dar n-a contat, pentru că n-am înregistrat prea multe lucruri. Am trăit în Turnu-Severin și am urmat cursurile Liceului Traian, unde am avut colegi și profesori extraordinari, iar mie mi-a plăcut foarte mult să învăț. După ce am terminat școala, a trebuit să-mi caut un serviciu. Asta pentru că la facultatea la care am vrut să intru era riguros cercetată biografia, or, tatăl meu fusese ofițer de stat major în armata lui Antonescu, mama era italiancă, deci nu aveam date corespunzătoare admiterii. Atunci, am plecat la fratele tatălui meu, la Reșița, să-mi găsesc de lucru. Datorită unchiului meu, care era mare iubitor de teatru și cunoștea toată colectivitatea acestuia, am cunoscut teatrul, de care m-am îndrăgostit subit și iremediabil.

„Am debutat la 19 ani, în inconștiența totală a vârstei”

- Cum ați ajuns pe scenă?

- Am fost întotdeauna un pion într-un joc al întâmplării, iar întâmplarea a făcut să plece o tânără interpretă din piesa „Școala femeilor”. Cum colectivitatea era restrânsă, m-au cunoscut cei din conducerea teatrului, datorită unchiului meu, care le era prieten, și m-au întrebat ce vârstă am, ce intenții am și dacă nu aș vrea să încerc să intru în rolul Agnes din piesa respectivă, iar eu, în inconștiența totală a vârstei, am spus „da”. Astfel, am debutat în teatru la vârsta de 19 ani, și tot atunci l-am cunoscut pe soțul meu, care-mi era partener direct în piesă. Ne-am căsătorit și am stat acolo vreme de trei ani.

- Apoi ați ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț.

- Da, ne-am întâlnit în turneu cu un coleg, Silviu Stănculescu, care ne-a întrebat de ce nu ne ducem la Piatra-Neamț, că acolo se deschide o secție a teatrului din Bacău și au nevoie de tineret. Am dat concurs, am luat postul și am stat acolo șase ani, cei mai frumoși ani ai tinereții noastre, și profesional, și sentimental. Când fac aceste evocări mă tot gândesc la tinerii mei colegi care n-au o tinerețe cum am avut noi, atât de generoasă și de ofertantă profesional. Nu am avut dorințe care să nu se împlinească, am jucat tot timpul, am cunoscut lumea datorită turneelor, a fost o perioadă extraordinară, pe care tinerii de astăzi, din păcate, nu o pot trăi.

- Cum ați ajuns din Piatra-Neamț la Naționalul bucureștean?

- Tot întâmplarea a făcut ca maestrul Radu Beligan să vadă un spectacol la Piatra-Neamț și mi-a recomandat să mă prezint la un concurs la Teatrul Național din București. Prea mult curaj nu aveam, pentru că nu făcusem Facultatea de Teatru, nu-mi măsuram corect nici talentul și nici valoarea. Dar, datorită soțului meu, care în multe momente din viață m-a încurajat și m-a ghidat să fac ceea ce poate nu îndrăzneam, am venit la București și am luat concursul cu un rol care a însemnat enorm în existența mea, Lady Torrance, din piesa „Orfeu în Infern” a lui Tennessee Williams. Și de aproape 50 de ani îl joc pe scena TNB-ului. Am interpretat fel de fel de roluri și-am avut numeroase satisfacții.

„Am avut o viaţă superbă în cei 57 de ani de mariaj“

- Ileana Stana Ionescu și Andrei Ionescu, o poveste de 59 de ani, dintre care 57 sunt de mariaj. Care este secretul longevității căsniciei dumneavoastră?

- Ehe, dacă ar fi un secret, mi-ar plăcea să-l pot împărtăși, pentru că avem multe exemple de mariaje mai puțin reușite. A fost o armonie deplină de la început și am avut un imens noroc, pentru că el, spre deosebire de mine, care am o fire explozivă, intempestivă, e un tip lucid, calm și calculat, care întotdeauna m-a înfrânat și m-a îndrumat spre ce trebuie să fac. Am avut o viață superbă, mai ales anii petrecuți la Piatra-Neamț, ne-am înțeles întotdeauna bine și niciodată n-am avut parte de scandaluri, iar după apariția fiului nostru, lucrurile au devenit din ce în ce mai frumoase. Tot un joc al întâmplării a fost și venirea pe lume a lui Andrei. Îți fac o mărturisire delicată. În zece rânduri am avut parte de sarcini toxice și ne-am hotărât să nu mai încercăm să avem copii. Eram îngrijorată că sănătatea copilului ar putea fi afectată de această toxicitate. Însă, din nefericire, a murit măicuța mea, care a locuit cu noi și care a fost zâna noastră bună. Dispariția sa a lăsat un gol imens în viața noastră, și atunci ne-am hotărât să mai facem o încercare și, ca o culme a minunilor, cu această sarcină n-am avut niciun rău. Am fost în turneu până la opt luni și jumătate de sarcină. Mă alungau colegii: „Du-te, că-i rușine să naști pe scenă. Să mori pe scenă ar fi o glorie, dar să naști nu e așa înălțător!”

- Cum ați sărbătorit Nunta de Aur?

- Domnul primar Neculai Onțanu a făcut o aniversare a cuplurilor din sectorul dumnealui care au împlinit 50 de ani de mariaj, iar printre acestea ne-am numărat și noi. Știa că noi nu ne-am cununat religios și a adus un sobor de preoți, care ne-au făcut tuturor cuplurilor o slujbă ce m-a copleșit. Așadar, îi sunt îndatorată domnului Onțanu pentru gesturile minunate pe care le face.

„Nepoțelul este a doua stea luminoasă a existenței noastre”

- Fiul dumneavoastră este medic internist în America. Cum de nu a fost tentat de teatru?

- Nu știu de ce și-a ales această meserie, dar nu i-ar fi plăcut să facă teatru. Când era copil, a jucat într-un film a cărui atmosferă a fost neplăcută, cu injurii și cu pierdere de timp, și nu l-a prins. Însă cunoaște toate piesele noastre de teatru. După absolvirea facultății a mers la un concurs în urma căruia a ajuns să facă Rezidențiatul la New York, apoi a semnat un contract și a rămas în Takoma, Washington, până în ziua de astăzi. S-a căsătorit acolo și are un fiu, Luca, de 5 anișori.

- Cât de des vă vedeți?

- Ne vedem săptămânal pe internet, noroc cu tehnologia pe care eu o detest, bine că se pricepe soțul meu. Fizic, ne întâlnim anual, ori ne ducem noi în America, ori vine el în țară.

- Unde mergeți în vacanțe, în străinătate?

- Am fost în toată lumea datorită turneelor, deci nu mai avem chemarea permanentă de a merge în concedii în străinătate. În schimb, la Moeciu, avem niște prieteni la care mergem în fiecare an. Iar Sărbătorile le-am făcut întotdeauna acasă, în familie.

- Ce iubiți cel mai mult?

- Familia mea și teatrul sunt pasiunile vieții mele. Nu mi-ar plăcea să fac nimic altceva pe acest pământ. Dacă m-aș mai naște o dată, tot teatru aș vrea să fac. Dintre anotimpuri, iubesc toamna, generozitatea naturii și toate culorile sale mă fascinează. Dar acum avem o preocupare ce ne acaparează, este vorba despre nepoțelul nostru, Luca, și despre dragostea nemăsurată pe care i-o purtăm, și considerăm că este a doua stea luminoasă a existenței noastre, prima fiind fiul nostru, Andrei.

„Îi rămân îndatorată lui Florin Piersic pentru gestul său”

- Ați primit premii și distincții importante. Ce au însemnat pentru dumneavoastră?

- Dacă ai fost premiantă la școală știi ce înseamnă. Însă, socotesc că premiul cel mai prețios pe care poate să-l primească un actor este întâlnirea cu un spectator, care, fără să-l cunoască, îi spune: „Doamnă, vă mulțumesc că existați, mi-ați făcut tinerețea fericită!”. Acestea sunt cele mai mari satisfacții. Tocmai pentru aceste lucruri și pentru relațiile interumane din România eu n-aș putea pleca niciodată din această țară. Rădăcinile mele sunt adânc înfipte în aceste meleaguri. Aici, cum ieși pe stradă, începi să socializezi cu lumea; în America, la fiul meu, în afară de „Hello!”, altceva nu auzi, și pentru mine nu-i suficient. Mie îmi place să merg la piață, să discut cu lumea. Chiar am făcut școală de limbă rromă acolo când am interpretat țiganca Chiralina în „Coana Chirița”.

- Cum v-ați înțeles cu generația tânără de actori?

- Extraordinar de bine, sunt colegi minunați, mereu vorbesc despre ei și-i compătimesc că nu mai au unde să joace.

- Cu ce partener de scenă ați simțit că aveți cea mai bună chimie?

- N-am avut un partener preferat, am jucat cu actori numai unul și unul. În ultimii ani am lucrat mult cu Mișu Fotino, Dumnezeu să-l odihnească! Cu Florin Piersic am avut o experiență specială, pentru că, după concursul pe care l-am luat la TNB, am fost distribuită în „Idiotul”. Eu auzisem despre regizorul piesei, Alexandru Finți, că este foarte riguros și pretențios, și îmi era foarte frică. Iar Piersic s-a purtat cu mine extraordinar, mi-a dat curaj, mi-a explicat cum trebuie să mă comport ca să nu fiu admolestată, a fost mai ceva ca un frate pentru mine, și îi rămân îndatorată câte zile voi avea pentru gestul său.

„Cenzura comunistă era chiar incitantă. Găseam contrareplici”

- Ați jucat în zeci de filme, dar spuneați cândva că nu ați iubit foarte tare filmul. De ce?

- Nu pot spune că nu mi-a făcut plăcere să joc în ele, pentru că filmele sunt o manifestare artistică interesantă, dar e foarte deosebită de teatru, or, teatrul pentru mine este cuceritor și inegalabil. Ceea ce simți când vezi o sală plină care freamătă și respiră odată cu tine e una, pe când la film e alta. Să-ți povestesc ceva. Am fost în turneu, în Brazilia, cu piesa lui Andrei Șerban, „Trilogia antică”, și a fost un succes monumental. Piesa se juca într-un spațiu neconvențional, iar la sfârșit, publicul a năvălit peste noi și ne-a îmbrățișat, ne-a pupat și ne-a aplaudat minute în șir. Toate aceste lucruri s-au filmat, iar după ce am revenit în țară, am văzut filmele, care nu aveau nici jumătate din emoția pe care noi am trăit-o atunci. Filmul e altceva, trebuie clădit într-un anume fel ca lucrurile să fie așa cum trebuie, este mult mai pretențios. Dar pot spune că şi teatrul radiofonic mi-a plăcut foarte mult.

- Cum era atmosfera în cinematografie înainte și după ’89?

- Nu cred că au existat diferențe, pentru că relațiile pe platoul de filmare erau aceleași.

- Ați simțit într-un mod deranjant cenzura înainte de Revoluție?

- Sigur c-am simțit cenzura, dar era chiar incitantă. Când erau lucruri interzise de redat, găseam contrareplici.

- Ați avut probleme cu regimul comunist?

- Nu am avut probleme, ba chiar am avut de toate: post asigurat, fără problemele pe care le au tinerii astăzi, că n-au unde lucra după absolvire, am primit și locuință, am văzut Europa și America în turnee, și toate acestea s-au întâmplat în acel regim.

„Radu Beligan va rămâne un mare om”

- Aveți vreun regret?

- Mi-a părut rău că n-am mai avut un copil. Andrei nu regretă, spune că ar fi trebuit să-și împartă iubirea între ei, dar mie mi-ar fi plăcut să fie doi. Când soțul meu l-a întrebat pe fiul nostru dacă-și mai dorește un frate sau o soră, copil fiind, acesta a răspuns: „Da, dar să fie geamăn sau mai mare ca mine!”

- Ce nu vă place să faceți, dar trebuie?

- Să vorbesc la aparatele astea moderne, nu pot să le suport, nu mă pricep deloc și sunt complexată, dar nici nu fac vreun efort să învăț ceva, că aș putea să mă deprind cu ele.

- Care sunt persoanele care v-au marcat viața?

- Radu Beligan, în primul rând, care m-a determinat să vin la Teatrul Național, apoi directorul TNB, Zaharia Stancu. Era un drăguț, ne urmărea la repetiții, se interesa de toată grupa care intrase atunci în teatru, să se asigure că repertoriul ne cuprinde pe toți. La fel au fost și Vasile Cosma, Ion Coman, directorul teatrului din Reșița. Au fost niște oameni extraordinari, aduceau cu autocarul cronicari și jurnaliști de la București la fiecare premieră. Acolo a fost o școală extraordinară de teatru. Apoi, l-am iubit pe Cornel Todea, care a lucrat cu noi la Piatra-Neamț și care ne-a fost alături tot timpul.

- Ce sfat le-ați da celor care și-ar dori să urmeze Facultatea de Teatru?

- Să nu se bage în această chestie, nu este momentul oportun, să mai stea, pentru că riscă să rateze o existență. Să nu mai vorbim despre faptul că progresul profesional nu se face decât exercitând constant această meserie.

„Joc în şase piese în această stagiune“

- V-ați dorit un anumit rol?

- Niciodată nu mi-am dorit un rol anume, toate au venit prin forța întâmplării. Singurul rol pe care poate că l-aș fi dorit ar fi fost în „O scrisoare pierdută”, dar s-a dus acum. De când m-am pensionat, colaborez cu mai multe teatre și joc în această stagiune în cinci piese românești, ceea ce mă bucură nespus. La TNB joc în „Micul Infern”, „Idolul și Ion Anapoda” și „Molto, gran’ impressione”, la Teatrul Nottara, joc, de câțiva ani, în „Titanic Vals”, și la Teatrul Metropolis, în „Gaițele”, dar și într-o piesă străină, „Nebuna din Chaillot”.

„Datorită soțului meu, care, în multe momente din viață, m-a încurajat și m-a ghidat să fac ceea ce nu aveam destul curaj, am venit la București și am luat concursul la TNB“

„Socotesc că premiul cel mai prețios pe care poate să-l primească un actor este întâlnirea cu un spectator, care, fără să-l cunoască, îi spune: «Doamnă, vă mulțumesc că existați, mi-ați făcut tinerețea fericită!»“

Deliciosul corn cu... fond de ten

- Farsele dintre actori sunt adesea savuroase. Vă amintiți vreuna?

- La ultimul spectacol din stagiune se obișnuia să se facă tot felul de șicane, și acest lucru se știa, iar publicul se înghesuia pentru biletele la această ultimă reprezentație. În piesa „Mizerie și noblețe”, eu intram în scenă cu un corn pe care trebuia să-l mănânc, dar, prinsă în conversație, uitam de el, Ogășanu venea prin spate, îl lua și mi-l mânca el. Iar la un spectacol, s-a scos miezul cornului și a fost umplut cu fond de ten. A mâncat cât a putut din el, dar, până la urmă, cred că l-a abandonat. Recent, am avut și eu parte de o pățanie involuntară la „Molto, gran impressione”, la TNB. La finalul spectacolului, se așază un șir de scaune, interpreții stau pe ele și se desfășoară aplauzele. Cineva din culise a spus că scaunele sunt prea în față, trebuie trase mai în spate, și a început exact cu scaunul meu. Eu n-am observat că l-a tras și m-am așezat. Nu-ți spun ce rău m-am lovit, dar publicul credea că face parte din spectacol, că personajul meu era unul ridicol.

Calul lui Făt-Frumos a făcut o balegă în mijlocul scenei

- Care este prima pățanie pe care v-o amintiți din teatru?

- Jucam, la teatrul din Reșița, primul meu rol de travesti, „Făt-Frumos”, și trebuia să intru pe scenă pe un cal alb. Era un cal bătrâior, luat special de la regimentul orașului, l-am antrenat, am repetat cu el pe scenă, cu lumină, cu aplauze, era totul perfect. Ce crezi că a făcut la premieră? S-a emoționat, a început să tremure, s-a umezit tot și a făcut o balegă mare în mijlocul scenei. După scena aceasta trebuia să intre zânele și goangele. Ne întrebam toți oare cum vor dansa prin balega aceea. Noroc că regizorul tehnic a fost pe fază și-a trimis o goangă cu un făraș să ridice balega. A fost un moment foarte amuzant.

„Filmele sunt o manifestare artistică interesantă, dar e foarte deosebită de teatru, or, teatrul pentru mine este cuceritor și inegalabil“

Mămăliga, bat-o vina!

- Știu că ați trăit nenumărate întâmplări memorabile în turnee. Împărtășiți-ne, vă rog, câteva!

- Eram într-un turneu cu „Gaițele”, iar la final, Fraulein (Olga Delia Mateescu) trebuia să-l caute pe Mircea Aldea (Marius Bodochi). S-a dus, l-au căutat toți, căpiați, nu l-au găsit. El era la poartă, captivat de fenomenul alegerilor, și a pierdut noțiunea timpului. Noroc că Olgăi i-a venit ideea să intre în scenă și să spună în nemțește că Mircea a plecat și a renunțat la tot, și astfel s-a putut încheia piesa, că altfel se suspenda spectacolul, se trăgea cortina, nu știu cum o scoteam la capăt.

În alt turneu în care plecasem cu piesa „Soacra cu trei nurori” nu au găsit mâncare și ne-au dat mămăligă. Trebuia să vorbesc întruna în timp ce mâncam, și mămăliga aia se năclăia în gură. Ehe, ce tevatură a fost și atunci...