de Gabriela Niculescu

Vasile Muraru își dorea să joace doar în filme, însă a ajuns, de nevoie, la Teatrul de Revistă, unde a deprins „cea mai grea meserie după clovnul de circ, cea de actor de Revistă”, după cum susţine, de la mari artişti precum Puiu Călinescu, Alexandru Lulescu, Nicu Constantin. Astfel, a ajuns să scrie alături de regretatul său partener de scenă Nae Lăzărescu o pagină importantă în istoria Teatrului „Constantin Tănase”. Astăzi, ocupă și funcția de director artistic al teatrului, este cap de afiș la spectacolele instituției și realizează în continuare momente artistice memorabile alături de Valentina Fătu. Dar vă lăsăm să porniți într-o incursiune în viața fascinantă a îndrăgiților actori.

Vasile Muraru: „Am filmat în Anglia pentru postul National Geographic“

- V-am găsit în plină repetiție. Ce piesă urmează să vadă lumina rampei?

- Este un spectacol cu noi doi, unul ceva „mai altfel” decât am făcut până acum, iar premiera va avea loc în aproximativ o lună. Pe parcursul lui 2014 am avut trei premiere: „Vivat Revista”, unde avem două scheciuri împreună, „Hohote în Herăstrău”, unde avem un scheci, și comedia lui Tudor Mușatescu „Sosesc deseară”, unde suntem parteneri.

- Ce surprize v-a oferit publicul de-a lungul carierei?

- De ziua mea, la un spectacol, mi-au adus flori, s-au ridicat în picioare și mi-au cântat „La Mulți Ani!”. De atunci, chiar a rămas o tradiție în teatru, și la avanpremiera „Sosesc deseară” i-au cântat Valentinei de ziua sa. Țin minte că în Spania, după un spectacol, publicul ne aștepta să ne schimbăm, să strângem lucrurile, și când am pornit la drum cu autocarul, aplauda în urma noastră. Au fost momente foarte emoționante. Am filmat în Anglia pentru postul National Geographic, unde l-am interpretat pe Napoleon într-un documentar artistic. Acolo chiar te simți artist, altele sunt condițiile, ți se urcă la cap modul în care ești tratat, precum buricul pământului. Se terminase filmarea, era weekend, oamenii erau ieșiți pe chei, la promenadă, și când am plecat spre mașini, au început să aplaude. Nu mă cunoștea nimeni, nu știa cine sunt, pur și simplu le-a plăcut ce-au văzut în timpul filmărilor. A fost un sentiment plăcut.

„Nae a iubit enorm teatrul, îl simțim, încă e prezent aici”

- Cum a fost viața artistică după Nae Lăzărescu?

- Din mai 2013 a trebuit să alerg, să am grijă de el la spital, acasă, pentru că a suferit foarte mult. Șocul nu a fost atât de mare, pentru că îl pierdusem pe tata cu un an înainte, eram obișnuit. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că, împreună cu întregul colectiv al teatrului, am reușit să-i facem o înmormântare ca pentru un artist mare. Nae a iubit enorm acest teatru și n-a putut să plece, îl simțim, încă e prezent aici. Dumnezeu m-a ajutat să mă regrupez imediat, Valentina mai jucase cu noi doi într-o scenetă, am întrebat-o dacă vrea să continuăm doar noi, a fost de acord, apoi, pentru viitoarea premieră care era „Vivat Revista”, am renunțat la textele făcute pentru mine și Nae și am făcut altele pentru noi doi. Treptat, am văzut că avem succes, pentru că, dincolo de calitățile artistice, are sclipiri geniale în poante, apoi a venit propunerea Antenei 1 să fac emisiunea de Paște, am avut „minutul de aur” cu Valentina, am continuat cu turnee prin țară, cu premiera la Teatrul de Vară Herăstrău, unde am avut un scheci de succes, „Doi greci”. Între timp, ne gândeam la ce piesă să mai jucăm pentru toamnă, m-am sfătuit cu Arșinel și, după îndelungi căutări, am ajuns la „Sosesc deseară”. Am atins și alte categorii de public și a avut un succes nesperat, culminat cu fiul autorului, Bogdan Mușatescu, care, la premieră, mi-a spus că am scris o altă piesă, că am relansat-o. A urmat programul de Revelion la Antena 1, unde am fost lideri de piață și le mulțumim oamenilor că ne-au îmbrățișat cu atât drag.

Vasile Muraru: „Este o meserie destul de grea şi de dură, dar care-ţi oferă amintiri frumoase“

- Cei care au pierdut pe cineva drag știu că adesea dorul doare. Trăiți astfel de momente când vă gândiți la Nae?

- Nu. Mi-e dor de tata, de bunici, dar de Nae, nu. El e aici, n-are de ce să-mi fie dor de el. Dar e trist că nu ne mai întâlnim niciodată. Dar la pregătirea spectacolului chiar mă gândeam la Nae, ce bun era el acolo. Nu-mi venea nicio idee și, într-o noapte, pe la ora 4:00, am avut sclipirea: cântă o fată „Hora din Moldova”, apoi apar eu în scenă și zic: „Bravo, uite o telegramă de la Chișinău!” „Zece!” „Mulțumesc! Mulțumesc!” „Zece minute pauză!” E o glumiță care bine dispune lumea.

- Știu că aveți o colecție impresionantă de costume și de accesorii din spectacolele dumneavoastră cu Nae Lăzărescu, despre care spuneați cândva că vor rămâne în muzeul teatrului. Care ar fi cele mai prețioase piese ale colecției?

- Sunt costumele de popi de la scheciul „Ce-o să fie”, haina în pătrățele galben cu negru de la debutul lui Nae în teatru, pe care o purtam pe rând, costumele de mexicani, pălăriile; sunt multe piese valoroase.

„Mi-a plăcut stilul de muncă al lui Sergiu Nicolaescu”

- Cu ce regizori ați colaborat cel mai bine?

- Am jucat în 40 de filme și am debutat cu Mircea Veroiu. Am jucat la Lucian Bratu, mi-au plăcut atmosfera și stilul de muncă al lui Sergiu Nicolaescu, felul în care mă ghida Cristina Nichituș, cum scria și regiza Francisc Munteanu, care scria pe genunchi și modifica scenariul la fața locului. Din noul val am lucrat bine cu Radu Jude, cu Mircea Plângău...

- Ce rol din film v-a rămas cel mai aproape de suflet?

- Muncitorul haios din „Mireasa din tren”, a lui Lucian Bratu, Petcu, din „Noi cei din linia întâi”, soldatul care avea câte o iubită în fiecare țară pe care o elibera, soldatul din „Pădurea de fagi” - a fost un rol sensibil acela, rolul din „Melodie la Costinești”, unde mi-am tăiat mâna și-am făcut fel de fel de cascade și am sărit cu Mobra în mare, apoi au fost rolurile din ultimele filme ale lui Sergiu Nicolaescu, „Ultimul corupt” și „Poker”, tatăl din „Cea mai fericită fată din lume” a lui Radu Jude, film care m-a dus la festivaluri în diferite colțuri ale lumii; acum am jucat în „Ușa”, un mediumetraj care a primit Medalia de Bronz la Cinecan în Puerto Rico și care rulează în prezent la New York. Din teatru îmi sunt dragi rolurile din „Funcționarul de la Domenii”, „Orice naș își are nașul”, „Dragoste la prima vedere”, rolul de debut, din facultate, la Studioul Kasandra, din „Undeva, o lumină”, „Omul care a văzut moartea”, „Sosesc deseară” și rolurile din spectacolele de Revistă.

„După două replici în «Zgăbearță Iftode», parcă făcusem câteva filme”

- Povestiți-mi câteva momente amuzante trăite în teatru sau la filmări.

- Sunt foarte multe, dar voi alege câteva. Eram la mare, la Eforie Nord, veneam de la plajă și urcam scările hotelului, iar două doamne care coborau m-au văzut, și una dintre ele a exclamat: „Uite-i, tu, pe-ăia doi!” Deși eu eram singur. Un alt moment haios a avut la bază sceneta cu „Zgăbearță Iftode”, în care eu nu trebuia să joc, pentru că filmam Revelionul Vedetelor cu alte scenete, dar regizorul Cornel Dalu a ieșit pe hol și m-a rugat să-l ajut, să-i dau două replici. „Cum te cheamă?” „Zgăbearță Iftode.” „De unde ești?” „Din Văscăuți.” „Ce e taică-tu?” „Cârciumar!” Și din două replici, parcă făcusem câteva filme. Cu timpul însă am realizat ce impact mare au putut avea acele replici. Când am coborât din tren, la Târgoviște, s-a luat lumea după mine și le repeta. Apoi, au fost cascadele făcute la filme. Se termina filmarea, iar cascadorul care trebuia să mă înlocuiască nu a venit și, cum sunt puțin prea inimos, ca să nu zic apucat, am sărit eu de la etajul al treilea. Mi-au pus cutii, au pregătit tot, am ajuns la sol și, din cauza adrenalinei, atunci nu am simțit nimic, însă a doua zi n-am mai putut să mă ridic din pat, m-am resimțit.

- Deci ați avut parte și de accidentări?

- Sigur că da. La o altă filmare eram cu Horațiu Mălăele, cu George Mihăiță, cu Mariana Buruiană... Horațiu se prefăcea că era mort în casă, eu eram în balcon, ușa nu se deschidea, eu îi spărgeam geamul și intram în casă. Numai că a mai rămas un ciob și, când am băgat mâna să deschid foraibărul, mi-am tăiat vena. Am intrat, m-am așezat în genunchi lângă Horațiu, continuam scena care dura câteva minute, iar operatorul vedea pe cameră că mă tot albeam la față și a întrebat ce se întâmplă cu mine. Eu simțeam o căldură în mână, iar când m-am uitat în jur, făcusem o baltă de sânge pe mochetă.

M-au dus la Urgență și m-au cusut niște studenți, fără anestezie, fără nimic. Asta se petrecea în 1983. Acum vreo doi ani, la un masaj, am simțit ceva tare sub piele, dar n-am băgat de seamă. Mai apoi, când m-am dus cu fiul meu la spital, când a făcut o entorsă, i-am arătat mâna doctorului. S-a uitat și mi-a zis: „Hai sus pe masă!”. Ce să fac pe masă?, am întrebat. Mi-a zis să nu leșin, m-a tăiat și aveam un ciob rămas sub piele timp de 29 de ani, care ar fi putut să se deplaseze pe venă, cine știe unde să ajungă. Am avut parte de multe peripeții, de căzături de pe gard, amintiri superbe din deplasări; actoria este o meserie destul de grea și de dură, dar care-ți oferă amintiri frumoase.

„Soția este cheia mariajului meu”

- Anul acesta împliniți 36 de ani de mariaj. Care sunt lucrurile esențiale care v-au ținut alături de soția dumneavoastră, Marinela?

- Soția, probabil. Eu am fost mai mult plecat, iar ea a suportat toate greutățile și toate hachițele. Nu sunt un tip dificil, dar ajungeam o dată la zece zile acasă din turneu, copiii erau mici, însă tocmai aceste greutăți ne-au sudat.

- Fiica dumneavoastră, Sânziana (23 de ani), studiază Medicina. Cum de a ales să calce pe urmele mamei și nu a atras-o mai mult actoria?

- Nici n-a fost vorba despre așa ceva. Poate fiul meu, Costin (21 de ani), ar fi vrut, are talent și haz, dar a ales Ştiințele. Însă, amândoi iubesc teatrul, vin în culise și sunt interesați de istoria lui.

Valentina Fătu: „Ioan Luchian Mihalea m-a ajutat de dincolo de moarte“

Valentina Fătu a reușit să cucerească publicul prin frumusețea ce izvorăște din adâncul sufletului său. Dincolo de talent și devotament, te lasă să observi bunătatea, blândețea și modestia ce-o caracterizează. Asta poate și pentru că are un echilibru oferit de soțul său, care-i este alături de mai bine de 15 ani, și de Vlăduț, fiul său în vârstă de aproape 7 anișori. O puteți vedea în piese precum „Sosesc deseară”, „Piei drace” sau „Vivat Revista” și, cu siguranță, veți pleca zâmbind din fața scenei.

„La început am luat contact cu teatrul acesta ca plasatoare”

- Care sunt atmosfera și relațiile între colegii Teatrului de Revistă?

- Am avut norocul să lucrez într-un teatru cu oameni normali la cap. Vedetele noastre, lăsând deoparte această calitate a lor, de a ține capetele de afișe ale spectacolelor, în particular, s-au deschis în fața noastră și-au vorbit despre familie și despre lucrurile obișnuite de zi cu zi. E un teatru în care oamenii își permit luxul de a fi prieteni, mergem la evenimente comune, și nu am simțit niciodată că cineva uneltește împotriva mea, așa cum am auzit că se întâmplă în alte teatre. Am sentimentul că lucrez într-un loc în care oamenii n-au răutăți gratuite, iar în urmă cu 15 ani m-au primit cu brațele deschise. Eu am lucrat la Ansamblul „Doina” al Armatei primii patru ani după facultate, apoi, prin concurs, am ajuns aici. La început am luat contact cu teatrul acesta ca plasatoare, atunci a încolțit și dorința mea de a ajunge să joc pe scena „Revistei”, dar nu m-am gândit niciodată că voi avea șansa de a lucra aici ca actriță.

- Când te-a surprins publicul?

- Publicul este spectaculos de fiecare dată, chiar și atunci când nu funcționăm noi la parametrii ideali, el este mai talentat ca noi. E generos și sensibil, îi dai un deget și-ți oferă înzecit înapoi, e partenerul ideal la „Revistă”. Mai pățesc câteodată ca publicul să rămână cu ceva din spectacole, chiar o bună vreme mă salutau oamenii pe stradă cu accent rusesc, așa cum vorbeam eu în diverse scenete, semn clar pentru mine că m-au remarcat în spectacole.

„N-aș vrea să transfer neîmplinirile mele către Vlad”

- Care consideri că a fost șansa vieții tale?

- Că mi-am urmat instinctul. Cred că cea mai mare liniște a mea este în zilele în care nu lupt eu împotriva mea și las lucrurile să curgă firesc. N-am încrâncenări nici în meserie, nici în viață. Și mai e ceva care mă salvează, am mereu în minte convingerea că se poate întâmpla oricând, orice, oricui, adică astăzi poți fi rege, iar mâine, cerșetor. Neavând așteptări uluitoare, nici nu am avut decepții.

- Arta se naște din suferință și se spune despre actorii de comedie că în viața reală nu sunt chiar atât de veseli cum sunt pe scenă. Cum ești tu?

- Nu trăiesc într-o veselie continuă, mai am și eu micile mele momente de melancolie, însă sunt un om norocos pentru că am o familie pe care mă bazez și care mă sprijină. Am peste 15 ani de mariaj și un băiețel, Vlad, de 7 ani, pe care l-am dorit foarte mult și a venit într-un moment în care aproape nu mai speram c-o să mai vină. Dar cred că toate vin exact atunci când suntem pregătiți.

- E atras de actorie?

- Are ritm și mi se pare că multe lucruri din această zonă a artei țin de ritm. A încercat pianul, dar n-aș vrea nici să transfer neîmplinirile mele către el, iar el musai să-mi împlinească visurile, cum ar fi faptul că eu nu am putut să studiez pianul sau chitara din cauza faptului că părinții mei poate nu au avut destui bani sau a unor conjuncturi nefavorabile. S-ar putea să semene mai mult cu tatăl său, să fie mai atras de tehnică, deși s-ar putea să îmbine arta cu tehnologia, pentru că astăzi merg mână-n mână. Când era mai mic, Vlad spunea că ar vrea să devină medic, dar e devreme să ne pronunțăm. Aș vrea ca în relația mea cu el să găsesc calea de mijloc, nici să-i impun lucrurile, dar nici să-l las la voia întâmplării. Acum va merge să facă puțin sport, într-un cadru organizat.

„Accentul basarabean m-a scos din anonimat”

- Dacă ar vrea să facă teatru, l-ai încuraja, că mulți părinți actori nu ar face-o?

- Nu am avut deziluzii atât de mari în această meserie, încât să mă opun. Singura dată când am dat concurs a fost în 1998, la Teatrul de Revistă, și s-a întâmplat să am această șansă, că nu se dăduse concurs foarte mulți ani la acest teatru. Vlad este timid, iar timiditatea aceasta nu mă sperie, pentru că ea este o emoție, e necesară pe scenă. Dacă nu o ai, ești ca un vas de lut care nu transmite nimic. Vreo doi ani am avut un atelier de teatru pentru copii, „Lumea lui Scăpărici”, și credeam că trebuie să-i fac să vorbească, dar, de fapt, cei care s-au dovedit cei mai talentați și cei care au înțeles cel mai bine mecanismul actului artistic au fost copiii timizi la început.

- Cine și cum ți-a marcat cariera?

- De dincolo de moarte, m-a ajutat Ioan Luchian Mihalea, pe care l-am avut drept profesor de canto. L-am visat și mi-a spus să pun într-un text un accent basarabean, într-un moment important al vieții mele, înainte de concursul la Teatrul „Constantin Tănase”. Eu m-am prezentat cu un text adaptat după Ion Băieșu și l-am spus așa, cu accentul respectiv, și cred că a fost chichița care a atras atenția juriului și care m-a scos din anonimat - căci fete talentate și cu mult mai frumoase decât mine erau foarte multe.

Vasile Muraru a absolvit Facultatea de Teatru la clasa maestrului Dem Rădulescu

„Concurenţii «Next Star» sunt loviţi bine de geniu“

- Cum îi percepeți pe concurenții emisiunii „Next Star”, din al cărui juriu faceți parte?

- Dintr-o joacă, ducându-mă să ajut, am rămas în juriul emisiunii, iar acum va începe cel de-al cincilea sezon la Antena 1. Toți concurenții sunt talentați, loviți bine de geniu, nu doar atinși, și nu mă așteptam la așa ceva. Știam că sunt câteva centre de muzică și de dansuri foarte bune prin țară, dar fiecare zonă este acoperită cu astfel de copii talentați și la folclor, și la teatru. Am rămas surprins în teritoriu, unde am aflat că, în urma difuzării emisiunii, 400 de copii s-au înscris la cercuri de teatru la Drăgășani, iar la Vâlcea, 600. Cine știe câți mai sunt în restul țării?! Emisiunea aceasta a stârnit efervescență, promovează valoarea și-i menține în atenție pe cei care sunt foarte talentați. În toamna trecută, am făcut și la teatru un spectacol „Next Star la Tănase”, iar pe viu au fost și mai spectaculoși decât la televizor.

„Eram întotdeauna fericit să fiu pe scenă, nu conta mărimea rolului... Dragostea de meserie, respectul pentru colegi şi lectura fac parte din existenţa mea“

Calităţi şi defecte

- Spuneți-mi o calitate și un defect de-al partenerului de scenă.

Valentina: Are o forță fabuloasă de a se reinventa, și când ceva nu funcționează, a doua zi se întoarce cu o prospețime și cu idei extraordinare. Iar ca defect ar putea fi faptul că uneori muncește până la epuizare și impune un ritm puțin prea solicitant pentru noi.

Vasile: Are sclipiri de geniu, dincolo de talentul și de calitatea umană dublate de muncă și de concentrare, terminând cu un spirit de observație ieșit din comun. Iar ca defect ar fi lupta cu neîncrederea în ea, în calitățile sale și în puterea sa de a reda pe scenă momente deosebite.

„Sunt un om norocos, pentru că am o familie pe care mă bazez și care mă sprijină. Am peste 15 ani de mariaj și un băiețel, Vlad, de 7 ani, pe care l-am dorit foarte mult și a venit într-un moment în care aproape nu mai speram c-o să mai vină“

„Pasiunea mea e casa, unde nu mă plictisesc niciodată“

- Dincolo de teatru, ce pasiuni ai?

- Nu prea am mai avut timp de pasiuni, însă mi-a plăcut să fac haine, dar m-am opintit în lucruri de natură practică. Mașina de cusut s-a stricat, trebuia să le cos de mână, i-am și stricat mamei multe rochii și am renunțat. Când merg la părinți, la țară, îmi place să mă ocup de o bucată mică de grădină, dar sunt convinsă că, dacă ar trebui s-o fac temeinic, n-ar mai fi chiar o pasiune. Dar pot spune că pasiunea mea e casa, unde nu mă plictisesc niciodată. Mă simt confortabil cu ai mei. Mai găsesc câte o rețetă și o fac împreună cu Vlad, ne încurcăm reciproc în bucătărie, e chiar distractiv.

- Ce îți aduce zâmbetul pe buze în zilele mohorâte?

- Mai nou, lucrez cu mintea mea și uneori, când am timp, ascult muzică sau citesc.