de Gabriela Niculescu

Stela Enache (pe numele său real este Steriana Aurelia Bogardo) a scris, alături de regretatul său soț, Florin Bogardo, o frumoasă pagină în istoria muzicii ușoare românești. Vocea sa inconfundabilă a atins mereu coarda sensibilă a ascultătorilor și face ca piese precum „Ani de liceu”, „N-ai să mă poți uita”, „Diminețile mele”, „Iubire, cine ești?” să fie nemuritoare. A mers în nenumărate turnee, a făcut de patru ori ocolul Pământului în cei 17 ani petrecuți pe vase de croazieră și a acumulat suficiente peripeții pentru a scrie cel puțin o carte. Se consideră o femeie cerebrală și cu picioarele pe pământ, care prețuiește clipa și o trăiește din plin. Ne-a povestit deschis despre modul în care Dumnezeu i-a ghidat pașii de-a lungul vieții sale foarte active.

„Festivalul de la Mamaia, din 1971, a fost rampa mea de lansare”

- Cum vedea copila Steriana viața și atmosfera într-o familie de muzicieni?

- Mi-a plăcut întotdeauna scena, eram fascinată de ea. Pe vremea aceea nu exista televizor, aveam doar radio, ce mergea neîncetat la noi în casă, și am început să cânt de plăcere. Crescută în această atmosferă și având o familie numeroasă din partea tatălui, când se întâlneau toți membrii săi, marea bucurie era să se cânte. Mai târziu, am fost invitată să cânt și eu. La vârsta de 5 ani am fost așezată la pian, și pot spune că de atunci mi-a rămas această pasiune pentru muzică. Eu sunt reșițeancă și țin minte că veneau tot felul de spectacole de Revistă la Reșița, iar eu stăteam în fața scenei, fascinată de spectacol și de costume, și visam, mă vedeam pe scenă. Așa-mi aduc aminte copilăria.

- Știu că după terminarea liceului a trebuit să alegeți între pasiunile dumneavoastră: teatru, muzică și sport. Ce a cântărit mai mult în favoarea muzicii?

- Făceam parte din grupul de teatru al liceului, am și jucat o piesă la Teatrul din Reșița, însă părinții mei nu au fost de acord cu teatrul. Sportul îmi plăcea, dar nu mă vedeam profesoară de sport și, astfel, existând magia scenei, mi-a rămas muzica. Începusem deja să-mi văd visul realizându-se, am apărut pe scenă, am avut succes, mai apoi am fost la Casa de Cultură a Studenților din Cluj, în vremea studenției, unde iar am avut succes și vedeam că mă îndrept pas cu pas spre îndeplinirea dorinței mele. Maestrul George Grigoriu m-a auzit, i-a plăcut de mine, apoi a venit Festivalul de la Mamaia, din 1971, la care m-a susținut, am luat premiu, și aceea a fost rampa mea de lansare.

- Acela a fost un an marcant pentru viața dumneavoastră.

- Da, a fost un an special, atunci l-am întâlnit și pe viitorul meu soț, pe Florin Bogardo.

„Încrederea, fidelitatea și iubirea au fost punctele noastre forte”

- Căsătoria dumneavoastră a fost una fulger. Cum s-au petrecut evenimentele?

- Eu eram foarte serioasă și cuminte, iar maestrul Grigoriu mă tot întreba: „Măi fată, n-ai și tu un prieten?” Mie nu-mi ardea de prieten, eram și foarte tânără, aveam 21 de ani. Însă, îl simpatizam pe Florin Bogardo încă de când a apărut la televizor, îmi plăcea ca interpret și compozitor, dar și ca bărbat, fiind foarte frumos. Acest lucru i l-am mărturisit și maestrului. Treceam în anul cinci la Conservatorul din Cluj, iar colegele mele aveau deja un partener. Mă aflam la Mamaia, pentru Festival, iar maestrul Grigoriu mi-a pus aceeași întrebare și i-am spus că tot de Bogardo îmi place. După repetiție, am mers la un restaurant, iar când am ieșit să mă duc spre hotel, pe la ora 19:00, îl văd venind spre noi, pe alee, chiar pe Florin. Maestrul l-a chemat: „Hai să-ți prezint un viitor star al României!”, ne-a făcut cunoștință și m-a lăsat singură în fața sa. Nu spun ce mi-a trecut prin cap și prin inimă. Florin era foarte vesel și deschis, deși, în general, era destul de retras și de timid. În seara aceea, de 21 iulie, își sărbătorea aniversarea poeta Ioana Diaconescu, cea care îi scria o parte dintre versurile cântecelor sale, și m-a invitat la ziua ei. Am acceptat și ne-am dus împreună.

- Cum v-a cerut în căsătorie?

- El era regizor muzical la TVR și era detașat la mare. Trebuia să se întoarcă la București după festival și m-a întrebat dacă vreau să mai rămân la mare. Cum eram în vacanță, am rămas, m-am pregătit de spectacol, dar el n-a mai apărut. Nici nu știam ce să mai cred. Dar când m-am întors, seara, pe geamantanul meu am găsit un bilețel în care-mi explica de ce a trebuit să plece la București și cererea în căsătorie, care suna așa: „Dragă starule, dacă Dumnezeu vrea și tu vrei, iubirea noastră aș dori-o fără sfârșit!” Și când s-a întors, a venit cu verighetele. Mi-am chemat părinții la mare, unde am făcut logodna, la 15 august, de ziua Sfintei Fecioare. Am venit la București și am făcut cununia la 8 septembrie, tot de Sfântă Mărie. Florin era foarte credincios și avea ceva special pentru Fecioara Maria și s-a stins în ziua Adormirii Maicii Domnului, la 15 august 2009.

- Dacă ați rezuma cei 39 de ani de mariaj în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

- Încrederea, fidelitatea, prietenia și iubirea, acestea sunt punctele forte ale unei familii de artiști.

„Nu-mi place să deranjez”

- Știu că aveți o fiică și un fiu: Laura (38 de ani), în Italia, și Anton (35 de ani), în Germania. V-au moștenit talentul?

- Am și patru nepoței, trei băieți și o fată, câte doi de la fiecare. Copiii mei au făcut muzică, aveau și ureche, dar nu am încurajat treaba aceasta. Văzând turnura pe care a luat-o această industrie și cunoscând multe dedesubturi, n-am fost de acord. Sigur, dacă erau excepționali sau și-ar fi dorit foarte tare, atunci nu mă opuneam.

- Cu ce se ocupă ei acum?

- Laura a făcut Design Interior și trăiește în Italia de 15 ani, iar Anton a studiat Turism și Economie, care i-au prins foarte bine, dar acum lucrează în alt domeniu și locuiește în Germania de șapte ani.

- Cât de des îi vedeți?

- Nu foarte des, pentru că încă mai am aici de lucru. Pe urmă, eu am un principiu, nu-mi place să deranjez, mai ales de Sărbători. Eu eram fericită când puteam să stau de Sărbători doar cu familia mea, să nu mai vină alții, pentru că-mi stricau rostul. M-am dus după Sărbători să-i văd. Apoi, nu-mi place înghesuiala, noi nu mergeam la mare sau la munte când mergea toată lumea, ci după aceea, căutam cu Florin locurile cele mai ferite, pentru a avea liniște. Când pot, îi vizitez, dar am grijă când și cum ajung, să nu-i deranjez. Am foarte mulți prieteni în străinătate și ar trebui să fac turneu să-i văd, dar tot așa, nu mă duc să nu deranjez.

„În Triunghiul Bermudelor am fost prinși între două cicloane”

- Ce lucruri vă plăceau cel mai mult în turnee?

- În primul rând, munca, pentru că luam legătura cu foarte mulți artiști, învățam din show-urile lor. Și când vedeam ceva ce era mai bun decât ce făceam eu, eram pregătită să acumulez cât mai mult, să învăț piese noi, să învăț o limbă nouă. Traducând textele pieselor pe care le cântam, am reușit să învăț limba germană. Apoi, România fiind închisă, doar păsărelele treceau granița, când ai posibilitatea să fii trimis să vezi atât de multe lucruri, fiecare popor și fiecare loc care are ceva special, începi să te gândești la cât de perfecte sunt creațiile lui Dumnezeu, de la faună și floră până la ființele umane. Întotdeauna i-am mulțumit lui Dumnezeu că am reușit să văd lucruri la care alții doar visează. Și pe măsură ce-am înaintat în vârstă, mi s-au oferit contracte mai interesante și mai ușoare față de începuturi.

- Ați făcut ocolul Pământului de patru ori pe vasele de croazieră. Cum a fost această experiență?

- Până să ajungi pe vase îți trebuie multă experiență, seriozitate și să fii la nivel înalt ca profesionist. Colegii mei acompaniau trupe mari, și din două repetiții show-ul trebuia să iasă șnur. Peste tot pe unde mergeam, nu mai voiau să ne lase să plecăm. În Germania am fost în turneu în multe orașe, apoi am fost vreme de șase ani pe Marea Nordului, și era foarte frumos când vedeai că te roagă să te întorci. Însă, ne-au trebuit opt ani să ajungem pe vas, pentru că veneam din România, era țară comunistă, tot personalul vasului era german, iar noi nu ne încadram, fiind un loc foarte elegant și simandicos. Dar după ce-am ajuns pe vas, nu ne mai dădeau drumul să plecăm.

- Povestiți-ne câteva peripeții pe care le-ați trăit?

- Marea Nordului este foarte urâtă din punct de vedere al valurilor, la fel cum este și Atlanticul, spre deosebire de Pacific, care e mai liniștit în vreme de furtuni. O dată a fost oribil, ne aflam chiar în Triunghiul Bermudelor, vasul era nou-nouț, dar nu era gata. Erau aranjate lucrurile, dar nu erau bine ancorate. Atunci am văzut că se întâmplă astfel de lucruri și la nemți. Ne-au anunțat că începe furtuna și ne-au spus să punem instrumentele pe jos, dar au venit două cicloane din sensuri diferite și pe noi ne-au prins la mijloc. Culmea este că nu mi-a fost frică, dar am văzut cum toate lucrurile, toate mobilele s-au deplasat dintr-o parte în alta, s-a spart absolut toată vesela, iar instrumentele noastre au fost distruse, deși se aflau pe jos. Penthouse-ul, cea mai scumpă locație, se afla în partea de sus a vasului, iar acolo paturile au plecat din loc cu tot cu oameni. Imaginați-vă că s-au spart capete, s-au rupt mâini și picioare, s-au izbit oamenii de toți pereții. S-au chemat voluntari, pentru că personalul sanitar nu făcea față. Imaginea era destul de apăsătoare. Țin minte că eu stăteam lângă colegii mei la discuțiile de după spectacol și am văzut cum s-au deschis toate dulapurile și au început să zboare obiecte, începând de la veselă, mai ales halbele de bere. A doua zi, n-au avut în ce servi micul dejun și au comandat imediat veselă. Trei sferturi dintre pasageri au coborât de pe vas de frică, iar unii erau grav accidentați.

„Nu sunt genul de bunică ce se așază în fotoliu să împletească ciorăpei”

- Ați asistat și la tragedii?

- Da. Soțul unei colege a murit pe loc într-o furtună când vântul a aruncat într-un hublou o scândură, l-a spart, și l-a lovit la cap pe acel domn. Am trăit fel de fel de astfel de momente, însă Dumnezeu a avut mereu grijă de mine și-am scăpat fără nicio zgârietură. Vasul „MS Estonia” s-a scufundat la exact un an după ce am încetat să mai cânt pe el. Acolo am cerut să mi se pună o bară de protecție, pentru că din cauza valurilor cădeau peste mine oamenii care-mi treceau prin față. Exact cu un an înainte ca tsunamiul să spulbere plaja din Thailanda, eu m-am aflat acolo. M-am învârtit cu mașina din cauza zăpezii în Suedia, am rămas fără frâne de două ori pe autostrăzi, în Germania am avut explozie de roată pe față, la 140 de kilometri la oră, cu Dacia. Noroc că la 4:00 dimineața nu era trafic intens și am reușit să redresez mașina. Am pus petice calde, am suflat în jiglere, mi-a înghețat radiatorul, am trăit multe. Așa că pot spune că am simțit tot timpul cum m-a condus mâna lui Dumnezeu. Când a murit Florin eu am zis că dispar din societate, mă retrag în cochilia mea, dar și atunci Dumnezeu mi-a arătat că mă iubește. Am o prietenă care m-a lăsat să mă liniștesc o vreme, apoi m-a luat cu binișorul și m-a convins să merg la Festivalul de la Mamaia, unde mă chemaseră să ridic un premiu in memoriam Florin Bogardo. Apoi, m-au chemat la Gala Electrecord, tot pentru premiul său, dar și al meu. Deși inițial am refuzat să mă duc, m-am lăsat convinsă să apar iar în public. În concluzie, am avut o viață foarte colorată și frumoasă. Din această cauză nici acum nu pot să stau, nu sunt genul de bunică ce se așază în fotoliu să împletească ciorăpei. Eu nu mă plictisesc niciodată, n-am când.

- V-ați gândit vreodată să trăiți în altă țară?

- Niciodată. N-am plecat cât am fost tânără, că puteam rămâne de o mulțime de ori în afara țării, iar acum nu pot să-mi rup rădăcinile. Eu când ajung la Reșița renasc. În primul rând, că mă întâlnesc cu colegii mei de la grădiniță și-mi revin amintirile din copilărie.

- Mai aveți casa părintească?

- Nu. Am stat într-o casă pe care Ceaușescu a vrut s-o dărâme și i-a mutat pe ai mei într-un bloc, în centrul civic. Într-un final, casa nu a fost dărâmată, iar acum sunt acolo niște ateliere de pictură, iar eu până anul trecut n-am putut să intru în acea clădire. Treceam prin fața ei, dar nu puteam să intru. Anul trecut l-am cunoscut pe pictorul care are atelierul în fosta noastră bucătărie, și atunci am intrat, nu vă pot descrie ce senzații am trăit când mi s-au derulat filmele amintirilor în minte.

„Pe geamantan am găsit un bilețel cu cererea în căsătorie: «Dragă starule, dacă Dumnezeu vrea și tu vrei, iubirea noastră aș dori-o fără sfârșit!»“

„Vreau să fac Festival Florin Bogardo“

- La ce să ne așteptăm în viitorul apropiat de la dumneavoastră?

- Am multe proiecte în cap. De la incendiul care mi-a devastat casa în 2008 au scăpat partiturile lui Florin pentru vioară. Și având orchestrațiile sale - această comoară -, vreau să fac un concert de muzică semisimfonică-pop-rock. Însă, trebuie să fiu foarte atentă cui i le dau spre interpretare, pentru că oamenii sunt uneori superficiali. În al doilea rând, vreau să fac Festival Florin Bogardo, dar lucrând atâția ani în Germania, și alături de el, care era un perfecționist, vreau să iasă lucrurile extraordinar de bine. Eu nu sunt omul să bifez că am făcut: ori o fac cum trebuie, ori n-o fac deloc. Așa că mai aștept, să fiu sigură că iese cum trebuie.

„Am primit un trandafir cu un lănţişor şi cruciuliţă din aur“

- Povestiți-mi un gest memorabil pe care l-a făcut vreun admirator.

- Am primit un trandafir, nu știu nici în ziua de azi de la cine, pe care era înfășurat un lănțișor din aur cu o cruciuliță din aur. Gesturile copiilor mă impresionează, întotdeauna am avut mulți în jurul meu, îi luam pe scenă lângă mine. Una dintre acele copilițe mi-a scris de curând pe Facebook, acum fiind mare și având la rândul său copii, și tare m-a bucurat.