Binecuvântată de Dumnezeu cu talent, fără şcoli de muzică absolvite, fără game repetate la nesfârşit, dar cu o voce şi cu o prezenţă inconfundabile, Panseluţa Feraru ne aduce aminte de Maria Tănase cântând în buricul Capitalei de început de secol trecut. Dacă o întâlniţi întâmplător şi aveţi un cântec, oricât de modest ar fi, fiţi convinşi că a doua oară Panseluţa vi-l dăruieşte aşa cum numai ea ştie, şlefuit asemenea celui mai veritabil diamant.
„Mi-a dat Dumnezeu un dar pe care nu mi-l poate lua nimeni”
Hipnotizaţi parcă, prin maşini de lux sau prin cluburi, uităm adesea că muzica noastră tradiţională e incredibil de frumoasă, de ne-ar trebui poate zece vieţi să o ascultăm, dar mai ales să ne bucurăm de ea. Nu e lăutar sau muzician care să nu fi auzit de Panseluţa Feraru, cântăreaţa ale cărei triluri au spart obişnuitul şi au mângâiat sufletul. Interesant este însă faptul că, deşi zeci de ziare româneşti sau internaţionale au lăudat talentul ei nemaiîntâlnit, foarte puţini au reuşit să afle informaţii despre viaţa ei particulară, şi asta din motive foarte simple: Panseluţei Feraru nu-i place să epateze dincolo de scenă. Iar pe scenă, toată lumea o remarcă datorită vocii speciale şi a emoţiilor pe care le transmite, tăind respiraţia auditoriului şi umplându-i inima de sentimente nemaiîncercate. Într-o superbă zi de iarnă, cu o stare de roză melancolie, artista m-a primit cu aceeaşi ţinută impecabilă cu care ne-a obişnuit, iar stilul său simplu şi direct cu care a abordat discuţia m-a cucerit pe loc. Dar să urmărim povestea Panseluţei Feraru spusă de artistă însăşi în casa sa, ce te primeşte cu o îmbrăţişare caldă, din care parcă n-ai vrea să te mai desprinzi. „Deocamdată nu mi-a zis nimeni că am greşit, îşi începe Panseluţa destăinuirea. Cred că de vină e gena. Am trecut prin multe până am ajuns aici, dar niciodată n-am avut invidii pe colegii mei. De ce să am dacă mi-a dat Dumnezeu un dar pe care nu mi-l poate lua nimeni? Şi apoi trebuie să trăiască toată lumea! Eu mă mulţumesc cu ce am”.
„O divinizez pe Angela Similea“
Retrase în bucătăria ce-mi aminteşte de cea a copilăriei mele, cu muşcate roşii la fereastră şi dulceaţa de vişine parfumată ce-mi face cu ochiul din borcan, observ frumuseţea de prinţesă indiană a Panseluţei, părul de abanos îngrijit tot timpul şi tenul de porţelan ce mă face ca brusc să devin puţin invidioasă. „Nu fac mare lucru ca să mă menţin, îmi anticipează doamna întrebarea, cred că tot gena e de vină. Aş vrea să-ţi spun ceva. Pentru mine cea mai elegantă femeie a fost şi este Angela Similea. O divinizez! Eu am gusturi mai deosebite, poate ăsta e motivul pentru care multă lume se miră de aşa-zisa mea eleganţă. Prefer hainele elegante şi rafinate. Mi-am dorit să fiu şi actriţă şi mă uitam pe reviste la Sofia Loren şi Ingrid Bergman şi am gustat din simplitatea lor. Eu şi creez când am timp. Uite, rochia de mireasă a fost creaţia mea”, spune mândră Panseluţa Feraru.
„Niciodată o femeie nu trebuie să stea la mâna bărbatului”
Dor de bunici şi de părinţi, răni adânci din dragoste, toate le găseşti în poveştile Panseluţei şi te întrebi dacă doamna aceasta frumoasă a fost vreodată nefericită. Sufletul său, tainic ca o pasăre cu nevăzute aripi, se deschide uşor în faţa unui ziarist curios să afle tot despre omul care merită a fi primit Premiul Nobel pentru lăutărie, iar ochii îi sunt scăldaţi în lacrimi când îşi aminteşte de acordeonul argintiu şi de cântecele mamei, ţesute din nostalgii: „Mama a fost totul pentru mine, ea crescându-mi cei doi copii pe care îi aveam atunci! Aşa am putut să-mi continuu cariera. Mama cânta romanţe extraordinar, iar cu vocea şi cu acordeonul a crescut patru copii. A avut o soacră rea şi s-a chinuit foarte mult. Dar noi n-am ştiut niciodată ce înseamnă foamea. Părinţii mei erau şi artişti, dar şi nişte gospodari extraordinari. Am fost despărţită de două ori, dar niciodată nu mi-am abandonat cariera şi copiii. Şi pentru asta n-am cuvinte ca să-i mulţumesc mamei mele. Am făcut tot ce-am putut ca să nu le lipsească nimic copiilor mei. Mulţumesc lui Dumnezeu că am trei copii ca trei flori. Mădălin, unul dintre cei mai buni organişti, Pansi are o voce de aur şi e totdeauna lângă mine, la toate spectacolele pe care le 
am, iar Robert lucrează deocamdată ca ospătar. M-am gândit să-l mai las puţin, apoi urmează să-l dau pe mâna unui profesor, pentru o pregătire temeinică. Dar îţi mărturisesc că sufletul meu este dat nepoţelei mele, Iasmina, de 5 ani, un înger. Copiii sunt cei mai importanţi din viaţa mea. Acum aş alege pe primul loc familia, dar să am cu ce să trăiesc. Niciodată o femeie nu trebuie să stea la mâna bărbatului. Eu n-aş fi niciodată fericită dacă n-aş avea banul meu (Ferească Dumnezeu să mă lase vocea!)”. De felul său, Panseluţa Feraru nu e un om care să se piardă uşor cu firea, dar întrevăd în ochii ei o lacrimă ce se încăpăţânează să nu-şi dea drumul pe obraz. Are o biografie interesantă, pe care acum mi-o destăinuie de parcă ar fi trăit-o altcineva în locul ei. „Mama şi tata (n.n. - Ecaterina şi Gheorghe) ne-au îndreptat pe noi, copiii, spre muzică şi şcoală din dorinţa de a ne depăşi condiţia socială. Aşa se face că fratele cel mai mare, Nelu, este absolvent al Conservatorului şi violonist de excepţie la Filarmonica din Olanda, iar ceilalţi, instrumentişti de excepţie la Bucureşti. La moartea mamei, dar şi a tatălui, la care n-am ajuns pentru că eram plecată cu contract în Germania, am simţit că totul se năruie. Doar Dumnezeu mă mai putea salva. Şi atunci am înţeles că El e puterea lumii şi fără Dumnezeu nu se poate face nimic. Iar Crucea a fost dată de Tatăl Ceresc ca să fim gata pentru mântuire”, mărturiseşte solista.
„Cu lobodă şi ştevie am crescut”
Lecţia pe care copilăria i-a dat-o a fost să preţuiască viaţa. „Eu m-am născut în Liiceşti, judeţul Argeş, dar am crescut în Mălureni. Erau două sate despărţite de dealuri şi de o poiană cum numai în poveşti poţi vedea. Îmi plăcea la nebunie să merg prin acea poieniţă şi să cobor în satul în care m-am născut. Plăcerea şi mai mare era când mergeam cu părinţii şi mă luau în cârcă. De multe ori am visat locul naşterii. Casa bunicilor, părinţii mamei, era construită pe un mic deal, iar dacă urcai pe coamă dădeai de o altă poiană superbă. Acolo adoram să mă joc cu verişoarele mele şi să stăm la umbra celor doi nuci gemeni, cum le spuneam eu, să ne odihnim după ce ne osteneam câteva ore la fotbal şi la ţurca. După ce au venit anii de şcoală îmi doream atât de mult să rămân la bunici, încât mă ascundeam de mama după coteţ, ca să nu mă ia acasă. Bunica gătea extraordinar! Creştea curcani şi curci şi ne făcea 
nişte ciorbe senzaţionale. Şi plăcinte, şi gogoşi… Eram îndrăgostită de ciorba de fasole galbenă bătută cu ou şi lapte prins, pe care bunica o gătea afară la pirostrii. Era o nebunie! Seara voia să-mi dea să mănânc ceva mai uşor, iar eu ceream întotdeauna ciorbă de fasole! Ca să nu mai vorbim de mâncărurile nemaipomenite din lobodă şi ştevie pe care le făcea... Să ştiţi că eu cu lobodă şi cu ştevie am crescut!”, se destăinuie artista.
„Când m-a auzit, Romica Puceanu mi-a spus că eu voi rămâne în urma sa”
Fanii mei încă nu ştiu că eu cânt toate genurile de muzică. Eu am colaborat mult cu Gabi Luncă şi cu Romica Puceanu, care cântau muzică lăutărească pură. Şi crede-mă că nimeni nu va ajunge vreodată la nivelul lor. Cu Romica Puceanu am cântat şi la prima nuntă a lui Mădălin Voicu. Ea nu stăta de vorbă cu cântăreţii ceilalţi dacă nu erau profesionişti. I-am cerut voie să cânt şi eu o melodie din repertoriul său. Mi-a spus atunci că da, dar să am grijă să n-o fac de ruşine. Când m-a auzit, mi-a spus că ştie că eu voi fi cea care voi rămâne în urma sa”, afirmă cântăreaţa.
„E Panseluţa Feraru un om fericit şi împlinit?”, o întreb. „Din punct de vedere profesional nu prea sunt, pentru că producătorii nu ştiu să facă diferenţa între un amator şi un profesionist. E frumos să cânţi, dar ce facem noi, profesioniştii? Chiar şi o manea, dacă o scoţi pe piaţă, trebuie să fie la un anume nivel. Pe mine muzica m-a scăpat de toate tristeţile şi necazurile. În textele pe care le fac sunt multe cuvinte triste, ca şi multe dintre melodiile mele. În meseria asta, dacă n-ai un dram de noroc, nu faci nimic. Dacă aş fi o miliardară, mi-aş deschide o şcoală şi i-aş ajuta pe toţi cei talentaţi să înveţe să devină profesionişti”, spune Panseluţa, femeia care merită Oscarul în lăutărie.
Carmen Ciripoiu
„Dacă aş fi o miliardară, mi-aş deschide o şcoală şi i-aş ajuta pe toţi cei talentaţi să înveţe să devină profesionişti”
„Michael Bolton m-a apreciat enorm!“
E greu de vorbit despre cariera Panseluţei Feraru. Cu o inspiraţie ieşită din comun şi cu un talent nativ, ea trece extraordinar de uşor de la muzica lăutărească originală la cea populară, de la muzica uşoară românească la cea străină, de la muzica de dans la canţonete. „Cred că am sta câteva nopţi bune să-ţi povestesc despre cariera mea. Când eram copil eram fascinată de sunetele din casa bunicului meu, Radu Briceag, un virtuoz al viorii, rudă şi prieten nedespărţit al regretatului Ion Matache. Am cântat şi alături de părinţii mei, apoi de fraţii mei, şi prima realizare cred că am avut-o când am făcut primele înregistrări la radio cu melodii olteneşti, ca un omagiu pentru Ioana Radu şi Maria Ciobanu. Au urmat turnee în toată lumea, dar regret şi acum faptul că n-am putut termina Conservatorul, ca să pot cânta muzică de operă, deşi la restaurantele din Franţa şi din Italia asta interpretam. Îl ador pe Placido Domingo… Toată lumea mă întreabă de întâlnirea mea cu Michael Bolton. A fost impresionant pentru mine, mai ales pentru că toţi soliştii se speriau de cei veniţi din America, deoarece îi considerau cei mai tari. M-a apreciat enorm, iar după ce m-a ascultat o noapte întreagă, în care i-am cântat toate genurile de muzică, dimineaţă a venit personal să mă felicite şi avea lacrimi în ochi. Ştiu că m-a întrebat atunci cum de pot cânta atât de mult. Şi i-am spus că e ceva din naştere. Aşa a vrut Dumnezeu. Mi-amintesc că l-a impresionat mult cum am interpretat muzica sârbească”.
Căsătorie după 25 de ani de relaţie.jpg)
Un schimb de priviri în timp ce eu savurez o farfurioară plină ochi cu dulceaţă de vişine făcută de Panseluţa şi întrebarea vine firesc: „Ce rol are dragostea în viaţa dumneavoastră?” Mă priveşte atent, apoi îmi arată albumul cu fotografiile de la unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa sa: momentul când şi-a luat porţia de fericire, unindu-şi destinul cu cel al bărbatului care-i este alături de un sfert de secol, clarinetistul Marian Ştefan. „N-am avut timp până acum să ne gândim şi la noi. Am muncit foarte mult. Acum cred că a fost momentul. Am fost atât de emoţionată, de ziceai că sunt adolescentă, nu alta. Am avut o petrecere intimă, de suflet, pentru că asta ne-am dorit amândoi”, spune femeia cu nume de floare, care a ştiut întotdeauna ce vrea. Şi a vrut mereu să cânte şi să iubească.
