de Gabriela Niculescu

Daniel Iordăchioae este unul dintre cei mai joviali artiști pe care i-am întâlnit. Umorul, buna dispoziție, autoironia și energia de care debordează îl fac un om extraordinar, de-a dreptul fascinant, dincolo de statutul de vedetă îndrăgită. Îl puteți vedea în show-ul „Te cunosc de undeva!”, difuzat de Antena 1, dar și pe scena Teatrului de Operetă „Ion Dacian”, în musicalul „Romeo și Julieta”. Ne-a povestit râzând despre înmormântarea la care a cântat în... groapă, despre transformarea, în timp-record, de la 130 la 80 de kilograme, despre persoana care l-a susținut necondiționat atunci când a ajuns pe fundul „prăpastiei”, dar și despre pasiunile copiilor săi, Salma Nicole (5 ani și jumătate) și Darius (aproape 15 ani).

„Tata, disperat să cânt”

- Ce oameni v-au influențat cel mai mult?

- Au fost câțiva. În primul rând, a fost tata, care a insistat foarte mult să cânt. El avea două hobby-uri: îi plăcea să cânte și să alerge, meseria sa fiind alta, de inginer. A fost campion republican la atletism și a colaborat cu Palatul Culturii din Pitești, le-a interprat lui Ceaușescu, lui Leonid Brejnev... Având tata aceste pasiuni și doi băieți, și-a spus că unul trebuie să alerge, iar celălalt, să cânte. De mine s-a prins, fratele meu a făcut sport, dar n-a performat. Tata a început să mă învețe să cânt cum știa el că se cântă. „Cursurile” se țineau în mașină, când ne duceam la el la serviciu și chiar când a trebuit să merg la preselecția pentru Festivalul de la Mamaia.

- Îmi imaginez că v-a susținut atunci...

- E, nu că m-a susținut, m-a bătut să mă duc, că eu nu voiam să merg! Ascensiunea mea în muzică a pornit de la două perechi de palme! Eu voiam să mă fac medic, eram om serios, dar, spre deosebire de alți părinți, ai mei au zis că nu trebuie să mă fac om serios, să „bag” artă, că sunt ei destul de serioși. Să-ți spun cum a fost. Eram la înmormântarea bunicului, și tata mi-a zis: „Mâine dimineață plecăm la București, că avem o treabă importantă!”, noi fiind la Pitești la acel moment. El știa din discuții prealabile că eu n-am de gând să particip la Festivalul de la Mamaia. Când am ajuns în București, a oprit mașina în fața Sălii Savoy a Teatrului „Constantin Tănase” și mi-am dat seama. I-am zis că nu intru, eram nebărbierit, aveam un costum bej cu doliu în piept, nu aveam repertoriu aprobat, nu aveam trimitere aprobată de la UTC, de la Consiliul de Cultură al Județului, cum era pe vremea aceea, nu aveam nimic din toate astea, eram doar eu în cizme. Eh, el mi-a dat două perechi de palme, m-am învârtit ca titirezul, și așa am intrat.

- Și participarea a fost o poveste...

- Exact. Noi nu cunoșteam pe nimeni, a găsit tata un individ care trăgea cortina pe la teatru și i-a dat un cartuș de Kent și un pachet de cafea, valută forte la vremea aceea. Respectivul a luat „cadoul” și a dispărut. Eu și tata ne-am enervat, dar asta era. Am văzut în juriu o doamnă mai plinuță și m-am dus la ea. I-am zis: „Sărut mâinile! Mă numesc Iordăchioae Daniel (cum mă învățase la școală), noi suntem din Iași, dar acum venim de la Pitești, de la înmormântarea bunicului meu, m-a bătut tata să vin, că eu nu voiam!” Femeia se uita la mine și nu-i venea să creadă ce auzea, a început să râdă și m-a întrebat dacă am trimiteri și dacă știu să cânt ceva. I-am spus niște titluri, am repetat niște cântece cu pianistul și m-am auzit strigat. Am ieșit pe scenă și-am cântat „Se întâmplă oricui”, a lui Cornel Fugaru, care se afla în juriu, dar eu habar nu aveam. După o strofă și-un refren, dumnealui a zis: „Da, mulțumim! Următorul!” Când am auzit așa, după tot chinul prin care trecusem, m-am dus la tata, care era entuziasmat până peste poate: „M-ai adus aici să mă faci de râs!” În fine, a doua zi s-au dat rezultatele, am trecut mai departe și-am luat și premiu.

„În liceu, marele Elvis m-a obsedat”

- Și celelalte persoane care v-au mai marcat cariera care au fost?

- Al doilea om care m-a influențat a fost Elvis Presley, dar el nu știa, că era puțin mort. (Râde!) Dar a contribuit foarte mult la formarea mea incipientă. Cum am intrat în clasa a IX-a, am primit o casetă de la verișoara mea. Așa de tare m-am lipit de ce-am auzit, și de suflet, și de stil, ulterior și de față, că am început să mă uit și în oglindă, lucru pe care nu-l făcusem până atunci. Am încercat să-l imit, perioada liceului a fost extraordinară, prin simpla sa existență în urechile și în ochii mei a contribuit la ceea ce am ajuns.

Apoi, a fost compozitorul Dumitru Lupu, director muzical al Teatrului „Alexandru Davila” din Pitești, și am intrat în contact angajându-mă acolo. El mi-a dat primele lecții de canto adevărate. Acolo am început eu să mă formez profesional. Aceștia trei au fost cei care m-au modelat, în principiu, dar eu cred că suntem produsul a tot ceea ce am făcut, gândit și întâlnit în viața noastră, și atunci fiecare dintre personajele cu care am intrat eu în contact, la orice vârstă, face parte din existența mea actuală, fiecare și-a lăsat o amprentă.

- Ce peripeții ați trăit de-a lungul carierei?

- Ehe, asta o să citiți într-o carte pe care o voi scrie special. Am așternut pe hârtie ideile, să nu le uit, încă nu le-am adunat pe toate, dar se va face, și când se va face... „pre mulți voi popi și eu!”. (Râde!) În schimb, voi lansa, anul acesta, o plachetă de versuri.

- Ce înseamnă participarea la „Te cunosc de undeva!” pentru dumneavoastră?

- Slăbisem 50 de kilograme când am început să lucrez la emisiune. Și, pe cuvântul meu, că lumea îmi spusese deja de mii de ori pe stradă: „Vă cunosc de undeva?” Eram străveziu, mă priveau de parcă nici nu eram acolo. Am pățit-o cu un prieten de zeci de ani. Am avut o emisiune matinală cu el, m-am dus și i-am întins mâna să-l salut, el mi-a strâns-o și s-a prezentat. „Marian!” Zic: „Pe cuvântul tău?!” Se crucea, nu-i venea să creadă că eu sunt.

„Brusc, în chiloții mei intrau două persoane”

- Schimbarea a fost șocantă.

- Da, pentru că am slăbit brusc 50 de kilograme în trei luni și jumătate. M-am uitat în oglindă și am avut senzația că văd un film prost.

- Perioada dificilă a divorțului a fost de vină sau altele au fost cauzele slăbirii bruște?

- Momentele au coincis, au legătură, că nu suntem roboței cu fișiere. A fost un concurs de împrejurări care a dus la acest lucru, benefic până la urmă. Nu mai am 130 de kilograme, am 80.

- Ați ținut și dietă?

- Ulterior am ținut și dietă, am mers la sală susținut, deci a fost o schimbare totală a modului de a trăi. Cel mai greu a fost, pe lângă treaba fiziologico-medicală, că nu mai aveam cu ce să mă îmbrac. Și nu o zic doar așa, chiar nu mai aveam. Brusc, în chiloții mei intrau două persoane. Și a trebuit s-o iau de la capăt cu șosete, chiloți, năframe și alte batiste. (Râde!)

- Și după aceste momente grele, ați primit propunerea de a participa la „Te cunosc de undeva”.

- Da, și când am auzit unde, am primit-o cu zâmbetul pe buze, eu deja fiind stresat de această întrebare. Toate se leagă. Am slăbit, am apărut de două-trei ori în viața publică, a venit propunerea băieților de la „HaHaHa Production” să remixeze piesa „Mare albastră”, au început să bubuie radiourile cu ea și m-au sunat și de la emisiune. Și e firesc, degeaba stăteam eu cu 130 de kilograme în pat, abia întorcându-mă de pe o parte pe alta, să mă sune cineva. Să mă întrebe ce? „N-ai mai murit? Mama ta face colivă bună, ca să știm, ne obosim până la cimitir?” (Râde!)

„N-am crezut că un om este capabil de atâta sacrificiu”

- Ce forme îmbracă iubirea acum în viața dumneavoastră?

- În primul rând, am doi copii excepționali, iar mama este o femeie minunată. Eu n-am crezut că un om este capabil de atâta putere de sacrificiu. Când ai senzația că ai rămas în fundul gol și te-a părăsit toată lumea, când vezi un om care ți se dedică în așa fel, poate să-ți facă orice pe urmă, important este că a fost atunci acolo. Mă rog la Dumnezeu să-i dea sănătate!...

- Spuneați că ați cântat cu Salma Nicole.

- Da, la „’Neatza cu Răzvan și Dani”, am adus câțiva copii de la școala pe care o conduc, și pe Salma, și am cântat „Mare albastră”. Și Darius a cântat această piesă, dar singur, la „Mamaia copiilor”, când eu eram în juriu, iar organizatorii mi-au făcut surpriza să-l aducă.

- Ce pasiuni au Darius și Salma?

- Darius, computerul, în primul rând, și ascultă muzică, dar nu cred că va îmbrățișa cariera muzicală, pentru că se vede că nu are tragere. Salma însă cântă de dimineață, până seara, nu are niciun fel de rușine sau teamă față de public. Fiul meu vrea să se facă avocat, din câte am înțeles, ceea ce n-ar fi departe de adevăr, că-i place să vorbească. Să-ți spun o poveste. Am ieșit cu el la joacă, și i-am spus că n-am decât două ore la dispoziție. A vrut să joace fotbal, a găsit niște copii pe terenul de joacă, o oră și 45 de minute a stat să facă echipele și 15 minute a jucat fotbal.

Iar Salma se joacă, îi place să iasă, să zburde prin parcuri. Ea mi-a zis o replică de am crezut că mă prăbușesc. Vorbeam cu ea la telefon: „Tati!?”, „Da!”, „Stai puțin jos!” Și nu înțelegeam. A făcut pauză, apoi a strigat: „Că trebuie să mă încalț!” Ea lăsase telefonul jos și-mi spunea mie să stau până se încalță.

„M-aș simți superrăsfățat să mă iubească cineva foarte mult și dezinteresat”

- Cum vă petreceți timpul împreună?

- Ne plimbăm, ne împușcăm prin spațiile de joacă cu lasere, mergem la mall, vedem filme, ne jucăm prin parc, acasă, avem tot felul de activități.

- Ce pasiuni aveți?

- Îmi place să mă plimb. Dacă aș avea timp și bani, aș sta numai plecat. Îmi place să stau în hotel, să mă plimb cu avionul, cu barca...

- Ce înseamnă răsfățul suprem pentru dumneavoastră?

- Cred că m-aș simți superrăsfățat să știu că există un om care mă iubește foarte mult și dezinteresat. Nu trebuie să mă masezi, să mă gâdili, trebuie să știu că e cineva acolo care simte aceste lucruri.

- Dacă nu ați ști ce vârstă aveți, câți ani v-ați da?

- Supervârstă: 33-35 de ani. După cheful de viață pe care-l am și după tâmpeniile pe care mi-aș dori să le fac, vreo 22 de ani.

„Am slăbit brusc 50 de kilograme, în trei luni și jumătate. M-am uitat în oglindă și am avut senzația că văd un film prost“

„Slăbisem enorm când am început să lucrez la emisiune. Şi, pe cuvântul meu, că lumea îmi spusese deja de mii de ori pe stradă: «Vă cunosc de undeva?». Deci, eu deja rezonam fără să ştiu cu show-ul de la Antena 1. Cred că a fost şi o treabă de destin“

„Cel mai mare viciu este acum lipsa somnului“

- Care e cel mai mare viciu al dumneavoastră?

- Am avut unul foarte mare, fumatul. Nu-l mai am. M-am lăsat acum câteva luni, brusc, în urma unei rugăminți din partea fiicei mele. M-a rugat foarte frumos, așa cum știe ea. Eram în bucătărie și fumam cu geamul deschis, iar ea a venit la mine. I-am spus: „Tati, e curent și este fum, te rog frumos, mergi în cameră!” „Să știi că eu... te-aș ruga, din inima mea, să nu mai fumezi!” Și din secunda aia... cum să mai fumez? Eu nu m-am apucat nici de alcool, nici de tutun devreme, la 19 ani am băut primul pahar cu bere, iar la 24 de ani m-am apucat de fumat. Și în tot acest timp am avut o pauză mare de fumat, fiindcă am făcut un preinfarct acum câțiva ani, și cel mai bun motiv să te lași de un viciu este frica. Am aruncat acel pachet de țigări din Salvare.

Acum, cel mai mare viciu este lipsa somnului. Ar trebui să spun stop, pentru că voi ajunge să cad în genunchi. Nu să mor, că doar știți că ce e rău nu piere... (Râde!) Dar o să cad în genunchi, o să dorm puțin și apoi mă ridic. Cred că organismul meu asta percepe ca fiind cel mai mare viciu, lipsa odihnei. Însă, este un moment foarte bun pentru mine din punct de vedere profesional și trebuie să-l valorific, pentru că el se va duce. Nu voi rămâne așa până la 100 de ani. Bine că m-a lăsat Dumnezeu să fiu conștient de asta. O să am timp să dorm, toată veșnicia morții ce-o să fac? (Râde!)

„Eu, în groapa mortului, cântând!“

- Care e cel mai groaznic lucru pe care l-ați face pentru bani?

- Nu prea aș face lucruri pentru bani. Mi-aș face meseria, dar lucruri groaznice, cum ar fi să mănânc gândaci sau să mă las ciugulit de ciori, nu aș face. Dar vă spun o poveste. Mi s-a propus, acum 18 ani, să cânt la o înmormântare. Și m-am dus, dar nu pentru bani, ci din curiozitate. A fost aventura vieții mele profesionale. S-a petrecut în Ferentari. Priviți povestea asta ca pe un film și-am să vă fac stop-cadru pe o fotogramă, care e așa: undeva, în dreapta imaginii, se vede un cort în care avea loc o nuntă, la intrarea în cort sunt unii cu săbii, lângă cort este ieșirea din curte, unde o țigancă își arată curul. Lângă poartă, în curte, exact lângă intrare, e un mormânt, lângă mormânt e o groapă pentru unul care urma să fie băgat acolo a doua zi. Eu, în groapă, cântând! Vă place imaginea asta? Facem tablou din ea? Așa ceva nici nu vreau să mai trăiesc, dar nici nu cred că voi mai avea ocazia să mai trăiesc. Unii se luaseră la bătaie în curte și eu am fugit, iar afară am dat de bărbatul celei care era despuiată la poartă. Și m-a întrebat pe un ton grav: „Unde pleci?” „Ăăăă... vreau apă!” „Vino încoa’, că-ți dau eu apă!” Ăsta era nașul de la nunta din cort, dar eu n-aveam nicio legătură cu nunta, fusesem chemat pentru mort. Răposatul fiind un fan de-al meu, din ce-am înțeles. Și m-a dus individul acesta la cort să beau și să mănânc după ce-am cântat. Vorba aceea: „Morții cu morții, vii cu vii!”.

- Presupun că aveţi și alte peripeții.

- Să vedeți ce afaceri am făcut pe vremuri, cum m-am dus și-am cumpărat un cal pentru un om despre care am aflat că este mort. M-a sunat un tip, care a auzit că plec la Suceava, și m-a rugat să-i iau și lui un cal. „Cât e calul?” „15.000 de dolari. Îl pui shipping și-l iau eu din Constanța.” Am făcut un act de mână, am plecat și-am luat calul. M-am întors și-am sunat. „Săru’ mâna! Domnu’ Nelu?” „Domnu’ Nelu a murit acum trei zile!” „Aaaaaa!” Cu cât credeți că am vândut calul după ce am plătit și shippingul 2.000 de dolari? Cu 200 de dolari. Cine ar fi dat în România atâția bani pe un cal la vremea aia?