Veşnic tânăr, cu un zâmbet molipsitor, veselie debordantă, o condiţie fizică de invidiat, dar şi o voce excepţională, Gheorghe Visu, „frate de cruce al lu’ Aurică şi al lu’ Bulibaşa de la Paris”, rămâne un îndrăgostit iremediabil al teatrului şi filmului românesc. Astăzi, Gheorghe Visu, alias State Potcovaru din telenovela „Regina“, difuzată de postul Acasă, ne spune despre cum e să fii unul dintre cei mai iubiţi actori ai României.
„N-aş putea să-mi ascund sentimentele”
- Se spune că ne naştem într-un ţinut anume şi că împrumutăm de acolo influenţe şi energii ce ne marchează destinul. Ce înseamnă pentru dumneavoastră locul naşterii?
- Eu m-am născut în Maternitatea Giuleşti şi am copilărit în Bucureşti. Dar pot să vă spun că locul meu de baştină nu-l simt ca fiind Bucureştiul, ci mai degrabă mă simt legat de locul în care s-a născut mama mea, undeva lângă Craiova, unde mergeam la bunicii mei.
- Zâmbetul dumneavoastră e foarte sincer şi deschis. Cum de nu-l şterg greutăţile şi problemele zilnice?
- Cred că reuşesc pentru că sunt o fire deschisă şi sinceră, care nici nu încearcă şi nici nu ar putea să îşi ascundă sentimentele.
- De-a lungul timpului aţi păstrat în jurul vieţii dumneavoastră mult mister. De ce?
- Eu nu prea am dat interviuri, iar atunci când am făcut-o am ocolit întrebările personale, pentru că nu îmi place să îmi fac publică viaţa privată. Şi cred că lucrul acesta a amplificat „misterul”, dar eu am o viaţă obişnuită şi liniştită. Şi trăiesc destul de mult pe scenă cu personajele pe care le interpretez, cât să-mi ajungă.
- Aţi fost vreodată invidios pe succesul colegilor de breaslă?
- Eu ştiu să recunosc un succes şi să mă bucur de el, dar şi să îmi doresc, la rândul meu, acelaşi succes. Mă bucur de reuşitele colegilor mei şi sunt mândru că sunt din aceeaşi generaţie cu Horaţiu Mălăele. Nu există invidie în aceste cazuri.
„State Potcovaru e o creaţie de-a mea”
- V-aţi confruntat vreodată cu nefericirea?
- Da, atât în viaţa personală, cât şi în meserie. Şi mai mult m-au afectat cele din meserie! Dar cel mai important a fost să le uit şi să merg mai departe şi mi s-au oferit alte şanse, pe care le-am fructificat.
- Vă asemănaţi cu State Potcovaru, personajul atât de iubit de telespectatori?
- Da, pentru că este o creaţie de-a mea şi foarte mult din mine se reflectă în acest personaj. Pofta lui de joc, ludicul din personaj este ludicul meu, histrionismul personajului este histrionismul meu.
- Care a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumneavoastră?
- Cred că perioada pe care o trăiesc acum.
- Există vreo dorinţă care nu vi s-a îndeplinit până acum?
- Da, destule, atât pe plan profesional, cât şi personal, începând de la rolurile pe care nu le-am jucat, şi nu o să mai apuc din cauza vârstei, până la locurile pe care nu le-am văzut, dar pe care sper încă să le văd, măcar în parte. Chiar şi faptul că, deşi am pasiunea desenului de vreo
30 de ani, nu am reuşit să concep un tablou adevărat. Dar asta o să se întâmple la un moment dat.
„Cred că am avut în viaţă foarte mult noroc”
- Dacă zâna bună v-ar da posibilitatea să schimbaţi ceva pe lume, ce aţi alege?
- Să spun că nu aş vrea să mai existe războaie este deja o banalitate, pentru că este normal ca asta ar trebui să se întâmple în primul rând. Dar orice schimbare în bine aduce un rău în altă parte, deci nu cred că ar trebui să schimbăm nimic, să lăsăm viaţa să-şi vadă mersul ei, cu bune şi cu rele.
- Care este reţeta succesului dumneavoastră?
- Nu o ştiu. Cred că foarte mult noroc, vorbind acum de toată cariera mea. Încă din tinereţe mi s-au oferit ocazii foarte bune prin care să mă afirm. Spre exemplu, Adrian Pintea nu a mai putut să mai facă un rol, deoarece se implicase într-un alt proiect, iar eu l-am înlocuit în piesa respectivă şi a fost un început foarte bun pentru mine. Apoi s-a ivit o ocazie asemănătoare în film şi am profitat din nou de ea. Aşa am început eu.
„Nu mi-am pierdut încrederea în oameni”
- Care este rolul care v-a rămas în suflet?
- Nu pot avea un singur rol, cel puţin în teatru. Sunt multe. Să aleg cu spatele la zid. Aş spune că rolul „Tatăl” din „Opt pentru nouă”, „89”, „Fierbinte după ‘89” de la Teatrul Foarte Mic, pe care îl joc încă. Şi, din film, ar fi rolul din „Faleze de nisip”, în regia lui Dan Piţa, şi rolul din „Unde la soare e frig”, în regia lui Bogdan Dumitrescu.
- Publicul teatrului radiofonic, pe care îl slujiţi cu devotament de multă vreme, ar vrea noutăţi de la dumneavoastră. Ce proiecte aveţi în acest sens?
- Din superstiţie nu-mi place să vorbesc despre proiectele la care lucrez. Am nişte proiecte pe care ţin să le fac pentru teatrul radiofonic. Este vorba chiar despre un spectacol pe care l-am jucat la Timişoara şi pe care aş vrea să-l fac la radio. De obicei se întâmplă invers, cele de la radio le faci apoi şi pentru 
public, dar de data aceasta o să fie invers.
- Cum aţi ales calea spre teatru? V-aţi gândit vreodată că veţi atinge steaua succesului?
- Sigur că m-am gândit, am vrut să fiu un actor important şi am devenit. Nu mi-am dorit niciodată să fiu primul, deşi m-am bucurat de multe ori, în anumite momente, să fiu singurul care poate să facă un anume lucru. S-a întâmplat rar, dar a fost foarte plăcut pentru mine să ştiu şi să fac lucrul acela.
- V-aţi pierdut vreodată încrederea în oameni?
- Nu, niciodată nu mi-am pierdut încrederea în oameni. Şi prefer să nu mi-o pierd niciodată. Mai bine să fiu fraierit decât să-mi pierd încrederea şi să nu mai comunic.
„Am prieteni puţini, dar adevăraţi”
- Credeţi în prietenie?
- Da, foarte mult. Cred în prietenie. Am prieteni puţini, dar adevăraţi, cu care, chiar dacă nu mă văd frecvent, vorbim destul de des la telefon. Sunt relaţii ce s-au păstrat în ani, pe care le-am regăsit cu plăcere după cinci-şase ani în care nu am mai păstrat legătura. Spre exemplu, am în Constanţa nişte prieteni macedoneni, care m-au învăţat să cânt în macedoneană şi de fiecare dată când merg la ei cântăm, povestim şi ne simţim bine, chiar dacă nu ne vedem atât de des.
- Consideraţi înaintarea în vârstă o povară?
- Da, sigur, pe plan personal. Dar nu şi în privinţa meseriei! Acolo, vârsta îmbogăţeşte paleta unui actor. O dată cu trecerea anilor, înăuntru structura unui actor se îmbogăţeşte şi i se deschid porţile spre alte tărâmuri, pe care nu îşi imagina că le poate atinge.
- V-aţi dorit vreodată să vă întoarceţi în timp?
- Da, ca să câştig la Loto.
- V-aş ruga să vă definiţi în trei cuvinte şi să exemplificaţi.
- Sunt un artist, am nu numai calităţi de actor, dar şi de plastician şi am destul de mult talent muzical ca să-mi fi putut găsi la un moment dat o profesie în domeniul acesta, ca interpret, nu ca şi creator. Asta mă defineşte pe mine ca artist.
- Ne puteţi da o definiţie a nonconformismului?
- Eu nu sunt un nonconformist. Cred că un nonconformist este un catalizator de motor al progresului în orice domeniu. Dar majoritatea oamenilor merg pe căi ştiute şi foarte rar încearcă să fie altfel. S-a spus despre mine că sunt nonconformist, dar eu sunt doar „de suprafaţă”, adică la lucruri minore, când vine vorba despre lucruri importante aleg să merg pe căi bătătorite.
- La ce visaţi, domnule Gheorghe Visu?
- La o casă pe pământ, cu bătătură, cu câteva păsări în spatele curţii, pomi, multă iarbă şi mult soare.
Carmen Ciripoiu
„Am vrut să fiu un actor important şi am devenit. Nu mi-am dorit să fiu primul, deşi m-am bucurat de multe ori, în anumite momente, să fiu singurul care poate să facă un anumit lucru. S-a întâmplat rar, dar a fost plăcut”
„Îmi doresc ca «Acasă» să îmi fie alături până la pensie”
- Ce înseamnă acasă pentru Gheorghe Visu?
- Este un post de televiziune, un studio de film, este un grup foarte mare de profesionişti cu care lucrez deja de patru ani şi cu care m-am obişnuit destul de repede. Deocamdată nu-mi văd viaţa în afara acestui studio. La 2 februarie, postul Acasă împlineşte 11 ani. În această zi, telespectatorii fideli ai telenovelei „Regina“ vor putea urmări două episoade. Pe platourile de filmare am fost foarte bine primit şi mă bucur că mă pot desfăşura eu ca artist. „Acasă” a înlocuit foarte bine, chiar mai mult de atât, nevoia mea de cinematograf, de film. Eu nu regret nicio clipă că nu mai fac film de vreo cinci ani. Teatrul este efemer, nu rămâne decât în amintirea celor care l-au făcut, dar ce există pe peliculă rămâne şi peste zeci de ani. De aici vine nevoia noastră, a actorilor, de a creea lucruri care să rămână şi după noi. „Acasă” îmi satisface această nevoie. Îmi doresc ca acest post de televiziune să îmi fie alături până la pensie.
„Sunt «nonconformist de suprafaţă», iar când vine vorba despre lucruri importante aleg să merg pe căi bătătorite”
