Când spui Horaţiu Mălăele te gândeşti la „un om obişnuit, care încearcă să comunice cu lumea”. Te gândeşti la actorul cu figură de adolescent care, pus mereu pe glume, a câştigat ca nimeni altul simpatia publicului, oprind parcă timpul în loc. Te gândeşti la regizorul născut anume parcă să ne uluiască. Când spui Horaţiu Mălăele îţi vin în minte sutele de chipuri caricaturizate şi încă tot pe atâtea pe care „zugravul” ni le va mai aduce în dar.
„Era să dau foc la casă”
Îmbrăcat simplu, sport, actorul, regizorul, profesorul Horaţiu Mălăele pare mai degrabă un adolescent care se bucură de viaţă. Vorbeşte aproape în şoaptă şi uşor pierdut, cu o voce caldă şi extrem de naturală. Aici, la Teatrul de Comedie, Horaţiu Mălăele transformă zi de zi imposibilul într-un veşnic posibil. „De fiecare dată când sunt pus în situaţia de a privi în viaţa mea, un sentiment straniu, nedesluşit, de închidere, de inventar, de bilanţ de «gata» pune stăpânire pe mine. De fiecare dată când am fost pus în situaţia de a răsturna găleata amintirilor, m-am gândit automat la moşii şi strămoşii mei, plecaţi când a vrut bunul Dumnezeu, la prietenii şi la colegii mei, plecaţi prea devreme. Doamne!... La oamenii mei, pe care i-am iubit dincolo de bănuială, plecaţi şi ei, când au fost chemaţi, uneori parcă mult prea devreme. Doamne!.. La Toma şi la Amza, la Rauţchi şi la Vasile Cotescu şi la Gina, la Cozorici şi la Marele George”, îşi începe actorul confesiunea. Priveşte în trecut cu infinită iubire, iar privirea lui valorează cât o mie de cuvinte. Trecutul e frumos, iar copilăria extraordinară. „N-am fost un copil prea cuminte, continuă maestrul, ci bolnăvicios, care a făcut toate bolile copilăriei, accelerate de necuminţenia mea. Umblând prin toate bălţile, m-am ales şi cu un reumatism. Mai aveam şi probleme cu ochii, aşa că era greu de crezut că voi atinge steaua succesului. Am avut nişte părinţi extraordinari. Tata, revizor contabil şi mama, contabilă. Tata era extraordinar de ludic, era sufletul petrecerilor copilăriei mele. Poate că 
felul lui de-a fi l-am moştenit, iar mama avea un umor senzaţional. Veniseră de la ţară şi se duseseră într-un Târgu-Jiu monahal la acea vreme. Am făcut o mulţime de boacăne în copilăria mea... În încercarea de a repara o brichetă a tatălui meu, deşi era imposibil de recuperat ceva din ea, era să dau foc la casă. Şi multe altele...
„Copilăria, cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat”
„Îmi amintesc de casa de la ţară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, ce-şi trăgea numele de la un copil de-al lui Basarab îngropat în picioare, după cum spunea neica Ionel, ruda noastră maiestuoasă din Capitală. Tehomirul meu cald şi nostalgic, cu oameni săraci, dar gospodari, guralivi şi beţivi. Olteni adevăraţi... şi nimeni nu se compara cu moşu´ Lică, tata lu´ tata, cel care ne spunea poveşti caraghioase, numai de el ştiute, rupte din noaptea ce-i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam pe jos de râs printre porcii lui coloraţi care mergeau pe biciclete. Iar mama Domnica, mama lu´ tata, ne spăla în copaie cu leşie ca pe cămăşi, în timp ce mama Nicu, mama lu´ mama, era caldă şi blândă ca un cozonac oltenesc. Şi mi-l aduc aminte ca şi acum pe moşu´ Hoara, tata lu´ mama, înalt şi umflat în piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comuniştii «d-al dracu´», îndurând umilinţa de a merge 11 km la o fabrică, unde era portar... Şi mâncam colaci sfinţiţi, caltaboşi, sugiuc, turtă dulce şi mai ales îngheţată colorată de la ţigani. Copilăria... cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat”.
Chiştocul lui Liviu Ciulei, purtător de noroc
Dar parcă nimic n-a fost mai fantastic, mai „nepereche” decât perioada „gestantă” din istoria Academiei de Teatru şi Film, când „moaşă ne-a fost domnul Cotescu, asistat de şumi-neamţu´”. Deşi se gândise iniţial să dea examen la Arte Plastice, datorită talentului său ieşit din comun la desen, „mi se spunea că sunt genial”, Horaţiu Mălăele s-a „sucit” brusc după ce „semnul divin” i-a venit chiar la Teatrul Bulandra. Şi „bine am făcut, pentru că aşa am avut timp să şi desenez”. „La început mi se spunea că desenam foarte prost. Până prin clasa a IV-a. Apoi a venit la noi la şcoală un profesor genial, Nicu Gherghe. Şi într-o zi mi-a spus că desenez excepţional. Şi uite aşa, parcă am intrat în transă şi de atunci nu m-am mai oprit. A urmat apoi Bombonica, profesoara mea din liceu, extrem de bună şi de simpatică, rămânând în sufletul meu. Se pare însă că teatrul m-a ales pe mine. Sau eu pe el... Eram în pregătire pentru Arte şi în pauze, la un moment dat, m-am gândit să dau şi pe la teatru. Am trecut pe lângă zidurile Teatrului Bulandra şi la un moment dat cineva a deschis un geam şi un chiştoc a nimerit exact în capul meu. Fumase marele Liviu Ciulei”. A luat ţigara, a stins-o, a pus-o într-un şerveţel şi a păstrat-o până a terminat examenul la Teatru. Fusese talismanul său. Acesta a fost începutul.
De 34 de ani în lumina reflectoarelor
Apoi, totul a decurs firesc: „Am văzut lumina reflectoarelor în primăvara lui ´75, într-un loc numit Casandra. Casandra bucuriilor noastre tulburătoare şi 
unice. Casandra pătimirii noastre. Atunci, la Casandra, i-am văzut mai vii ca niciodată, aşa cum erau, pe Tavi Cotescu, Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Gina Patrichi, Toma Caragiu şi George Constantin, patriarhul Teatrului românesc. Atunci mi-am dat seama că suntem carne muritoare, iar spectacolul de teatru, această imensă efemeridă, este de fapt unitatea ce ne măsoară viaţa”. Şi a trăit alături de aceste genii autentice româneşti, talente uriaşe pentru scenă, călcându-le pe urme ca nimeni altul. Dar şi alături de Tamara Buciuceanu, „o imensă uzină plutitoare pe Oceanul Artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască”, de Gheorghe Dinică, „creator hăruit, născut din combinaţia sângelui cu apa tare, aşa încât iarna să nu-l îngheţe, iar vara să nu-l moleşească” sau Ştefan Iordache, „visul bărbaţilor şi dorinţa nemărturisită a femeilor”. N-a fost niciodată invidios pe succesul colegilor de breaslă sau... s-ar putea odată să fi avut o formă de invidie, căci vorba lui Mazilu, „unde nu e invidie, nu-i progres”.
„Băieţii mei, mama, soacra, soţia mea, lucrurile mele, toate acestea înseamnă eu”
Adolescenţa a fost pentru Horaţiu Mălăele un episod trăit parcă ieri, plin de frumuseţe şi de candoare: „Iubirile copilăriei şi adolescenţei mele au fost fantastice, pentru că în momentul când te izbeşti de un sentiment ciudat e extraordinar. Iar acestea au fost multe şi efemere, ca şi copilăria mea. Pe prima fetiţă de care m-am îndrăgostit o chema Alice. Era frumoasă ca o păpuşă şi dragostea mea de atunci se materializa prin faptul că-i culegeam corcoduşe roşii din copacii de lângă Primăria din Târgu-Jiu. Şi i-am adunat într-un an toate corcoduşele din toţi corcoduşii, pentru că aflasem eu de la cineva că aşa se fac copiii şi se mărturisesc marile iubiri. Aşa credeam eu atunci”. Gabriela, jumătatea lui Horaţiu Mălăele, femeia „unică” aşa cum o numeşte el, i-a adus atâta linişte în suflet, încât ar putea să înfrunte furtunile zâmbind. Ea a intrat ca un înger în viaţa lui, l-a atins cu puterea aripilor sale, dându-i curaj şi dăruindu-i doi copii minunaţi. „Cred că a fost o binecuvântare că am cunoscut-o. Fără soţia mea, viaţa ar fi fost mult mai măruntă şi inutilă. Băieţii mei, mama, soacra, soţia mea, lucrurile mele, toate acestea înseamnă «eu». Înseamnă «acasă». Iar personajele nu mi-au inundat niciodată viaţa personală. Am chiar şi un loc pe care l-am amenajat eu şi în care mă retrag pentru că e al meu. E o altă casă din casa mea. Am acolo un scaun deosebit, o bancă de date, am himerele, agoniile, cărţile, pictorii şi geniile mele preferate. E o compoziţie într-un fel care mă reprezintă. Eu mai mult râd în afara scenei decât pe scenă. Sunt mai mult un creator de umor decât un personaj ludic. Sunt însă un romantic care iubeşte poezia lui Nichita şi a lui Sorescu, oameni pe care i-am cunoscut şi i-am iubit. Şi îi iubesc în egală măsură pe Blaga şi pe Eminescu.”
Carmen Ciripoiu
„Eu mai mult râd în afara scenei decât pe scenă. Sunt mai mult un creator de umor decât un personaj ludic. Sunt însă un romantic…”
Instituţia Mălăele
„Eu cred că există o legătură strânsă a destinului nostru cu divinitatea. Cred că animalul nu se plictiseşte, dar omul da. Şi asta înseamnă că avem o sarcină. Dacă nu eşti la locul potrivit îţi creezi acest disconfort. Dacă cineva e cu ochii pe mine, probabil că e Cel de Sus. Nu cred că am idolatrizat pe cineva. Cred că am furat ceva şi de la oameni mari, şi de la oameni mici”, mărturiseşte Horaţiu Mălăele. În doar 20 de minute de interviu, în încercarea mea de a realiza portretul marelui actor, Horaţiu Mălăele a reuşit să mă facă să trec prin diferite stări. Îmi spune că nu se consideră un om împlinit, ci doar unul care a făcut ce şi-a propus: „Există o parabolă a celor doi soldaţi. Amândoi au plecat să-şi facă o carieră, unul să devină mareşal, altul, sergent. Cel care a devenit sergent era fericit, iar cel care a ajuns mareşal s-a şi sinucis. Depinde de ce-ţi pui în cârcă. Pentru că fac parte dintre aceia care cred că râsul va mântui lumea, aş dori să le mulţumesc şi celor care m-au ajutat să mă cocoţ aşa sus. Lui Valentin Silvestru, Toma Caragiu, Octvian Cotescu şi George Constantin, cărora am avut privilegiul să le fiu prieten. Mulţumesc actorilor cu care am «concubinat» şi fără de care viaţa ar fi fost un deşeu la îndemâna gunoierilor. Cine sunt eu? Reprezint Instituţia Mălăele, al cărei director, muncitor şi şomer sunt”. Iar noi, domnule Horaţiu Mălăele, simpli spectatori, îndrăgostiţi iremediabil de umorul dumneavoastră, vă mulţumim că existaţi!
„La început mi se spunea că desenam foarte prost. Până prin clasa a IV-a. Apoi a venit la noi la şcoală un profesor genial, Nicu Gherghe. Şi într-o zi mi-a spus că desenez excepţional. Şi uite aşa, parcă am intrat în transă şi de atunci nu m-am mai oprit”
