de Gabriela Niculescu

Șerban Pavlu se numără printre cei mai căutați și mai bine cotați actori ai generației sale. A interpretat numeroase roluri în teatru, mai ales la „Bulandra”, unde s-a angajat imediat după absolvirea facultății, și a jucat în multe lungmetraje după debutul în „Terminus Paradis”, din 1998. L-ați putut vedea în „După-amiaza unui torționar”, „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, „Aferim”, nu demult, în serialul „Umbre”, difuzat de HBO, în televiziune, în reclame, dar i-ați auzit și vocea în nenumărate filme de animație dublate precum „Madagascar 2”, „Kung Fu Panda”, „Mașini 2”, „Winnie de pluș” sau „Violetta”. Este căsătorit de aproape patru ani, are o fiică de 3 ani și jumătate și un fiu de 8 luni, și reușește să țină în echilibru perfect profesia și viața de familie.

„Pentru teatru am avut o slăbiciune”

- Drumul tău spre scenă a plecat din poziția de spectator, te-ai gândit să te faci regizor, apoi ai fost „deturnat” din drum și ai dat la Teatru. Dragostea față de această profesie a venit pe parcurs sau erai deja fermecat de ea?

- Cred că există o fascinație a oricărui puști pentru această meserie. Chiar și în copilăria din vremea comunistă existau filme la tv, la cinematograf, iar ai mei mai erau și consumatori de teatru, și e foarte greu să scapi de „fascinația” față de această meserie, pentru că, până la o anumită vârstă, cred că se identifică şi cu dezvoltarea ta de adolescent, când îți dorești să cucerești o anumită poziție. Asta se întâmplă și în lumea sportului, iar eu am făcut sport în copilărie, baschet și polo. Cam așa era abordarea mea atunci, la modul simplist. Îmi plăcea să mă uit la filme, dar pentru teatru am avut o slăbiciune datorată faptului că am mers de mic. Am revăzut de câteva ori spectacole, la 15 ani, de exemplu, doar pentru că-mi plăcea să fiu în sală. La Teatrul Național mergeam foarte des, am avut o îndrăgosteală nu doar față de fenomen, ci și de spațiu în sine.

- Spuneai că ai fost un student timid. Cum se împacă timiditatea cu meseria aceasta?

- Sunt mai mulți actori care ți-ar putea face genul acesta de mărturisiri. Dacă am discuta fugitiv despre antipodul timidității, am fi tentați să spunem că acesta este tupeul, cuvânt pe care eu îl detest. Însă nu el este antipodul timidității, nu el te ajută când ești pe scenă. Pe mine, de exemplu, m-a ajutat foarte mult dorința, mai mult chiar decât talentul, munca, disciplina sau studiul. Și în clipele în care timiditatea mă trăgea în jos, la modul că am trăit momente de teroare, de emoție acută, dorința de a mă urca pe scenă, de a face mai departe teatru, de a anticipa că voi juca o piesă alături de cineva anume m-a făcut tot timpul să continui. Deci chiar cred că ține de un fel de determinare. Nu cred că cei mai buni atleți sunt cei mai rapizi oameni din lume, ci sunt cei care își doresc să fie cei mai rapizi. Dacă îți dorești cu adevărat ceva, acea dorință te va ajuta să depășești multe obstacole.

„Când joci un rol de multe ori, nu-l repeți, îl refaci”

- Ce fel de roluri ai refuzat sau ai refuza?

- Eu n-am prea refuzat roluri, pentru că mi-am dorit să joc. M-am simțit tot timpul genul de persoană care, dacă nu e „apărată” de lucrurile pe care le-a făcut, nu se simte în largul ei. În meseria noastră se vorbește mult despre fiecare în parte, iar cuvinte ca impostură şi prost sunt imediat folosite. Iar mie mi s-a părut mereu că, nefăcând nimic, ești ca un profesor la meseriile vocaționale care critică studentul, dar el nu urcă niciodată pe scenă, să nu se expună vreunui risc. Din punctul meu de vedere, în primul rând, înveți făcând, apoi, când vrei să te prezinți undeva, să ai și cu ce s-o faci. Acum am mai început să refuz roluri, la teatru, îndeosebi, roluri care cred că nu m-ar duce nicăieri. Există tot felul de situații în care se pornește de la ideea de a câștiga niște bani, și dacă există noroc să-ți facă și plăcere, asta e bonus. Eu îmi doresc să fac lucrurile invers, să-mi facă, în primul rând, plăcere, și cu atât mai bine dacă pot câștiga și bani cu ele. N-am făcut întotdeauna așa, dar tocmai pentru că m-am fript de câteva ori, mi-am dat seama că nu este un drum pentru mine acesta. Mai ales cum e la teatru, că spectacolele se joacă mult timp după premieră, rămâi cu „mortul” în cârcă și-l cari după tine, te duci mereu nervos la teatru.

- Joci la Teatrul Bulandra în piesa „Unchiu’ Vanea” de 14 ani, în „Căsătoria”, de 12 ani. Cum este să „îmbraci” atâția ani haina aceluiași rol?

- O să râzi, dar un spectacol chiar e altfel de fiecare dată. Aceasta este diferența dintre teatru și film. În plus, te ajută și publicul, e un transfer de energie care chiar există, nu este o poveste.

- Ți s-a întâmplat vreodată să te plictisești de un rol?

- Da, m-am plictisit, n-aș mai vrea să joc anumite roluri, dar asta ține de administrația meseriei. Însă, merg mai departe, pentru că nu ține doar de mine, ci de un întreg colectiv.

- Ce rol e mai epuizant pentru tine: pe platoul de filmare, în televiziune sau pe „scândură”?

- În teatru e mai greu, pentru că atunci când joci un rol de foarte multe ori, nu-l repeți, o iei de fiecare dată de la capăt, să-l treci prin toate etapele, îl refaci, de fapt, și asta nu-i așa ușor.

„Pe soția mea am cunoscut-o la baschet”

- Care dintre rolurile făcute în film te-a provocat cel mai mult?

- Rolul la care și țin cel mai mult și care este cel din „Toată lumea din familia noastră”. A fost mult de muncă acolo, au fost scene dinamice care solicită mult, dar lucrul la el a fost foarte plăcut, de aceea și țin la rol, la film și la Radu Jude (n.r. - regizorul).

- Ai dublat multe filme de animație. Pe lângă faptul că este o treabă complexă, e și distractivă?

- Da, este foarte distractivă această parte separată a vieții mele de actor. Acum sunt în negocieri pentru „Kung Fu Panda 3”, care este cea mai mare creație a mea pe dublaje. Deja am fani separați pe „Kung Fu Panda”. Eram la o premieră și a venit un tip spre mine cu un afiș și un pix. Și zic să-i dau omului autograf. El începe cu „Vă admir foarte mult...” Eu încep să derulez afișul și, când mă uit, era unul de la filmul de animație, nu de la cel la premiera căruia ne aflam, n-avea nicio legătură. Și continuă el: „La teatru nu merg, că nu-mi place, v-am văzut și în filme, dar «Kung Fu Panda» este inegalabil!” Am făcut foarte mult dublaje și pentru seriale de desene animate. Lungmetrajele de animație sunt un fel de crème de la crème, asta și pentru că au căpătat în ultimii ani o altă greutate. Este o treabă distractivă, dar serioasă, pentru că trebuie potrivit sincronul pe gura personajului care vorbește în engleză, și cum aceste desene sunt din ce în ce mai complexe, actoria e aproape actorie, se joacă foarte complex.

- Trecem de la actorie la soție. Cum ai cunoscut-o pe Oana?

- Ne-am cunoscut la baschet. Eu eram într-o perioadă în care voiam să am și o viață separată de cea din meseria mea, care te acaparează. E ușor de înțeles de ce, pentru că se creează legături fie între actori, fie între regizori. Eram într-un moment în care-mi doream să cunosc și altă lume, reîncepusem să joc baschet și juca și ea, pentru că a făcut performanță, și acolo ne-am cunoscut. Suntem împreună de mai bine de zece ani și ne-am căsătorit acum aproape patru ani. Avem o fiică, Natalia, de 3 ani și jumătate, căreia îi place să urmărească desenele în care aude vocea mea, și un băiețel care a venit pe lume spre sfârșitul anului trecut.

„Cred că aș fi un taximetrist de elită”

- Cum stai la capitolul odihnă, cu doi copii mici?

- Rău, asta este cea mai mare problemă, dar nu numai din cauza copiilor.

- Cum arată o zi din viața ta?

- Chiar voiam să mă filmez într-o zi, dar nu din vanitate. Fac multe drumuri, pot, de exemplu, să am o repetiție pentru un spectacol dimineața, după care trebuie să ajung să înregistrez o voce, pentru că fac și multă publicitate cu vocea, apoi pot merge să înregistrez altă voce pentru filmele animate, mai târziu, să acord un interviu, iar seara, pot să am spectacol.

- Cum îți încarci bateriile?

- Mi le încarc chiar din ceea ce fac, deși uneori mă obosesc drumurile cu mașina, chiar cred că aș fi un taximetrist de elită la câte fac. Tocmai de aceea e important să mă încarc din ce fac, altfel, devine enervant. În timpul liber îmi place să alerg, de exemplu.

„Voi începe în toamnă filmările pentru un lungmetraj”

- Ce pasiuni ai?

- Pasiuni am mai multe. De exemplu, regret o lipsă de cultură cinematografică făcută solid, dar nu mai am cum să mă apuc acum să văd sute de filme pe care nu le-am văzut la momentul potrivit. Încerc să mai prind câte ceva, dar pentru a cunoaște cinema trebuie să și citești mult, și nu doar cinema, dar necesită timp.

- Care este slăbiciunea pentru care te critici cel mai des?

- Sunt foarte împrăștiat și indolent în anumite privințe, sunt în stare să amân o chestie la infinit.

- Ai fost strigat pe stradă „Văru”, după celebra reclamă în care ai jucat?

- Sigur. Și acum mă mai strigă lumea așa, din păcate. Eu am avut un „boom” cu emisiunea lui Bendeac, reclama și serialul „Umbre”. I-am năucit pe bieții oameni. Cât despre reclame, a nu știu câta oară îți dai seama de forța pe care o are televiziunea prin repetitivitate. Îți creează o imagine, dar nu neapărat una dorită de tine, pur și simplu fața ta devine cunoscută. Pare a fi un beneficiu, dar nu-i chiar așa. Este o față cunoscută la ce, până la urmă? E Văru’! Te simți foarte departe de acest lucru, și atunci uneori e plăcut, alteori e neplăcut.

- Unde te vom putea urmări în stagiunea din toamnă?

- Pe lângă piesele de la „Bulandra”, mai joc într-o producție independentă a Asociației Inspira, „Acum ori niciodată”, vineri, 24 iulie, de la ora 22:00, la Cafe Godot Teatru, în care mă simt foarte bine și datorită distribuției, și datorită regiei, voi juca și într-un spectacol în două personaje, cu Mariana Mihuț, la Arcub, și în alt spectacol, produs de Teatrul de Comedie, „Cum am învățat să conduc”.

- În vreun film mai joci?

- Voi începe în toamnă filmările pentru un lungmetraj al lui Radu Jude.

Omul potrivit, la spectacolul nepotrivit

- Povestește-mi un moment amuzant din cariera ta.

- Am jucat cu Tamara Buciuceanu în piesa „Nepotul”, care a avut succes la Teatrul de Comedie, și ne plimbam prin țară cu piesa. Într-o zi eram la Brăila, în cadrul unui Festival de Comedie. Tamara, care este foarte riguroasă, se pregătise, ea începea piesa, iar eu intram după trei minute în scenă. Eram în culise, mă plimbam, repetam textul, mă uitam la telefon, am văzut că se face 18:50 și observ că mă sună regizorul tehnic de la „Bulandra”. Mi s-a părut ciudat că mă sună la ora respectivă și răspund: „Ce faci, măi, unde ești?”, mă întreabă el, agitat. Stau să intru în scenă, cum unde sunt? „A, ești în culise?” Zic da. Mai trec trei minute, sună iar: „Băi, îți bați joc de mine? Nu ești lângă nicio scenă!” Cum să nu fiu, sunt în culise, la Brăila, intru în scenă cu Tamara Buciuceanu. „Băi, avem «Henric al IV-lea»!!!”. Aceasta fiind o piesă pusă în scenă de Liviu Ciulei, cu Marcel Iureș în rolul principal, cu 12 personaje, cu figurație, în care eu aveam rol mare, cu multe intrări. „Băi, e sala plină, e șapte fără șase minute, ce facem acum?” Nu vreau să vă zic cum am traversat spectacolul acela de la Brăila, mai bine nu știam... Am aflat apoi că a ieșit Marcel Iureș pe scenă și le-a spus spectatorilor că s-a îmbolnăvit un actor și că se suspendă reprezentația.

„Am început să mai refuz roluri atunci când există tot felul de situații în care se pornește de la ideea de a câștiga niște bani, și dacă există noroc să-ți facă și plăcere, asta e bonus. Eu îmi doresc să fac lucrurile invers“

„N-aş vrea să mai trăiesc aşa ceva în viaţa mea“

- Peripeții cu recuzita ai avut?

- Da. O fază foarte tare mi s-a întâmplat la piesa „Oblomov”, de la „Bulandra”. N-aș vrea să mai trăiesc așa ceva în viața mea. Piesa avea o scenografie fabuloasă, premiată, aveam supercostume de epocă, eu purtam haine de înalta societate, cămașă, pantaloni cu bretele, vestă, redingotă peste vestă, apoi haină lungă, joben, baston, eșarfă cu ac și perlă și trebuia să se vadă toate aceste straturi. Piesa se juca la sala de la Parcul Icoanei și aveam cabina sus. După ce ne îmbrăcam, se cobora la scenă și mai aveam puțin timp înainte să intrăm. Eu am coborât cu telefonul, și înainte să intru în piesă mă gândeam că nu mai am unde să-l las, să nu mi-l ia cineva. Și l-am luat cu mine, l-am băgat în buzunarul redingotei care era tăiat frumos pe verticală. Intrase perfect acolo, numai că eu pe scenă îmi scoteam redingota în timpul discuției. La Sala Icoanei, publicul este și pe laterala scenei. Spun replica: „Bine, Ilie! Mă duc, mă așteaptă caleașca!”, iau redingota și o învârt în jurul meu s-o pun pe mine, moment în care-mi sare telefonul din buzunar, se lovește de piciorul unui scaun pe care stătea o spectatoare și se împarte în bucăți: corpul, capacul, bateria și tastatura. Primul impuls a fost să ies din scenă, apoi mi-am dat seama că spectacolul durează vreo trei ore și ceva, iar eu eram în primele 15 minute, și m-am gândit că rămâne acolo împrăștiat cel puțin în partea întâi. M-am pus în genunchi și am început să-l strâng, ceea ce a fost mai îngrozitor decât actul în sine de a zbura telefonul prin aer. Celălalt actor intrase în scenă și schimba replicile, iar eu adunam telefonul. M-am ridicat de acolo „cadavru”, iar oamenii șușoteau, auzeam înfundat: „Fâș, fâș, telefonul!” Cred că am transpirat trei litri de apă. A fost cea mai mare nesimțire pe care am făcut-o vreodată.