de Andrei Dicu
\Dincolo de bine şi de rău, Corneliu Vadim Tudor a fost şi a rămas un copil. Uneori clovn perfect, alteori personaj tragedian prin excelenţă, Vadim a iubit şi a lovit cu aceeaşi pasiune, purtându-şi crucea neliniştii cu o frenezie imberbă. A fost un interlocutor teribil, care ştia să se plieze pe anvergura şi pe discursul omului cu care se conversa. Fidel, parcă, pamfletelor sale, a rămas un tip orgolios, care inclusiv la propria înmormântare s-a încăpăţânat să nu ne părăsească…
O moarte ca un pamflet
14 septembrie 2015. O zi cu soare şi cu glume proaste. Corneliu Vadim Tudor „scria” cel mai dur articol al vieţii sale, luându-şi adio de la ea. Suferea de ani buni de diabet şi din pricina problemelor cardiace, dar nimeni nu-l credea. Cunoscut drept un personaj care-şi canaliza exaltarea în plan politic, Vadim n-a excelat în materie de petreceri, deşi, de-a lungul vieţii, a făcut figuraţie la sute de chefuri, în care personajele principale erau „înveteraţi” ai paharului precum Eugen Barbu sau Nichita Stănescu. Şi totuşi, înainte de a-şi da ultima suflare, Vadim a mers la o petrecere care, din spusele apropiaţilor, i-a grăbit sfârşitul. Un chef la finalul căruia, deşi i s-a făcut rău, a refuzat ajutorul medical, dar a scris: „Mamă, azi e ultima zi! Vin la tine!” Aspru, premonitoriu şi cinic, ca şi diabetul, boala care l-a măcinat. Dar, dacă vorbim despre Vadim, boala sa cea mai mare nu a fost diabetul, ci orgoliul. Asta l-a împiedicat, spre exemplu, să construiască un singur partid naţionalist, alături de bunul său tovarăş Adrian Păunescu. Nu încăpeau două săbii în aceeaşi teacă. Mereu era el, el, el… Egolatru, egocentric, tot ce începe cu „ego”. Mai puţin egoist, pentru că, atunci când venea vorba despre oameni aflaţi la ananghie, era sensibil şi generos, ca toţi pamfletarii. De fapt, aceste două „amănunte” l-au făcut celebru: scrisul ascuţit şi sufletul de copil. În privinţa textelor, Vadim se situa undeva între Pamfil Şeicaru, Arghezi şi Fănuş Neagu, cu ultimul fiind, de altfel, şi prieten la cataramă. În textele sale, cuvintele izbeau ca pe un front în care se trăgea cu şampanie. Era exploziv şi cucernic, nedrept şi frust, înjura cu un haz extraordinar şi minţea memorabil. Dacă aveai umor, zâmbeai şi dacă te făcea cu ou şi cu oţet. Nici el nu mai ştia cu cine s-a certat şi cu cine s-a împăcat, dar n-a fost niciodată ranchiunos. De multe ori, ca gazetar, te bucurai dacă te înjura „Alcibiade”, pseudonimul cu care îşi semna pamfletele, dar puţini recunoşteau asta. În urma sa au rămas 120 de procese pe rol, cam toate pe fond de „calomnie”. Ultimul său „pamflet” a fost însăşi înmormântarea, la finalul căreia sicriul „Tribunului” s-a dovedit mai mare decât groapa. Numai lui Vadim i se putea întâmpla aşa ceva…
Biografie paradoxală
Reperele vieţii lui Vadim sunt şi ele paradoxale. Născut într-o familie de baptişti, a propovăduit ortodoxismul pentru a-şi atrage simpatia oamenilor în vârstă. În 1971 a devenit licenţiat al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre Sociologia Religiei. În 1975 a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri în Rezervă din Bucureşti, iar în perioada 1978-1979, ca bursier internaţional Herder, a studiat istoria şi sociologia la Viena. Se spune că în acea perioadă a fost racolat de Securitate, dar acest lucru nu este dovedit. După Revoluţie, a înfiinţat PRM şi a devenit senator de Bucureşti, iar în 2000 a ajuns până în turul 2 al alegerilor prezidenţiale, fiind învins categoric de Ion Iliescu. A lucrat la „Agerpres”, la „România liberă” şi la „Săptămâna” şi a înfiinţat revistele „România Mare”, „Politica” şi ziarul „Tricolorul”. A fost vicepreşedintele Senatului şi, deşi a afirmat că nu şi-a ridicat niciodată salariul de parlamentar, se pare că acest „act caritabil” s-a desfăşurat doar în anii ’90. Mai mult, după moartea sa, au existat voci potrivit cărora Vadim ar fi avut depusă, la băncile din străinătate, suma de 2,5 milioane de euro. Deseori, a fost acuzat de antisemitism şi de xenofobie şi a avut un cult pentru mareşalul Antonescu. În ultimii ani a adoptat o poziţie proeuropeană, s-a certat cu familia liderului ultranaţionalist francez Jean Pierre Le Pen şi le-a cerut scuze evreilor.
Unul dintre motivele pentru care Vadim Tudor a evitat să meargă la doctor de-a lungul anilor a fost teama de moarte. Deşi brava, afirmând „moartea nu există, e doar o simplă iluzie! Şi azi am mai murit o zi!”, „Tribunului” îi era frică să nu afle că mai suferă de cine ştie ce afecţiune nouă. Diabetul şi problemele cardiace erau de notorietate, dar orice altă „ştire” l-ar fi enervat teribil. Era, de altfel, un om activ, care nu suporta să lâncezească. La un moment dat, se operase în străinătate şi refuza să recunoască. Atunci când era căutat de jurnaliştii indiscreţi, îi pasa telefonul lui Lucian Bolcaş, care afirma invariabil: „Domnul preşedinte e într-o conferinţă. Reveniţi…” Tot teama de sfârşit l-a făcut, în ultimii ani ai vieţii, să se apropie de ocultism şi să citească foarte mult despre marile mistere şi despre ideea de „viaţă veşnică”.
Moştenirea fiicelor: 37.000 de lei, salarii pentru angajaţi
Înaintea înmormântării senatorului-scriitor, fetele acestuia se mândreau că, deşi nu şi-a scris testamentul, „tati” le-a lăsat două reviste, care reprezintă moştenirea cea mai de preţ. Din păcate însă, am aflat că familia Tudor nu numai că nu-şi permite să se fălească, în această perioadă, cu cine ştie ce averi, dar, cumulate, salariile lunare ale angajaţilor de la cele două publicaţii însumează peste 37.000 de lei. De altfel, s-a vorbit foarte mult despre problemele financiare ale „Tribunului”. Într-adevăr, Vadim începuse să vândă achiziţii de preţ, pentru că gazetele sale nu se prea mai vindeau şi pentru că adăpostul în care hrănea peste 100 de câini vagabonzi consuma enorm. Prin 2000 şi-a vândut Mercedesul alb, o limuzină la care mulţi parlamentari doar visau. Apoi, şi-a vândut ceasul de aur, câteva manuscrise ale lui Eminescu, un ceas de birou care aparţinuse familiei Kogălniceanu, precum şi diverse suveniruri pe care le procurase de la Mormântul Sfânt. Şi-a autoevaluat colecţia de autografe ale unor celebrităţi la o sumă fabuloasă, 20 de milioane de euro, şi, curios, în declaraţia sa de avere nu figurează niciun cont. Apare însă un automobil Dacia cumpărat în 2006 şi pe care nu mulţi se pot lăuda că l-au văzut. Interesant este că, deşi s-a plâns mereu din pricina problemelor financiare, Vadim a primit lunar, timp de cinci ani, 6.000 de euro de la Parlamentul European. În doar două rânduri şi-a donat salariul, restul e legendă.
Lângă Valentin şi Ilie Ceauşescu şi scandalul de la Cardiff
Lui Vadim îi plăcea sportul și a scris cronici de fotbal. Pretindea că a ieșit campion la suliță, arăta și fotografii, dar n-a reușit să convingă pe nimeni că ar fi obținut medalii. Fiind suporter al Stelei în stil furibund, fanatic, ani în șir n-a existat altă echipă care să se compare cu favorita sa. A fost prieten cu Ilie şi cu Valentin Ceauşescu, a adus osanale echipei care, în anii ’80, era ajutată de arbitri, dar le închidea gura clevetitorilor, spunând: „Băi, Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni, iar eu am fost acolo, în tribune, la Sevilla! Mucles!”
A încetat să mai meargă la stadion să-i încurajeze pe „roș-albaștri” îndată ce s-a bălăcărit cu Gigi Becali, alături de care intrase, grație alianței dintre partidele lor, în Parlamentul European. Din clipa aceea, Steaua n-a mai constituit o prioritate pentru Vadim, iar el a început să semene cu un copil căruia i s-a luat cea mai dragă jucărie. În paralel, a circulat frecvent cu naționala. S-a zvonit că la unul dintre drumuri Vadim ar fi traficat niște casete video, dar se pare că totul a fost numai o bârfă. Cu altă ocazie, când România a bătut Ţara Galilor la Cardiff şi s-a calificat la Mondialul din America, delegaţia noastră a fost reţinută pe aeroport de britanici, supăraţi la culme. Senatorul Vadim a făcut un scandal teribil şi, ca totul să nu degenereze într-un incident diplomatic, galezii s-au înduplecat şi le-au permis ziariştilor şi suporterilor români să se întoarcă acasă…
Lăcătuş, cazul aparte din Bartolomeul Braşovului
Şi poveştile despre Vadim legate de fenomenul fotbal nu se opresc aici. În anii ’80, C.V. Tudor scria săptămânal la revista „Steaua”. La un moment dat, i se încredinţase misiunea de a-i portretiza pe toţi jucătorii care tocmai redeveniseră campioni ai României. Vă întrebaţi, probabil, cine a încheiat Medalioanele de Familie. A fost mereu unul dintre preferaţii săi… El, atacantul nepereche… „L-am lăsat special la urmă pentru că el este un caz aparte. Personal, l-am considerat fotbalistul numărul 1 al anului trecut şi am răspuns ca atare anchetei întreprinse de revista Flacăra. Acum, în 1988, Lăcătuş se anunţă din nou un candidat la acest loc, dar sper că-l vor vedea şi alţi confraţi. Aveam nevoie de un atacant agresiv, lipsit de complexe, mai ales pentru jocurile din străinătate - şi iată că a venit acest puşti crescut în Bartolomeul Braşovului. Când lipseşte el de la Steaua, echipa zboară ca un avion într-o aripă. Are o poftă nebună de a juca, de a zburda, de a realiza faze care să te ţină cu sufletul la gură, trage la poartă irezistibil, din toate unghiurile, ştie jocul cu mingea, fraţilor! A marcat un gol de aur la Sevilla, din 11 metri, alături de care poate sta şi golul de la Glasgow. Spaima portarilor de pretutindeni (se-aude Moraru?), şeptarul stelist n-a avut nici el loc la naţionala de acum câţiva ani. Se răzbună acum!”. Acesta era Vadim. În ceea ce ne priveşte, am încercat să-l abordăm pe Marius Lăcătuş, pentru a ne povesti o amintire legată de „Tribun”. Numai că „Fiara”, cum i se spune lui Lăcă, s-a domolit. Subiectul e prea sensibil pentru el. L-a iubit pe Vadim şi nu suportă gândul că acesta a plecat dincolo….
Un conflict între câini şi pisici cu… Radu Vasile
Alături de Adrian Păunescu, Dumitru Fărcaş, Gheorghe Zamfir, Nichita Stănescu, Eugen Barbu sau Dan Claudiu Tănăsescu, printre prietenii apropiaţi ai lui Vadim se aflau Florin Piersic şi Radu Vasile. Dacă, alături de primul, scriitorul a petrecut multe zile, mai ales la filmările peliculelor din seria „Mărgelatu”, ale căror scenarii erau scrise de mentorul lui Vadim, Eugen Barbu, relaţia cu ex-premierul Radu Vasile este mai puţin cunoscută publicului larg. Chiar dacă, în presă ori în Parlament, C.V. Tudor nu se sfia să-l „porcăie” pe Radu Vasile (ca de altfel şi pe Adrian Năstase, personaj de care îl leagă, iarăşi, o relaţie de amiciţie…), în realitate Vadim şi fostul prim-ministru (trecut şi el în lumea celor veşnici) erau prieteni buni şi chiar vecini, în cartierul Cotroceni. Puţini îşi mai amintesc, dar la una dintre emisiunile pe care Adrian Păunescu le modera la Antena 1, Radu Vasile povestise cum unul dintre cei 30 de câini care-şi făceau veacul în curtea lui Vadim îi fugărise o pisică, fostul premier fiind iubitor declarat al felinelor. La vremea respectivă, între Vasile şi Vadim a ieşit un scandal monstru, aplanat, până la urmă, de soţiile celor doi.
Nu l-a sancţionat pe „Alcibiade”
„Tribunul” a fost dat în judecată în mai multe cazuri de insultă şi de calomnie, în urma pamfletelor apărute, fie sub semnătura sa, fie sub pseudonimul „Alcibiade”, în publicaţiile „România Mare” şi „Tricolorul”. Deşi uneori nega implicarea sa, afirmând că nu toate articolele îi aparţin, „Alcibiade” era mereu inconfundabil. „Iliescu, cârpa KGB-istă”, „chiorul Băsescu”, „Doina Cornea, baba cu căciuliţă” şi „ţapul Constantinescu” sunt doar câteva dintre sintagmele care l-au „consacrat”. Deşi îl recunoştea drept idol, ca pamfletar, pe Tudor Arghezi, Vadim a adoptat un stil incomparabil mai grobian, inclusiv atunci când scria despre femei. Pseudonimul „Alcibiade” vine de la generalul şi politicianul atenian, şef al grupării democratice şi învinuit că ar fi mutilat statuile Zeului Hermes. În anii ’90 a publicat un pamflet dur, pe baza unor informaţii inexacte, la adresa lui Emil Hurezeanu, care i-a cerut, cu umor, să-l „sancţioneze pe «Alcibiade»”. Din păcate, Vadim a replicat brutal, insultător, în stilul caracteristic.
O noapte de 1 Decembrie, cu Adrian Păunescu
Prietenia cu Adrian Păunescu a fost mai „acră” decât s-ar crede. Cei doi se călcau pe cozi, încercând să demonstreze care e mai naţionalist decât celălalt, ba chiar Vadim l-a şi atacat pe „titanul din Bârca” în revistele sale. Rămâne însă de notorietate o noapte magică petrecută în noaptea de 1 Decembrie 1996, în studioul Antenei 1, când, la emisiunea lui Păunescu, Vadim s-a comportat… suspect de normal. Şi-a adus fetiţele şi a vorbit, elegant, despre România, despre importanţa actului istoric de la Alba Iulia. A recitat versuri şi a cântat, aproape plângând. Erau acolo, printre alţii, Dumitru Fărcaş, Gheorghe Zamfir, Tatiana Stepa, Andrei şi Ana Maria Păunescu, Ion Danciu, generali ai Armatei Române, folkişti, români care s-au bucurat de românism fără să înjure pe nimeni. Asta trebuie ţinut minte din relaţia dintre Vadim şi Păunescu…
Ultima cafea… premonitorie
Ca şi Nichita Stănescu („să mă nasc ca să şi mor”), Vadim şi-a prevăzut moartea în versuri. În noaptea dinaintea trecerii sale în nefiinţă, poetul a scris „Ultima cafea”, ale cărei versuri sunt cutremurătoare şi din care redăm: „Hai, Moarte, să bem o cafea/ Ţi-o fac cu caimac, aromată/ Mai leapădă-ţi coasa cea grea/ Şi mantia asta ciudată./ Te rog să iei loc în fotoliu/ Nu mă supără dacă fumezi/ După cine eşti, Moarte, în doliu?/ De ce tot suspini şi oftezi?/ E foarte fierbinte cafeaua/ Nu te grăbi, că te frigi/ Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua/ Dacă eu am să mor, ce câştigi?/ (…) Acum eşti captivă la mine/ Am vrut să-ţi arăt, draga mea/ Că nu-mi este frică de tine:/ Ţi-am pus şoricioaică-n cafea”.
„Mulţumesc, iubită mamă”...
„Nebunul”, cum îi spuneau mulţi (mai în glumă, mai în serios) şi-a idolatrizat mama, pe Eugenia. De altfel, „mama” este şi subiectul celui mai cunoscut cântec scris de Vadim pentru Mirabela Dauer. Linia melodică a piesei „Mulţumesc, iubită mamă” a fost compusă de Marian Nistor, liderul trupei Savoy. Acesta din urmă şi C.V.T. s-au cunoscut în 1977 şi au devenit imediat prieteni. Nu au colaborat atunci, ci de abia în 1981, când cei doi au făcut o piesă împreună. Apoi, Vadim s-a împrietenit şi cu Mirabela Dauer, iar la moartea senatorului-artist cântăreaţa a rămas mută de durere. Iniţial, piesa fusese scrisă pentru Corina Chiriac, dar acest amănunt devine, deja, derizoriu. Interesant este că, în ziua în care mama sa urma să sufere o intervenţie chirurgicală, C.V.T. i-a rugat pe cei de la radio să programeze piesa la emisiunea „O melodie la adresa dumneavoastră”. „La ora 8:15, mama urma să intre în operaţie şi am vrut să audă melodia în direct. M-am dus la spital. Când a început să cânte a plâns săraca mama, plângeau toate femeile de acolo”, a recunoscut „Tribunul”.
32.000 de lei împrumutaţi pentru nunta cu Doina
Fie că vă place sau nu, Vadim a fost un tip anacronic, generos şi frumos. Şi, uneori, „al dracului”, poate chiar... prea. Probabil că s-a „pupat pe piept” cu Securitatea sau că i-a meşteşugit „ode” tovarăşei Elena Ceauşescu... Probabil că unii plâng, iar alţii sărbătoresc plecarea sa dintre noi. În particular, tipul masiv care se lăuda că făcuse lupte greco-romane în tinereţe avea o bunătate candidă, avea ţicneala adolescentului etern, care repetă până în prăsele: „Eu ştiu!” Şi-a iubit enorm soţia, pe Doina, iar ca să se poată însura cu ea s-a împrumutat cu 32.000 de lei, o avere în anii ’80. A fost şi rămâne un tip sensibil, spumos, cu har şi cu haz, pe care, dacă ştiai să-l respecţi, te respecta. Altfel, te sfida cu acelaşi patos. Şi a mai fost „ceva”, un român, atât cât şi cum a înţeles el „românismul”, mai bine sau mai rău, mai vocal sau mai plastic, dar esenţial rămâne că Vadim a VORBIT într-o epocă în care ceilalţi se fălesc cât de sonor tac.
Ovidiu Ioaniţoaia: „Şi sculat din somn putea reproduce anii de naştere a sute de scriitori“
De curând, Ovidiu Ioaniţoaia îşi amintea: „Eu la «Flacăra», el la «Agerpres», ne intersectam des și stăteam la șuetă, de regulă și cu Horia Alexandrescu. Încă de pe atunci ținea la părerile sale ca la ochii din cap și încerca să le impună celorlalți cu orice preț. Așa s-a format bărbatul de mai târziu cu porniri pătimașe, excesiv în atitudine și în discurs. A fost un polemist înverșunat, slujind însă uneori cauze discutabile ori chiar pierdute. Mai mult decât atât, un personaj cu o cultură enciclopedică și o memorie fabuloasă. Și sculat din somn, putea reproduce cu exactitate anii de naștere sau de deces a sute de scriitori, artiști, inventatori, regi etc. A demonstrat-o pe un post de televiziune și a lăsat lumea cu gura căscată. Cu toate ale lui, bune și rele, azi oportunist, mâine curajos, azi rebel, mâine servil și invers, Dumnezeu să-l ierte pe Corneliu Vadim Tudor!”.
La „Curtea“ coanei Leana
Vadim a publicat peste 10 volume de poezie şi de publicistică, unele editate în franceză, engleză şi arabă, şi a scris piese de teatru. A fost un „fan” declarat al cuplului dictatorial şi a afirmat, în dese rânduri, că familia Ceauşescu nu trebuia executată. Dincolo de talentul său indiscutabil, şi-a atras adversari în „Epocă”, deoarece, alături de Adrian Păunescu, îi aducea osanale „coanei Leana” fără ca nimeni să nu-i ceară, în mod special, să scrie cu asemenea aplomb. Redăm, spre exemplu, un fragment din poemul „Odă către tovarăşa Elena Ceauşescu, prima femeie a ţării”: „Elena Ceauşescu, omul ce întruchipează pe vecie/Femeia acestei naţii, atât de plină de virtuţi/ Mândrie, cinste, frumuseţe şi monument de hărnicie,/ Pentru acestea toate, iată, îţi vine dreapta ţării să săruţi./ E mama plină de iubire şi om politic cu renume/ Şi e savantul pentru care nici o izbândă nu e grea./ (...) Pecetea ei de puritate se simte în fiece lucrare/ Pe unde calcă cresc izvoare şi macii îi înfloresc sub paşi.” În particular însă, Vadim era refuzat la petrecerile organizate de Nicu Ceauşescu, iar Ceauşescu senior se arăta, deseori, plictisit de compania sa, ceea ce nu se putea spune despre Adrian Păunescu, preferatul cuplului dictatorial.