de Gabriela Niculescu
Îndrăgita Maria Dragomiroiu va fi omagiată, la data de 22 octombrie, într-un spectacol-eveniment, la Sala Palatului din Bucureşti, cu ocazia sărbătoririi a 35 de ani de carieră. Tot atunci îşi va lansa şi cartea autobiografică, în paginile căreia s-a destăinuit pentru publicul său. Despre traiul alături de nepoţi, şocurile emoţionale ale vieţii şi dovezile de iubire ale soţului său citiţi în următoarele rânduri.
„Sedentarismul m-ar deprima fantastic”
- La 11 iulie aţi împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani. Care au fost dorinţele dumneavoastră când aţi suflat în lumânări?
- Nu m-am gândit la o dorinţă anume. Eu, în fiecare zi, mă rog la Dumnezeu să-mi dea sănătate şi iubire. Iubirea în toate formele ei, de copii, de nepoţi, de persoana de lângă tine, de orice, pentru că iubire înseamnă Dumnezeu. Asta este important, să-ţi iubeşti aproapele, să te uiţi la o frunză şi să te simţi bine când vezi că se clatină în bătaia vântului, să ai linişte şi pace în suflet. Şi mi-aş mai dori să mă ţină vocea, să mai pot cânta, pentru că simt că mai am mult de dăruit. În muzica populară se regăsesc cele mai frumoase imagini poetice. Nimic nu descrie dragostea, acest sentiment sublim, cum îl descrie folclorul. În folclor găseşti tot ceea ce are nevoie sufletul, toate sentimentele pe care le trăieşte omul, şi bucurii, şi tristeţi.
- Cum reuşiţi să faceţi să nu se observe trecerea anilor?
- Ei, nu aceasta este şi impresia mea. Eu muncesc foarte mult. Nu-mi place să stau, nu pot fi un om sedentar, asta m-ar deprima fantastic. Îi înţeleg pe cei care ies la pensie, mulţi se duc foarte repede, pentru că nu pot face faţă acestei schimbări după o viaţă de activitate. De aceea mă rog la Dumnezeu să mai pot cânta, dar nu oricum, ci bine. Când eşti artist, trebuie să ai o decenţă şi o limită. Dar acum, la 60 de ani, nu mai este ca atunci când eram copil şi priveam un om care avea 60 de ani şi spuneam că este deja în vârstă. Eu acum mă simt un om în putere, căruia îi place viaţa şi care mai are multe de dăruit marelui public.
„Mă simt bine, ca la 20 de ani”
- Ce vârstă v-aţi da dacă nu aţi şti câţi ani aveţi?
- Mă simt bine, ca la 20 de ani. Important este cum te simţi sufleteşte, că pe dinafară nu are prea mare importanţă. Doar când eşti artist are, trebuie să te îngrijeşti de imaginea ta. Eu sunt gurmandă de felul meu, dar am făcut sacrificii să mă menţin în anumite limite. Când depăşeşti o anumită greutate, intri în panică şi nu mai ajungi la linia de plutire. De aceea, când am luat patru-cinci kilograme, maximum şase, imediat am luat măsuri. Dacă ţii puţin la tine, nu trebuie să ajungi să ai 20 de kilograme în plus. Deci am grijă de imaginea mea, cu efort, dar m-am obişnuit. Părul necesită atenţie, pentru că face parte din imaginea mea de-o viaţă, dar îmi este foarte drag, n-aş putea trăi fără el. Şi merită orice sacrificiu. Mă bucur tare mult când văd că urcă pe scenă, lângă mine, fetiţele cu părul cel mai lung şi le place să le laud cosiţele. Nu mai pot de dragul lor şi-mi place când vin şi fac coadă să facă poze cu mine. Asta înseamnă să ajungi să-ţi creezi treptat acea temelie de nezdruncinat, să ajungi un reper pentru alţii. Aşa cresc şi aceşti copii şi rămân în minte cu imaginea mea. Când ajung mari, ori mă cheamă la nunţile lor, ori îşi aduc aminte de momentele când i-am îmbrăţişat pentru o poză. Câteva fete, care erau mari de-acum, au venit la mine şi mi-au spus: „Vă mai aduceţi aminte când eram mică şi am făcut o poză cu dumneavoastră? Nu vreţi să veniţi să-mi cântaţi la nuntă, că eu am avut mari emoţii atunci şi-mi amintesc cu drag de ele?” Iar asta mă motivează şi-mi face mare plăcere. Văzând aceşti copii crescând, aşa-mi dau seama că trece timpul, altfel eu nu-l simt cum trece. Sunt un om foarte energic şi foarte ocupat, uneori chiar îmi doresc să am o zi pe lună să n-am nimic de făcut, să stau, pur şi simplu, dar nu se poate.
„A ieşit o carte de suflet”
- Lansaţi o carte autobiografică. Cum v-a venit ideea?
- Cu ocazia acestui spectacol-aniversar, împreună cu Oana Georgescu şi cu soţul meu, am zis să lansăm şi o carte autobiografică, „Cântecul şi dragostea”. Apoi mi-am dat seama câtă muncă este. Am muncit în fiecare noapte, până la 2:00-3:00 dimineaţa, până când a fost gata. Dar a ieşit o carte de suflet, am scris un capitol despre copilărie, despre ralaţia cu părinţii, cu fraţii, un capitol despre viaţa de artist, rezumând, mă descriu pe mine, omul Maria Dragomiroiu. Cartea se va lansa la 22 octombrie şi mă bucur că acum apare, odată cu acest interviu, şi CD-ul meu „Femeia este trandafir”. Am emoţii foarte mari, mai ales pentru spectacol, deoarece vor fi trei ore de interpretare live, zece artişti, va trebui să-mi schimb ţinutele într-un timp foarte scurt, va fi o nebunie. În 2009 am mai avut spectacolul meu, dar acum va fi diferit, pentru că soţul meu şi domnul Anghel Stoian, cei care organizează acest spectacol, mai adaugă ceva, un spectacol de lumini cu lasere care va crea dinamică în scenă şi în sală.
- Aveţi 35 de ani de carieră, îi simţiţi?
- Nu m-au obosit deloc. Abia aştept să vină weekendul, să merg să cânt, pentru că dorinţa mea de a fi aproape de oameni este foarte mare şi nu s-a diminuat de-a lungul timpului. Acolo îmi capăt energia de care am nevoie. Cobor de pe scenă de fiecare dată între oameni, cânt cu ei, live, cu formaţia mea, pentru că lumea ştie cum cânt, dar îmi doresc foarte mult să rămână un eveniment, vreau ca momentul meu să fie memorabil. Mă străduiesc şi fac tot ce pot să fie aşa, să simt că le pasă de actul meu artistic, şi până acum nu s-a întâmplat altfel. Dacă aş simţi indiferenţă, n-aş mai cânta. Televizorul transmite 10% faţă de ceea ce transmit eu la evenimente. De multe ori lumea este şocată când mă vede în faţă, pentru că, la televizor, mulţi mă percep distantă, nu ştiu de ce. Şi sunt uluiţi când mă văd cât de caldă şi de blândă sunt.
„Îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare noapte pentru acest dar”
- Care a fost cel mai impresionant gest venit din partea publicului dumneavoastră?
- Să se ridice şi să aplude minute în şir, să-i văd plângând, să-i văd că vibrează la unison cu mine. Pe mine mă fac şi acum să plâng, se creează un flux de energie fabulos între noi, aş cânta zece ore numai să-i ştiu fericiţi. Muzica îmi dă sănătate şi energie. De aceea îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare noapte. Şi când ajung la 5:00-6:00 dimineaţa acasă, indiferent cât sunt de obosită, stau o jumătate de oră şi mă rog, încep prin a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest dar minunat. Înţeleg că faţă de alţii sunt o norocoasă. Una este să stai mereu într-un birou, şi alta este să ai posibilitatea să cutreieri lumea datorită muzicii şi să întâlneşti tot timpul oameni noi.
- Aveţi aproximativ 18 albume. Vă mai doriţi să lansaţi vreunul?
- Da, am piese adunate şi voi mai lansa un album, poate anul viitor, în preajma Sărbătorilor de Paşte.
- Ştiu că imediat după Anul Nou, în foarte mulţi ani, plecaţi în turnee în America. În 2016 veţi mai merge?
- Am mers vreme de 20 de ani în America. S-ar putea ca în 2016 să mergem trei săptămâni în Canada, dar până atunci vom pleca într-un turneu de aproape o lună, în noiembrie, în Europa. Simt nevoia să stau mai mult cu cei mici.
„Şi-au făcut facultăţile fără să se ştie că sunt copiii mei”
- Cum vedeţi tânăra generaţie din muzica populară?
- Sunt foarte talentaţi şi pot duce mai departe această tradiţie fără de care ne-am dezrădăcina. Dar noi suntem norocoşi, pentru că ne aflăm printre popoarele care ne păstrăm tradiţiile, şi este mare lucru. Aceşti tineri au voci foarte bune, unii se mai pierd pentru că se împrăştie în foarte multe direcţii, în muzica populară, în cea de petrecere. Noi, cei care avem o bază, putem cânta şi una, şi alta, dar ei ar trebui să-şi canalizeze energia pentru a-şi clădi o temelie solidă.
- Cât timp petreceţi alături de copiii dumneavoastră, Mircea şi Ileana?
- Din păcate, nu foarte mult. Cu ei nu prea am stat, din cauza meseriei mele, dar am avut şansa să am copii buni, care nu mi-au creat nicicând probleme. Au fost copii normali, fără fiţe, şi-au făcut facultăţile fără să se ştie că sunt copiii mei, ei fiind din prima căsătorie şi numindu-se Badea.
- Ce profesii au?
- Ileana este profesor universitar, iar Mircea este inginer de sunet. Ei niciodată nu şi-au dorit lucruri extravagante, au prieteni normali, cu care ne întâlnim la un grătar, stăm de vorbă... Acum mă bucur că îmi văd copiii zilnic, pentru că stăm foarte aproape, iar nepoatele vin mereu la noi, se hârjonesc care cu cine să doarmă. N-aş putea rezista să nu-i văd zilnic. Deci, viaţa noastră este normală şi aşa ne place. Eu mă simt puţin stânjenită între oamenii care au foarte mulţi bani, pentru că mă consider din clasa medie. Eu mă simt bine cu vecinii mei, cu fraţii şi cumnatele mele când merg la ţară...
Nepoatele nu i-au moştenit talentul
- Aveţi patru nepoţi, Ilinca şi Daniel din partea Ilenei şi Maria Alexandra şi Ana Elisabet din partea lui Mircea. Cum vă distraţi cu ei?
- Până acum ne-am tot jucat prin curte, Capra cu trei iezi, mă puneau să mă ascund peste tot, fel de fel de jocuri. Acum, nepoatele deja s-au domnişorit, au 11, 7 şi 6 ani, şi se joacă între ele. În schimb, Daniel, care are 1 an şi jumătate, este jucăria noastră. Bebe, soţul meu, i-a spus Preafericitul Daniel.
- Cântă vreuna dintre nepoate?
- Nu cântă niciuna, doar cea mare cântă la pian. N-au ureche muzicală prea grozavă acum, poate mai târziu să se dezvolte. Însă copiii mei nu şi-au dorit aşa ceva şi nici pentru copiii lor nu-şi doresc să urmeze o carieră artistică, pentru că asta presupune să-i privezi pe cei dragi de prezenţa ta, iar eu îi înţeleg. Dacă ar fi să dezvolte pe parcurs o dragoste pentru muzică, sigur că-i susţin.
- Dacă ar trebui să plecaţi într-un loc izolat, care ar fi cele trei obiecte pe care le-aţi lua cu dumneavoastră?
- Nu aş pleca fără Bebe. Dar dacă nu mi s-ar permite să-l iau, mi-aş lua cărţi şi televizorul, să ştiu ce se întâmplă acasă.
- Ce nu vă place să faceţi, dar trebuie?
- Nu-mi place să mă cert şi nu suport când văd că oamenii se ceartă sau se bat. Nu-mi place violenţa de niciun fel, nici între animale.
„Am făcut zona zoster din cauza şocului“
- Când aţi simţit cele mai puternice emoţii şi cum reacţionaţi la şocurile emoţionale?
- Cel mai puternic şoc l-am trăit în 2009, când am avut spectacolul de la Sala Palatului, „O dată-n viaţă”, când la prânz nu puteam vorbi din cauza unei răceli severe. Am tuşit rău câteva zile bune şi gâtul meu s-a inflamat puternic. Era tot spectacolul live, cu orchestra domnului Nicolae Botgros, care a spus că nu face play-back pe nicio altă orchestraţie, şi asta presupunea ca 4.500 de oameni să plece acasă. Am fost la spital, mi-a făcut profesorul Sarafoleanu un antiinflamator, şi am reuşit să duc spectacolul la bun sfârşit. Numai Dumnezeu m-a ajutat atunci. Dar prin emoţiile prin care am trecut eu nu doresc nimănui, pe această lume, să treacă. A fost cel mai greu moment pentru mine, pentru că aveam o responsabilitate atât de mare. Altfel, se anula spectacolul. Însă, la trei săptămâni după spectacol, am făcut zona zoster din cauza şocului.
„Bebe mă alintă Mâţă“
- Aveţi 29 de ani alături de soţul dumneavoastră. Cum vă arată astăzi că vă iubeşte?
- Am rămas cu aceleaşi gesturi ca la început. Ne scriem bileţele, avem câteva teancuri adunate în timp. Am rămas cu nevoia de a fi unul lângă celălalt, care este cea mai importantă. Dacă pleacă unul o oră, două, vorbim la telefon, ştim în permanenţă ce face celălalt. Patima de la început se duce în timp, dar rămâne ceva mult mai profund. Ce-mi pot dori mai mult decât când citesc ce-mi scrie: „Şi dacă-ai ştii cât te iubesc! Cu tine adorm şi mă trezesc”? Sau, în loc de semnătură, îmi scrie: „Eşti sufletul vieţii mele!” Aceste lucruri îmi oferă echilibru şi bucurie. Nu pot spune că nu ne certăm niciodată, dar n-au fost lucruri majore, sunt discuţii fireşti, diverse situaţii de viaţă, dar niciodată n-au degenerat în jigniri sau în scandaluri.
- Cum vă alintă?
- Îmi spune Mâţă! (Râde!)