de Gabriela Niculescu
Actori precum Marius Manole se nasc extrem de rar! Are o putere de muncă uriaşă şi iubește cu patimă această meserie, motive pentru care publicul îl urmează indiferent de scenele pe care urcă. Marius n-a lăsat trenurile să treacă pe lângă el, după cum chiar acesta spunea. S-a urcat în gara de la Iaşi, unde a terminat Facultatea de Arte, secția Actorie, s-a dus în gara de la Focşani, de acolo, la Brăila, pe urmă s-a oprit în Gara de Nord din Capitală, unde, de 13 ani, este angajatul Teatrului Național din București, însă este prezent pe scenele din toată țara, fie de stat, fie independente. A jucat chiar şi în 23 de piese într-o stagiune, ba chiar în cinci spectacole pe zi, reuşind performanţe greu de egalat. Cum arată viaţa acestei stele a teatrului românesc aflaţi în rândurile următoare.
„TNB este un teatru în care eu mă simt bine, deloc încorsetat”
- De 13 ani ești angajatul Teatrului Național „Ion Luca Caragiale” din București. Cum ai rezuma acești ani prin prisma rolurilor avute pe această „scândură”?
- Când am intrat în TNB, mi s-a spus să nu mă angajez, c-am să „mor”, pentru și n-o să rezist. Eu am vrut să mă angajez, și a început o perioadă bună pentru mine. Tocmai se schimbase conducerea, venise Ion Caramitru la direcțiune, deși eu jucasem și pe vremea lui Dinu Săraru, în „Visul unei nopți de vară”, în regia lui Felix Alexa, cel care m-a adus la Național de la teatrul din Brăila. Domnul Caramitru l-a invitat pe regizorul Yuriy Kordonskiy să monteze, la TNB, piesa „Inimă de câine”, am luat rolul principal la casting, și de acolo a început un drum foarte frumos pentru mine. Am jucat extrem de mult în acești ani la TNB. În fiecare an am avut una, două premiere. Acum joc în „Revizorul”, „Sinucigașul”, „Două loturi, „Butoiul cu pulbere” și în premiera acestei toamne, „Între noi totul e bine”, în regia lui Radu Afrim.
- Cum au fost relațiile cu partenerii de scenă?
- La început au fost câteva tensiuni, pentru că nu mă cunoșteau, eu nu terminasem școala la Iași, și exista starea aceea de: „Hai să vedem cine este ăsta de l-au adus în teatru!”. Anumiți colegi erau reticenți, probabil că sunt în continuare, unora le-am demonstrat că merit să fiu lângă ei, dar este un teatru în care eu mă simt bine, deloc încorsetat. Și, slavă Domnului, am avut libertatea să joc și în alte locuri. Adică, eu nu mă simt neapărat legat de Teatrul Național ca și cum aparțin acelui loc, eu mă simt destul de liber.
- Știu că nu toți actorii pot juca și pe alte scene.
- Da, însă eu m-am strecurat prin program fără să-mi anulez spectacolele de aici, fără să încurc orarul, și am reușit să joc în mai multe piese. Era cumva firesc să mă lase să joc în alte locuri, pentru că un teatru are nevoie de vedete, or, nu poți ajunge cunoscut dacă joci doar în teatrul tău. Cu cât ai mai multe colaborări și ești mai cerut, cu atât publicul vine la TNB să te vadă și aduci, astfel, profit. Însă, este o adevărată provocare să conduci un teatru cu peste o sută de angajaţi, cu programele fiecăruia, mai ales că acum, după renovare, jucăm în șase săli.
„Îmi îngădui să nu-mi iasă lucrurile perfect”
- Pentru rolul din „Inimă de câine” ai stat ore în șir să studiezi comportamentul câinilor din fața blocului tău...
- Da, uneori, meseria asta este matematică, necesită studiu. De exemplu, acum construiesc un rol de compoziție, la Radu Afrim, în care a trebuit să fac multe observaţii, dar o să-l vedeţi.
- Ce înseamnă, pentru tine, un rol mai puțin bine făcut?
- Unul în care nu mă simt confortabil, unul pentru care n-am avut timp să lucrez suficient, poate din cauza mea sau poate din neștiința regizorului, sau poate textul nu este cel mai reușit, un rol în care n-am reușit să descopăr nimic nou în mine, ceva ce n-am mai făcut. Dar eu accept să fie și astfel de roluri, îmi îngădui să fiu prost, îmi îngădui să nu-mi iasă lucrurile perfect. Suntem oameni, e firesc să greșim, dacă ne-ar ieși totul bine, pentru ce-am mai lupta?
- Ce-ai „furat” de la actorii mari alături de care ai jucat?
- Am „furat” încrederea şi neîncrederea pe care le au în ei, lucrul pe text, puterea lor de muncă, capacitatea lor de a construi un spectacol, chiar şi atunci când au un regizor mai puţin dăruit, felul în care-şi organizează timpul în viaţă, lecturi, poveşti despre actorii de demult, multe.
„Când urc pe scenă, îmi fac cruce și spun «Doamne ajută!»”
- Există vreun actor care te-a influenţat mai mult?
- Sunt mulţi: Rodica Mandache, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Mihai Constantin, Rodica Negrea, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorina Chiriac, Lia Bugnăr, foarte mulţi. Eu nu cred că ştiu tot, am încrede în oamenii cu care mă întâlnesc şi mă las modelat foarte uşor. Ca actor, mă las foarte uşor modelat şi de regizor, nu sunt încăpăţânat. Accept sfaturi, de aceea am şi învăţat foarte multe lucruri.
- Ai vreun ritual înainte de a intra în scenă?
- Nu. Îmi fac doar o cruce și spun „Doamne ajută!”. Vorba domnului Albulescu, nimeni nu știe spectacolul, iar a greși e omenește. Încerc să mă activez, să găsesc ceva de care să mă agăț și să-mi facă plăcere să joc.
- Deci intri în scenă optimist tot timpul.
- E, nu chiar tot timpul, să nu mint acum. Sunt seri în care n-am niciun chef să intru în scenă, poate mi-e rău sau sunt foarte obosit, sau nu am putere și nu vreau să joc, dar asta e, este o meserie până la urmă. Ce-ar fi ca pilotul să spună că nu are chef să piloteze avionul? E o meserie pe care o faci și când ți-e bine, și când ți-e mai puțin bine, iar datoria noastră este să facem publicul să nu simtă când ne este mai puțin bine. Dar niciodată nu joc cu indiferenţă, întotdeauna îmi dau silinţa pentru spectatori.
„Am văzut filme cu mine şi nu sunt bun în ele”
- Spuneai cândva că tu și filmul nu vă iubiți. De ce?
- Aşa s-a întâmplat, să nu ne iubim, dar nu suferim, nici eu că nu mă iubeşte el, nici filmul că nu-l iubesc eu. Dar o să fac film, am şi o propunere de lungmetraj pentru toamna viitoare.
- Totuși, ai apărut în câteva producții cinematografice.
- Da, m-au luat nişte oameni fără casting şi atunci m-am dus. Dar nu m-aş duce la castinguri. Am avut această discuţie cu nişte operatori care mi-au spus că nu merg la casting pentru că sunt încrezut. Ei bine, oamenii trebuie să înţeleagă că nu vreau să fac asta şi nici nu sunt bun pe film. Am văzut filme cu mine, nu sunt bun, aşa că filmul n-a pierdut nimic.
- Cum stai cu sănătatea? Ai timp de analize, de odihnă?
- Cu sănătatea stau foarte bine, îmi fac analizele la timp, pentru că mi-e foarte frică de boală, de moarte. De fapt, nu de moarte, cât de chin, să nu mă chinui pe mine sau să-i chinui pe alții, și atunci sunt atent.
- Ai un regim de viață special?
- Nu, dar nici nu fac mare lucru, doar casă-teatru, teatru-casă. Mă culc la ora 1:00 și mă trezesc la 9:00 și plec la teatru.
- Ce faci, în general, când ajungi acasă la sfârșitul zilei?
- Mă așteaptă cele trei suflete maidaneze ale mele, două pisici și cățelul, Luca, pe care-l și scot la plimbare, apoi le dau să mănânce. Mănânc și eu ceva, şi, cum urmează să dau examenul la școala de șoferi, mă mai uit puțin pe legislație și închei ziua privind un film.
„Reuşesc foarte uşor ca din griji să fac negriji”
- Una dintre dorințele tale era să-ți cumperi o căsuță și să-ți aduci părinții aproape. Ai reușit să-ți îndeplinești acest vis?
- Nu, dar nu este timpul pierdut. Încă lucrez la asta. Căsuța am luat-o, dar nu este suficient de mare încât să locuim toți în ea. Ai mei sunt încă tineri, zic eu, sunt bine la Iași, și nici nu-i pot rupe definitiv de acolo, pentru că sunt obișnuiți cu prietenii, surorile și frații. Aici ar sta mai mult singuri, pentru că eu sunt toată ziua pe drumuri. Poate mai târziu am să-i aduc lângă mine dacă vor avea nevoie ca eu să le fiu mereu aproape.
- Apropo de drumuri, știu că ai peripeții multe cu trenurile...
- Da, am foarte multe, de la nopți petrecute în trenuri cu geamuri sparte prin care pătrundea zăpada și afară era ger, am mers în trenuri fără locuri în vagoane, în care-mi îngheța cafeaua din pahar în mână... Într-un personal, în care mergeam de la Brăila la Focşani, în faţa mea era un om beat care tot timpul mă amenința că mă omoară. Am fost jefuit în tren, eram atât de obosit, încât știam că sunt furat, dar aveam de ales între a-mi continua somnul sau a-mi apăra bunurile, și-am preferat să dorm.
- Cum îți încarci „bateriile” după oboseala de genul acesta?
- Îmi place să stau acasă, să mă plimb cu Luca prin parc, să stau la o terasă şi să mănânc ceva bun, să mă uit la televizor - la sport, să ascult muzică, să citesc şi să mă plimb mult.
- Cui te destăinui când simţi nevoia?
- Nu prea mă destăinui.
- Păstrezi grijile pentru tine?
- Nu prea am, reuşesc foarte uşor ca din griji să fac negriji. Tot timpul mă gândesc la ce înseamnă grijile, lucruri ce se vor întâmpla, cum vor fi spectacolele sau diverse lucruri financiare, or, eu mă gândesc că sănătatea este pe primul loc, iar toate celelalte griji nu sunt griji, sunt lucruri ce se rezolvă, orice se rezolvă, şi de aceea nu am multe griji.
„Îmi doresc să-mi iau permisul de conducere”
- Ce te enervează cel mai tare la lumea în care trăim?
- Mă enervează că nu funcţionează lucrurile, că mor oamenii degeaba, cum se întâmplă cu micuţii bolnavi de cancer, că nimeni nu se ocupă de nimic, că avem o clasă politică groaznică, n-ai pe cine alege şi trebuie s-o faci, mă enervează multe, dar asta e. Se va găsi cineva să-mi replice să plec în altă ţară, dar în care eu, cu meseria mea, n-aş avea ce face. N-aş putea trăi fără lucrurile de aici, fără pământul ăsta, fără părinţi...
- Spuneai că ai fost un inadaptat. Acum te integrezi mai uşor între oameni?
- Da, cu cât îmbătrâneşti, mi se pare că oamenii te acceptă mai uşor, viaţa devine mai frumoasă şi mai uşoară, mie îmi place să îmbătrânesc, să mă maturizez, nu mă întristez că trec anii.
- Eşti mai mult boem sau mai mult pragmatic?
- Nu mai sunt boem, am fost ani întregi. Acum sunt un tip pragmatic, dacă pe timpuri îmi permiteam să mai pierd nopţile, să petrec, acum n-o mai fac, mă gândesc la ce am de făcut o doua zi, mă trezesc, scot câinele, mă duc la repetiţii, apoi, la spectacole, îmi gândesc rolurile, cu vârsta, am devenit mai pragmatic.
- Ce-ţi doreşti acum?
- Îmi doresc linişte, să fac spectacole bune, să-mi iau permisul de conducere, să scot premiere, să nu lucrez nimic pe timp de iarnă, să am curaj să plec până la Iaşi cu maşina mea, pe care încă nu o am, să-mi plimb părinţii la munte, să am o vacanţă frumoasă de iarnă, să fiu sănătos, să am animalele sănătoase... Îmi doresc multe.
„Mi-e frică să nu mă plafonez“
- Care sunt cele mai mari frământări ale tale ca actor?
- Fricile de a nu mă plafona, ca într-o zi să nu mai fiu inspirat, poate și cea ca, într-o zi, cineva să nu mai aibă nevoie de mine. Pe de altă parte, n-aș vrea să plac oricum publicului, cu orice preț, aș vrea să fac doar lucruri de calitate, dar e dificil în această perioadă, pentru că oamenii vor să râdă, să se destindă la teatru, nu vor neapărat lucruri profunde. Tu, ca actor, ai vrea să faci lucruri mai profunde, dar te gândești că poate la acelea nu vine publicul. Suntem într-o perioadă și cu teatrul, și cu viața, și cu societatea, în care nu poți fi liniștit ca artist, nu știi ce să faci. Dacă ai vrea să faci numai artă, ai muri de foame, dacă n-ai vrea să faci artă, iar n-ar fi bine.
Ajută copiii bolnavi de cancer
- Ești ambasadorul Asociației „Dăruiește viața”, ce se ocupă cu strângerea fondurilor pentru dotarea secţiilor de oncologie din spitale. Ştiu că faci o mulţime de acte caritabile. Cum ai ajuns la această asociaţie?
- Eram într-o perioadă în care am făcut foarte multe spectacole, am început să câștig și ceva bănuți și m-am gândit că e o perioadă în care ar trebui să mai fac ceva și pentru alții. Dar la modul concret, nu doar să stau acasă și să mă gândesc la cât de trist este să fii bolnav și să n-ai bani. Și am început să caut cazuri care au nevoie de ajutor, împreună cu Medeea Marinescu. Acum vrem să ne ocupăm de o familie care are mulți copii și posibilități reduse, să-i ajutăm pe cei mici să meargă la școală, să vedem ce putem face pentru ei. Fetele de la Asociația „Dăruiește viața” au citit o postare de-a mea pe blog și m-au întrebat dacă n-aș vrea să mă implic în activitățile lor. Am fost destul de sceptic la început, mi-a fost greu să cred că toți banii adunați se duc la copii. Dar am intrat pe site-uri, am auzit ce spune lumea despre ele, m-am dus să văd ce-au construit, am întrebat-o și pe Oana Pellea, despre care știam că este implicată în acest proiect și le ajută. Aşa m-am lămurit că lucrurile sunt în perfectă ordine și m-am implicat, pentru că fetele au sacrificat niște ani din viață pentru a ajunge să doteze niște secții de oncologie ca în străinătate, cum era firesc să fie dotate. Cine vrea să se implice în ajutarea copiilor bolnavi de cancer poate intra pe site-ul www.daruiesteviata.ro sau www.bursadefericire.ro, ori mă poate contacta pe mine, direct, pe Facebook.
„Am fost copil de altar, am vrut să dau la Teologie“
- Care este relația ta cu Dumnezeu?
- Să zicem, jumi-juma, nu-mi dau seama încă de câtă nevoie am de El, dar simt că am nevoie.
- Ai avut o perioadă în care nu prea credeai în El.
- Să zicem că nu prea eram atent la aceste lucruri. Deși de mic sunt credincios, am fost şi copil de altar, chiar am vrut să dau la Teologie, dar şi Teatrul este un fel de Teologie, şi Teologia este un fel de Teatru. Acum sunt bine, simt că am nevoie de Dumnezeu. În scenă eşti singur şi El e unicul tău sprijin. Nu mă duc la biserică în fiecare zi, dar cred că Dumnezeu este în noi, în suflet. A crede în El înseamnă a face bine, a nu jigni, a respecta oamenii şi animalele şi a ajuta cât poţi de mult semenii tăi.