Ochii săi albaştri, inocenţi ne fermecau în urmă cu 23 de ani în pelicula „Pădureanca”. Între timp s-au întâmplat multe în destinul Manuelei Hărăbor. S-a îndrăgostit, a devenit mama unui copil în 1990, diagnosticat mai târziu cu autism, a experimentat visul american vreme de cinci ani, alături de soţul său de origine israeliană, dar s-a întors acasă. Actriţa a revenit în atenţia noastră în câteva apariţii episodice din filmele „Un pas înainte”, „Doctori de mame” şi, mai nou, în serialul „Fetele marinarului”, difuzat de Antena 1.
Actriţă de la 3 ani
Destinul Manuelei în lumea cinematografiei a fost trasat încă din anii fragezi ai copilăriei, fiind aleasă, cu siguranţă nu întâmplător, să joace, încă de la… 3 ani, în pelicule de succes precum „Veronica”, „Mama”, „Fram Ursul Polar”. „Am crescut în lumea filmului, între platourile de filmare şi atelierul de sculptură al tatălui meu de la vechiul Studio de Film de la Buftea. Primul film l-am făcut la 3 ani şi jumătate. Au urmat altele, câte unul aproape în fiecare an. Fără să vreau şi fără să-mi dau seama, acest lucru m-a schimbat. Am căpătat o oarecare mândrie, eram diferită de ceilalţi copii. Norocul meu a fost că am avut o mamă autoritară, care nu m-a lăsat să mi-o iau în cap (prea tare, căci oricum aveam destulă personalitate şi încăpăţânare) şi, de ce să nu recunosc, că am crescut într-un sistem care, oricât de mincinos şi de mizer era, m-a ferit în a-mi pierde minţile în mirajul faimei şi m-a ajutat să-mi fac o educaţie solidă. Şi cred că a mai fost ceva, o doză mare de timiditate şi de bun-simţ, moştenită din familie, care a contracarat de multe ori tendinţa de mă crede mai altfel decât eram”, ne povesteşte actriţa.
Apreciată de... Van Damme
Rolul din „Pădureanca” a consacrat-o, chiar dacă vă este greu să credeţi, la nivel mondial, fascinând vedete de talia lui Jean-Claude Van Damme: „Am fost părtaşă la un film ce rezistă după mai bine de 20 de ani şi care câştigă spectatori la fiecare redifuzare. Pot spune că am avut şansa să joc într-un film clasic, ce va fi vizionat, cu siguranţă, şi în următorii 20 de ani! Lui Van Damme îi păstrez o amintire plăcută pentru simplul fapt că, văzând afişul filmului «Pădureanca», s-a arătat extrem de interesat şi a cerut să-l vadă. Nu i-a venit să creadă ce super-producţie s-a putut face în România în perioada comunistă şi ce actori supertalentaţi avem!”
„Mi-a fost teamă să-mi continuu meseria”
Atunci când vine vorba despre poveştile de iubire pe care le-a trăit, Manuela devine mai rezervată, dar nu se închide într-o colivie de sticlă. Ne povesteşte cum, pentru omul iubit, a renunţat la carieră: „A fost o simplă întâmplare faptul că m-am îndrăgostit de un cetăţean străin şi a trebuit să-l urmez la New York. Nu a fost ceva dorit sau căutat şi nu m-am adaptat niciodată cu adevărat… În plus, făceam naveta lunar, mai ales că fiului meu i-au ieşit actele foarte târziu. Profesional nu am făcut nimic, mi-a fost teamă că, dacă voi încerca să-mi continuu meseria, îmi voi periclita căsnicia. Niciodată nu am alergat după doi iepuri în acelaşi timp şi nu am făcut-o nici atunci. Am preferat să lucrez în publicitate în domeniul soţului meu, confecţii pentru femei.”
„Orice om are de dus o cruce”
Frumoasă, talentată, apreciată… Ai spune că viaţa a fost generoasă cu ea, dar adevărul este că Manuela Hărăbor a trecut prin nenumărate încercări, pe care le-a depăşit mereu fără să se plângă. Înainte de toate, Manuela este o femeie puternică, o mamă devotată fiului său de 18 ani, autist. Suferinţa acestuia, devenită şi suferinţa sa, a determinat-o să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu. „Nu cred că am făcut ceva ieşit din comun în a-mi iubi copilul. Eu cred în Dumnezeu şi că tot ce ni se întâmplă în viaţă este îngăduit de El şi că singurul ajutor tot de la El vine. Orice încercare are menirea de a ne îndrepta, de a ne face să fim mai cu luare aminte în tot ceea ce facem şi de a ne pune la încercare credinţa. Orice om are de purtat o cruce, important este să o acceptăm şi să învăţăm să o ducem până la capăt cu demnitate. Nu cred în sintagma «am renunţat la viaţa personală». Şi ceea ce trăiesc eu tot viaţă personală se numeşte, nu? E doar puţin diferită de a altora“, mărturiseşte Manuela. Vă întrebaţi, poate, de unde vine tăria acestei femei. Ei bine, iubirea şi cei dragi au fost mereu izvorul puterii sale nebănuite: „Familia mi-a fost şi-mi este cel mai mare ajutor pe care l-am primit şi pe care îl primesc în continuare. Părinţii şi sora mea sunt cu adevărat ceilalţi «părinţi» pe care Andrei îi are. Atunci când am simţit cu adevărat că-mi fuge pământul de sub picioare, l-am aflat pe Dumnezeu. E o pildă tare frumoasă care spune că între Dumnezeu şi fiecare om se află o uşă, dar clanţa nu se găseşte decât de partea oamenilor. Nu trebuie decât să-I deschizi uşa şi să-L laşi să te ajute”.
Terapia ABA, un pas înainte pentru fiul său
În perioada şederii în SUA, Manuela a avut grijă ca Andrei să aibă parte de cele mai bune tratamente: „În 1998, după trei ani de aşteptare, Andrei a primit rezidenţa americană, când eu şi fostul meu soţ luasem decizia de a ne muta de la New York la Miami. L-am înscris pe Andrei la o şcoală normală de stat, în cadrul căreia există o clasă specială pentru copii autişti. Andrei s-a adaptat foarte repede, şi, cu toate că nu avea nicio noţiune de limbă engleză, nu a avut niciun fel de problemă în a se înţelege şi în a comunica astfel cu profesorii. Aici a învăţat să scrie primele cuvinte, expresii uzuale în limba engleză şi a deprins cum să folosească şi calculatorul. La un moment dat am descoperit o clinică privată, unde se practică o terapie bazată pe modificarea comportamentală (terapia ABA), singura care dădea rezultate în tratarea autismului. Aici fiecare copil în parte beneficia de cel puţin trei terapeuţi, plus un logoped şi un kinetoterapeut, programul de lucru fiind de şase-opt ore pe zi. De unde şi costurile enorme. Prima evaluare ne-a costat mai mult de 600 de dolari, terapia în sine spunându-ne că va depăşi câteva mii de dolari pe lună, pe o perioadă nelimitată. În plus, trebuia să angajăm şi un translator permanent. Din păcate, situaţia mea în America se înrăutăţise şi în anul 2000 ne-am întors în România.”
„Când eram mai tânără mă simţeam «mai cu moţ» decât alţii”
Deşi are 40 de ani, timpul pare să o ocolească pe frumoasa Manuela, înflorind pe zi ce trece. „Frumuseţea nu este nicidecum meritul meu. De ce să fac caz de ceva pentru care nu sunt responsabilă? Sigur că atunci când eram mai tânără au fost momente în care mă simţeam «mai cu moţ» decât alţii, dar mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mă pierd şi mi-a dat nenumărate ocazii de îndreptare. Îmi aduc aminte mereu de Şerban Ionescu în timpul filmărilor la «Pădureanca». El îmi spunea că nimeni nu este buricul pământului. Şi viaţa mi-a reconfirmat mereu aceste vorbe înţelepte”, mărturiseşte „Pădureanca”.
„Nu mai sunt dispusă să am nicio relaţie pe termen scurt!”
La 40 de ani, Manuela Hărăbor îşi păstrează farmecul şi feminitatea ca acum 20 de ani. Poate şi pentru că pe faţa şi în ochii săi ca marea se reflectă un suflet de aur. Mulţi se întreabă care bărbat i-a răpit inima sau care îi este jumătatea… „Un suflet-pereche?… Nu există sau, cine ştie, poate că o fi existat şi l-am pierdut! Acum însă, la cei 40 de ani ai mei, ştiu că nu tuturor ne e dat să îmbătrânim alături de un partener. Am încercat de două ori şi nu a mers. A fi mama unui copil autist nu este foarte simplu în relaţia cu un bărbat. E nevoie de foarte multă răbdare din partea lui şi nu-i corect să-i impui asta. El 
poate accepta acest mod de viaţă, dar pe termen scurt. Şi nu mai sunt dispusă să am nicio relaţie pe termen scurt!”. Ne despărţim cu greu de Manuela Hărăbor, o prezenţă atât de senină şi de caldă, dar timpul nu iartă pe nimeni. Sperăm că rândurile scrise vor ajunge la inima fiecăruia dintre dumneavoastră, aducându-vă o fărâmă din sufletul curat al unei femei, al unei mame cum puţine sunt…
Claudia Stan
„Între Dumnezeu şi fiecare om se află o uşă, dar clanţa nu se găseşte decât de partea oamenilor. Nu trebuie decât să-I deschizi uşa şi să-L laşi să te ajute!”
Secretul Virginiei
În prezent, Manuela interpretează rolul Virginiei, soţia fostului marinar Amza Trifan, din telenovela „Fetele marinarului”, difuzată de Antena 1. „Interpretez, în sfârşit, rolul unei femei de 40 de ani, mamă a unui băiat de 20 (n.r. - interpretat de Cristian Popa - foto stânga). O femeie care şi-a închinat viaţa soţului şi copilului, dar care duce în spate un secret pe care multă vreme l-a crezut îngropat pentru totdeauna. Atunci când viaţa îl readuce în actualitate, nu are de ales şi trebuie să mărturisească. Dar asta mai târziu, prin episodul 80!”, ne povesteşte actriţa, încântată de rolul pe care îl interpretează în telenovelă.
„Pentru faptul că publicul nu m-a uitat nu pot decât să mă plec în faţa lui, să-i mulţumesc şi să-i promit că voi face tot ce stă în puterile mele să nu-l dezamăgesc nici pe viitor”
„Împreună învingem autismul”
Cum era şi firesc pentru o mamă al cărei copil a fost diagnosticat cu o boală din ce în ce mai întâlnită, Manuela Hărăbor face tot ce îi stă în putinţă să ajute şi alţi părinţi aflaţi în această postură: „Există o campanie pe care o susţin, ce se numeşte «Împreună învingem autismul», şi care îşi doreşte în primul rând informarea presei şi a publicului larg despre problematica autismului, cu accent pe şansele de recuperare a copiilor dacă diagnosticarea şi intervenţia sunt realizate timpuriu. În acelaşi timp, această campanie îşi propune pentru început strângerea de fonduri pentru circa 20 de familii cu copii diagnosticaţi cu autism, care trebuie să înceapă sau să continue terapia ABA, de care vă vorbeam puţin mai devreme. Campania este postată pe internet la adresa www.invingemautismul.ro. Toţi părinţii ai căror copii sunt diagnosticaţi cu această boală sau au probleme de dezvoltare pot cere sfatul şi ajutorul prin intermediul site-ului.”
