de Gabriela Niculescu
În luna septembrie, „Trăsniţii” au împlinit 12 ani în care au realizat 25 de sezoane, 1.345 de episoade şi au intrat în Guinness Book pentru cel mai longeviv sitcom din lume, cu 689 de episoade înregistrate sub titulatura de „Trăsniţii”. L-am descusut pe Grig Chiroiu alias Pupăză, producătorul sitcomului, pentru a afla povestea din spatele acestui triumf românesc. Tot din această toamnă, Grig îşi împărtăşeşte cunoştinţele în materie de televiziune şi la Şcoala de Televiziune „Tudor Vornicu”.
„Am zis că ne iubeşte Dumnezeu”
- Cum a ajuns serialul „Trăsniţii” la acest record de longevitate?
- Când am realizat primul episod aniversar, cel cu numărul 300, eram „Trăsniţi în NATO”, şi am organizat un eveniment în Parcul Tineretului, am adus camioane blindate, bucătărie de campanie, am făcut fasole şi cârnaţi, exact ca-n armată, şi-n acest fel am celebrat episodul 300, care era mare lucru. La Hollywood se fac maximum 300 de episoade. „MASH”, de exemplu, atât a avut. Apoi am zis cum ar fi să ajungem la episodul 500. Şi a venit şi acesta. Am făcut un clip aniversar în care spuneam că am făcut 500 de episoade şi ţintim spre 1.000. Am ajuns şi la episodul cu numărul 1.000, chiar a fost un vis devenit realitate la noi în ţară, dar poate că şi ţara a fost un avantaj. Noi facem patru episoade pe săptămână, faţă de unul, cum se face în străinătate. Ca o paranteză, chiar îmi aduc aminte că episodul 1.000 a fost exact ultimul din sezon, ca un făcut. După acea realizare, am zis că ne iubeşte Dumnezeu şi Îi place ceea ce facem, pentru că ţine cu noi, şi ne-am gândit la următorul pas. Cum ar fi dacă am intra în Cartea Recordurilor? Şi am început să ne interesăm, am aflat că „Simpson” deţinea recordul de longevitate cu aproximativ 500 de episoade. Şi am zis că ne încadrăm, chiar dacă pentru a aplica trebuia să păstrezi acelaşi titlu. Pentru noi era acelaşi titlu, indiferent că ne numeam „Trăsniţi în NATO”, „Trăsniţi din NATO” sau „Trăsniţii”.
S-au bătut cu celebrul serial „The Simpson”
- Dar cei de la Cartea Recordurilor n-au recunoscut decât episoadele din „Trăsniţii”. Aveţi vreun regret că nu au fost acceptate toate?
- Pentru noi a fost de ajuns, nici măcar nu am stat să le explicăm, pentru că la momentul depunerii aplicaţiei aveam 689, deci depăşeam „Familia Simpson” doar cu jumătate din serialul nostru. Am trimis aplicaţia, apoi am primit răspunsul, că suntem cei mai longevivi din lume din punct de vedere al numărului de episoade de sitcom. Apoi am aşteptat certificatul. Momentul primirii a fost când cei de la PR au venit împreună cu cei de la ştiri, în timpul filmărilor noastre, şi ne-au surprins reacţia live, complet neregizată. A fost o bucurie imensă. Mai ales că mai este un aspect. Personajele sitcomului „Simpson” sunt desene animate, nu le doare capul, nu întârzie la platou, nu cer de mâncare, nu le moare nimeni din familie. Pentru noi a fost cu atât mai savuros acest moment al certificării deoarece noi lucrăm cu oameni şi avem o echipă care a crezut în visul nostru. Acesta a devenit realitate, iar acum mergem mai departe şi dezvoltăm încă un serial, despre viaţa în culisele televiziunii, „La TV”, ca o încununare a faptului că am intrat în Cartea Recordurilor.
„Noi nu avem nevoie de vedete în echipă!”
- Şi este important să existe compatibilitate între membri.
- Acesta este un mare lucru. Nucleul acestei echipe a mers mai departe. Cei care sunt acum aici sunt oameni cu un caracter puternic, modeşti, eu chiar am o vorbă ca producător: „Noi nu avem nevoie de vedete!”. Pentru că toţi suntem oameni, suntem colegi, fiecare ştie ce are de făcut şi nu se pune problema ca unul să fie într-un fel sau în altul. Şi iată că se poate face treabă bună atunci când oamenii au caractere oneste şi care urmăresc anumite principii sănătoase.
- Cum e relaţia interumană a echipei în spatele reflectoarelor?
- Având în vedere faptul că ne petrecem majoritatea timpului pe platoul de filmare, în afara studioului suntem aceiaşi, pentru că ne reunim. Facem un fel de team building, unde îmbinăm utilul cu plăcutul, filmăm, ne distrăm, suntem uniţi şi ne ajutăm la nevoie. Suntem împreună la tot ceea ce înseamnă evenimente importante: aniversări, nunţi, botezuri, înmormântări. Chiar avem certificatul că suntem o familie de talie mondială.
- Ce semnifică cifra divină şapte pentru tine?
- Este o cifră foarte norocoasă pentru mine, pentru familia mea şi pentru familia mea extinsă, respectiv, echipa de filmare. Eu sunt născut pe 7 februarie, m-am căsătorit pe 7 septembrie, iar certificatul de la Cartea Recordurilor a venit la data de 7 septembrie. Am inaugurat pensiunea Noel la 7.07.2007, la ora 7:00 seara, iar pensiunea „Seven”, la 7.07.2012, la ora 7:07 seara. Pentru mine, într-adevăr, este o certificare că 7 este o cifră magică şi-mi poartă noroc.
„Am jucat cu propriii noştri copii“
- Câţi ani au copiii tăi?
- Fiica şi fiul meu au 17 şi 16 ani, sunt în clasa a X-a şi a XI-a. La Prima TV am început cumva cu ei. Am avut trei proiecte simultane, unul fiind „Pitici şi tătici”, în care noi, actorii, jucam cu propriii noştri copii. La vremea respectivă, Mihnea avea 3 ani şi jumătate, iar Adina, până în 5 ani, ei fiind copiii mari. Ceilalţi având până în 2 ani. Acum se uită cu plăcere la ceea ce au realizat, un serial practic unic în lume, pentru că nu mai ştiu altă producţie în care actorii să joace cu fiii şi cu fiicele lor.
Am avut privilegiul de a-i urmări pe Trăsniţi la ei acasă, în plină desfăşurare de forţe, pe platoul de filmare, şi a fost lesne de observat atmosfera plăcută din echipa lor. Aceasta se datorează celor 12 ani petrecuţi zi de zi împreună şi compatibilităţii caracterelor. Filmează aproximativ 12 ore de dimineaţa până seara, în fiecare zi, sâmbăta montează, duminica pregătesc episoadele următoare şi, cu toate astea, sunt neobosiţi. Îşi iau treaba în serios, dar fără încrâncenare. Se simte că iubesc ceea ce fac şi o fac cu mult umor. Trăsniţii chiar sunt o familie, unii dintre ei, nu doar metaforic. Până şi în concedii merg împreună, iar rezultatul unităţii lor îl vedeţi pe ecrane, la Prima TV, de luni până joi, de la ora 22:00.
- Povesteşte-mi câteva întâmplări amuzante de la filmări.
Avem nenumărate, atât de multe, încât nu le putem reţine pe toate. Eu sunt „regina accidentelor”, pentru că reuşesc mereu să mă accidentez. Cea mai gravă am avut-o în timpul unei cascadorii în care trebuia să cad pe spate şi m-am aruncat, pe tocuri fiind, direct pe spate, pe lavalieră. Am terminat secvenţa la sol, în suferinţă, apoi am mers la spital, am avut o mică fisură, dar m-am întors la filmări. Următoarele două săptămâni au fost mai grele, mai dureroase, dar au trecut. Am avut şi altele, cu sânge, cu lovit în cot, cu alte căzături, dar nimic grav.
„Sunt naşa regizoarei şi a lui Vandame”
- Ce-ţi trezeşte nostalgia?
- Am 11 ani în această formulă şi nostalgice devin toate zilele de filmare. Am trăit multe împreună în aceşti 11 ani, unii dintre noi ne-am şi înrudit. Eu sunt naşa de cununie a regizoarei şi a lui Cătălin Marin. Nostalgic este şi faptul că am avut colegi care au decis să urmeze alt drum.
- Ce s-a schimbat în viaţa ta personală în aceşti 11 ani?
- M-am căsătorit în 2008 cu Daniel Lazăr, dar suntem împreună de 12 ani. Între timp, ne-am maturizat, pentru că eu aveam 23 de ani, iar el, 25 de ani. Eu abia terminasem facultatea şi începeam să lucrez în domeniu. Acum relaţia noastră este mai aşezată şi mai frumoasă.
- Te-ai gândit să faci şi alte lucruri în paralel cu televiziunea?
- Aş vrea să fac o mulţime de lucruri, dar nu prea am timp, pentru că trebuie să mă ocup şi de casă, şi de căţei, pentru că am trei în curte, şapte la poartă şi mulţi la o prietenă care are adăpost, să-mi văd familia, şi să mai fac şi sport, că acum m-am apucat iar de sală şi merg în fiecare dimineaţă.
- Ce pasiuni mai ai?
- Sunt pasionată de construcţii şi mi-aş face o firmă cu acest profil. Ne-am apucat de casă, şi cum Daniel a fost foarte ocupat, a trebuit să supraveghez eu totul, şi aşa am învăţat multe lucruri. Dar pasiunea porneşte mai de mult. O altă pasiune este cântatul, şi aceasta este singura mea neîmplinire majoră. Am tot vrut să mă apuc de cântat, dar n-am loc de soţul meu, care îmi spune că ori sunt profesionistă, ori să nu fac lucrurile cu jumătăţi de măsură. Şi am zis să cânte el şi să-mi văd eu de actorie.
- Cum a evoluat viaţa ta în cei 12 ani de „Trăsniţii”?
- Mă simt împlinit! Copilul meu a crescut odată cu sitcomul, are 14 ani. A făcut parte din echipa „Tătici şi pitici” şi a mai participat la filmările „Trăsniţii”, când am mai avut nevoie de un puşti. Îi place serialul şi ne amuzăm împreună.
- Timp de pasiuni mai ai?
- Păi aceasta este pasiunea mea, de dimineaţă până seara sunt dedicat „Trăsniţilor”. Există şi o vorbă care spune că, dacă în viaţă faci ceea ce-ţi place, nu munceşti o zi. Iar eu mă număr printre norocoşii care au acest privilegiu. Poate că maximum 10% dintre oamenii din această lume au această bucurie.
- Povesteşte-mi câteva întâlniri simpatice cu publicul sitcomului.
- Păi aud de multe ori replici de genul: „Uite-l pe Chiorete!”, „Ne ştim cumva din IMGB?”, „Aţi lucrat la Electroaparataj?” Oamenii sigur mă ştiu de undeva, dar poate nu se produce declicul în acel moment, dar ori am fost coleg cu bărbată-su, ori am trecut pe la ei prin casă, ori mă ştiu de undeva. Le mai spun: „Poate mă ştiţi de aici, de la raion, din supermarket!”, niciodată nu le spun cine sunt. Nu-mi place să sune că mă „înfoi” cu faptul că sunt Chiorete de la televizor. Dau bună ziua oricui mă priveşte pe stradă, înainte să mă salute, să nu creadă că sunt nesimţit. Apoi aud în urma mea: „Bă, ăla nu era Chiorete?”, dar eu îmi văd de treabă şi merg mai departe.
„Punem sare în loc de zahăr, palincă în loc de apă”
- Ţi s-a deschis vreodată o uşă mai uşor datorită notorietăţii?
- De ce să mint, când lucrezi în acest domeniu, ai câteva „portiţe”, cum ar fi ca oamenii să fie mai serviabili decât în mod obişnuit, când te duci, de exemplu, la o administraţie. Uneori mă cheamă în faţă, să nu stau la coadă, dar nu accept niciodată, prefer să stau două ore la coadă, pentru că mi-e ruşine de oameni. Cred că şi pe mine m-ar deranja să vină cineva şi să-mi intre în faţă pentru că e vedetă. Aşa accept un ajutor când nu ştiu să completez vreun formular sau te miri ce, dar oportunităţi apar.
- Ce şicane vă faceţi pe platou?
- Dar câte nu ne facem? Ne tragem scaunul, punem sare în loc de zahăr, palincă în loc de apă, ne strângem la cafea şi râdem din orice. Aşa începem în fiecare zi, cu un tonus bun, iar grijile le lăsăm la uşă.
- Cum a decurs viaţa ta în paralel cu sitcomul?
- Nu prea am avut viaţă personală. Filmând foarte mult, viaţa s-a mutat aici. (n.r. - Cătălin este căsătorit cu regizoarea serialului, Melia Cerchez) Mi-a spus fiul meu că trebuie să dea licenţa şi mă întrebam când a trecut timpul, că parcă mai ieri intra la liceu, dar între timp l-a terminat, a luat BAC-ul şi termină şi Facultatea de Sport, a ajuns la 21 de ani. Noi începem filmările la 10:00 dimineaţa şi ajung acasă la 23:00. Sâmbăta montăm ce filmăm în timpul săptămânii, iar duminica pregătim filmarea pentru săptămâna următoare. Dar este o viaţă frumoasă, pentru că ne-am dorit să facem acest lucru. Mai avem puţin şi ne facem toate concediile împreună, că pe unele deja le-am făcut împreună. Nu ne-am săturat unii de alţii chiar dacă au trecut 12 ani. Este ca o relaţie de cuplu care merge bine. Şi ne dorim să facem în continuare acest lucru, chiar glumeam şi-i spuneam lui Grig că vom ajunge bătrâni, în cărucioare şi fără dinţi, să ne chinuim să ne amintim replicile.
Ce legătură are fiica sa cu DNA şi Kovesi
- Ştiu că un tablou pictat de fiica ta a ajuns pe pereţii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care au fost decoraţi cu picturi realizate de elevii Liceului de Artă Tonitza.
- Da. Ana a vrut să scoată în evidenţă latura umană a infractorilor şi şi-a numit pictura „libertate”. Am însoţit-o pe fiica mea la DNA şi am aflat că tabloul Anei a fost luat de unul dintre colegii doamnei Kovesi şi expus în biroul acestuia. Sunt mândru de Ana şi mă bucur nespus de mult că munca şi talentul ei au fost apreciate.
- Care a fost cel mai incomod moment pe care l-ai trăit la filmări?
- Trebuia să filmez o scenă de dragoste cu o colegă şi era chiar prima secvenţă în care apăream. Eram atât de crispat, şi toţi se aşezaseră în spatele camerelor cu floricele, cu sticle de suc, ca la cinematograf, eu eram paralizat de frică, iar ei erau pe jos de râs.
- Cum se împletesc profesia şi viaţa privată?
- Sunt viaţă în viaţă, pentru că mi-e foarte greu să le separ. De dimineaţă şi până seara gândeşti două lucruri, cum să le fie bine copiilor şi cum să joci bine rolul. Acasă ai o rutină, însă la serviciu lucrurile sunt complexe, totul se schimbă, în fiecare episod faci altceva.
- Care a fost cea mai mare provocare pentru tine în aceşti ani?
- Baba Frosa. Am jucat multe episoade înainte să apară personajul, şi când s-a născut, am zis să o facem pentru un episod sau două, era mai blajină, mai de la ţară, însă personajul a prins şi mi s-a spus că în acel sezon voi juca şi baba. Nu vă ascund că vreo şase sezoane la rând, când începeam filmările, făceam inflamaţie articulară la mandibulă. Ca să dau impostaţie vocii ei, trebuie să împing mandibula în faţă. Este impropriu şi doare, dar acum m-am obişnuit şi pot să o joc relaxat. Ea mi-a dat cele mai multe bătăi de cap, pentru că a trecut şi prin mai multe feluri de a fi. Gogoaşă este tăntălăul trupei de dimineaţă până seara. Dar ea a fost când arzoaică, rea de muscă, ba credincioasă, acum e între cele două lumi. Personajul acesta mi-a fost cel mai drag.
„Farse? Nebunii ăştia erau să mă facă să-mi anulez botezul”
- Un moment memorabil din aceşti ani ne împărtăşeşti?
- Îmi pregăteam botezul unuia dintre copii, că am o haită acasă, şi era programat sâmbăta. Şi au venit toţi cu o mină gravă să-mi spună că le pare rău, dar avem filmare sâmbătă. Eu am luat-o ca pe o glumă, nici n-am crezut. Ei, cu o mină serioasă, da, măi, avem filmare! Au venit şi garderobiera, recuzitera, make-up artistul, hai măi, că asta este, filmăm şi sâmbătă. Da, dar eu am botezul! Ei, nimic. Am început să dau telefoane, am sunat la restaurant să anulez rezervarea, cei de acolo mi-au spus că pierd avansul, nu mai puteam de nervi, iar ei chicoteau în spate. Până când l-am surprins pe unul zâmbind şi i-am zis doamnei că revin cu telefonul. Au stat ei ce-au stat serioşi, până au izbucnit în râs. Eu, bineînţeles, ca şi personajul, trebuie să fiu ciuca bătăilor. Noroc că le ţin, până când o să încep să joc rolul babei şi se va întoarce foaia. (Râde!)
- Spune-mi despre copii.
- Eu am patru pe inventar: Luiza, de 18 ani, pe care nu o văd prea des, pentru că este plecată în Anglia, David, de 12 ani, Sara, de 11 ani, că au venit anul şi cârlanul, şi Omar, băiatul soţiei mele, de 22 de ani, pe care l-am crescut de mic.
- Eşti responsabil de crizele de râs...
- De cele mai multe ori mă pufneşte râsul, dar nu din vina mea. În special Bogdan schimbă textul, bagă poante noi, noi trebuie să ne adaptăm la situaţie, doar că izbucneşti. Melia se enervează, dă stop, o luăm de la capăt, şi când nu ai voie să râzi e mai rău. Doar te uiţi în ochii lui, mai face şi o grimasă subtilă, şi iar te apucă râsul. Încerc să mă relaxez, îmi şterg lacrimile, nu mă mai gândesc şi... pufneşte un cameraman în râs. Cu cât se enervează Melia mai tare, cu atât te apucă râsul mai rău. Altă variantă este când colegii îmi iau scaunul sau îmi fac ceva şi nu-mi dau seama decât în timpul filmării. Repetăm secvenţa, şi bineînţeles că tot pe mine pică... Ultima chestie „drăguţă” pe care mi-au făcut-o sezonul trecut a fost că mi-au udat locul în care trebuia să cad. Am ajuns jos şi dintr-o dată m-am trezit ud. Şi-au început toţi să mă întrebe ce-am făcut acolo, de ce sunt ud la fund. Eu nu-mi dădeam seama ce se petrecea, ei râdeau, apoi am înţeles că „infractorul” de Viorel, regizorul de platou, cât timp eu îmi repetam textul, el a venit prin spate şi a udat cu mopul.
- Deci, Melia trebuie să aibă nervi de oţel.
- Da. Asta pentru că treaba cu râsul e foarte grea. În clipa în care te-a apucat, şansele să-ţi revii sunt minime. Bine, unii îşi revin... (n.r. - intervine Grig Chiroiu: Cei care au grijă de timpul producţiei!) (Râd!) Vezi, a vorbit vocea raţiunii! Ei se enervează, şi tu mai şi râzi... e ceva aşa, de aproape iese cu bătaie. Aici este problema, că oamenii se enervează pentru că trebuie să se termine ziua de filmare, iar tu nu te poţi opri din râs.