Dacă vreodată vreun dor sau vreo despărţire vă va răni sufletul, ascultaţi cum cântă formaţia Zorile din Galaţi şi oblojiţi-vă rănile cu glasul lor, cu versurile cântecelor ce sunt atât de potrivite pentru fiecare durere sau pentru fiecare bucurie. Astăzi, Mitică Blându, liderul formaţiei Zorile, îşi deapănă povestea, presărată cu amintirile unui şir nesfârşit de nunţi.
Primii spectatori? Gâştele şi o capră nebună…
Pe Mitică Blându l-am „citit” de la prima vedere: specie pe cale de dispariţie, adică muzicant desăvârşit. Veritabil, aş putea spune. Sigur pe sine, elegant, de cele mai multe ori cu maniere aristocratice, se ruşinează dacă îl lauzi cumva şi pune ochii în pământ, înroşindu-se ca un flăcău. Dacă majoritatea muzicanţilor de calitate au avut „în spate” şapte-opt generaţii, Mitică Blându a ajuns în vârf fără să provină dintr-o astfel de familie. Doar ajutat de harul primit de la Cel de Sus. „Îmi doream de mic să cânt şi aproape la orice nuntă din oraş stăteam lângă lăutari şi-i ascultam cu drag. Îi admiram şi-n sufletul meu îmi doream nespus de mult să am şi eu cândva o formaţie. La început am vrut să cânt la saxofon, apoi la toate instrumentele. Apoi, la 16 ani, mi-a cumpărat tata un acordeon şi am început să învăţ după ureche. Fredonam ceva şi-mi puneam fraţii şi surorile să recunoască melodia. Pe la 18 ani am cântat la prima nuntă, împreună cu un alt băiat, Ionel Croitoru, zic Chiru, la tobe. A fost groaznic, pentru că aveam două furuncule în ureche. Noroc că era iarnă şi am băut vin fiert şi am mai uitat de durere. Amintirea care mă marchează a fost la primul bal, când un prieten mi-a spus că tata mă pândeşte pe geam să vadă cum cânt. Afară ploua cu găleata şi săracul tata stătea acolo şi mă asculta. N-am să uit niciodată acel moment. Eu cânt de când mă ştiu. Le cântam gâştelor când mă trimitea mama cu ele şi-i cântam şi unei capre nebune care mă târa tot timpul după ea. O duceam în pădure şi-i tot cântam. Până când s-a supărat tata şi a tăiat-o”, spune liderul formaţiei Zorile.
„M-am căsătorit cu cea mai frumoasă fată din sat”
Prieteni, cunoştinţe, muzicanţi, toţi recunosc la unison că Mitică Blându a fost un fenomen, o forţă interpretativă deosebită şi o forţă creatoare ieşită din comun. Inspirate din frumuseţea naturii şi din puritatea primei iubiri sau din durerile şi din frământările următoarelor, cântecele sale au făcut ca pe bună dreptate formaţia Zorile să fie considerată drept una dintre cele bune din peisajul muzicii româneşti. „Am plecat apoi în armată. Având timp liber în post, am făcut primele melodii. Ca să le ţin minte, punctam pe hârtie ideile principale. Prima piesă s-a numit «Era într-o seară» şi a fost făcută pentru cea care mi-a devenit apoi soţie”, afirmă artistul. Cuvintele lui sună acum ca o veritabilă declaraţie de dragoste, spusă nouă, celor care îl iubim şi-i apreciem talentul. Iradiază bucuria omului pe deplin mulţumit, iar aerele de vedetă îi sunt complet străine. „Eu şi soţia mea ne ştim de la 12 ani şi am fost prieteni vreo 7. Eu cred că eram pe vremea aceea cel mai mare golan din judeţ. În vremurile de atunci, dacă plecai din sat până la judeţ, aveai tupeu. Eu plecam de acasă ori de câte ori mă certam cu tata. Nu ascultam de părinţi deloc. Cred că tata din cauza asta mi-a luat acordeonul, ca să mă ţină pe lângă casă. N-aveam nici 18 ani când m-am hotărât să plec să mă angajez la mină. N-am stat însă prea mult, pentru că m-a adus acasă dorul de nevastă. Aşa că, la 21 de ani eu şi 19 ani Frăsinica (n.n. - soţia lui Mitică Blându), ne-am căsătorit. Era pe 17 februarie 1985. Mi-amintesc că era zăpadă foarte mare şi din cauza asta lăutarii tocmiţi n-au mai putut ajunge la nuntă, fiind nevoiţi să ne facem treaba cu lăutarii din sat. Eram atât de supărat din cauza asta, că plângeam pe prispă de ţi se rupea inima. La nunţile de atunci se dădea bacşiş la mireasă. Din acei bani, cu consimţământul soţiei mele, mi-am cumpărat un acordeon şi o geacă de piele. Doar m-am căsătorit cu cea mai frumoasă fată din sat! Au trecut de atunci 24 de ani şi fructul dragostei noastre se numeşte Adrian. În toţi anii de când suntem împreună n-am fost nici măcar o jumătate de oră despărţiţi. Şi atunci, şi acum mergem doar ţinându-ne de mână”, mărturiseşte emoţionat Mitică Blându. Sunetul muzicii se împleteşte acum cu cel al dragostei pe care soţia, unica sa iubire, şi fiul său de care e foarte mândru i-o poartă până la sfârşit: „Nu concepeam să n-am băiat. Îi cumpărasem dinainte pistoale şi binoclu, maşinuţe, toate jucăriile care erau pe piaţă, mai puţin păpuşi. Apoi l-am forţat să se apuce de cântat, deşi pentru el a fost un adevărat chin”.
Orgă, nu fotbal
Elegant, stilat, cu o figură de latin lover pentru care cuvântul tristeţe s-a inventat doar în dicţionar, Adrian pare copie la indigo a tatălui său. „Eu voiam să mă fac fotbalist, nu să cânt”, spune Adrian în timp ce priveşte cu respect şi admiraţie fotografiile care-i înfăţişează pe amândoi. „Muzică am învăţat forţat de la tata. El m-a îndrumat de unde să câştig bani. La vârsta de 3 ani mă punea să cânt «Naşule, măria ta» şi mă înregistra pe magnetofon. Încet, încet m-a lansat apoi la orgă. Când vedeam pe geam copiii cum încing partide de fotbal, iar eu trebuia să studiez, era un calvar. Mai ales că în fiecare zi trebuia să învăţ câte o piesă. Dacă nu învăţam, tata mă punea cu mâinile în sus la perete, în semn de pedeapsă. Nu trebuia să-mi spună vreun cuvânt ca să ştiu că e supărat. Îl cunoşteam după faţă. Prima melodie pe care mi-a compus-o s-a numit «De ce-ai plecat, tăticul meu». Rupeam inimile tuturor când o cântam. Pentru că eram mic, mă urca lumea pe mese ca să mă vadă şi cei din spate”. Privindu-i cum stau unul lângă altul, două generaţii de cântăreţi extraordinari, îţi dai seama că uneori pentru a putea interpreta o muzică adevărată trebuie să ieşi pe stradă ca să guşti şi o porţie de viaţă autentică. „Lumea era mulţumită doar dacă punea mâna pe noi”, intervine sfios Mitică Blându. „Primeam multe scrisori de la fane şi doamnele cântau o dată cu noi. Ce să vă spun… că uneori săreau pe mine, nu alta. Stăteam bine la capitolul ăsta şi mă întrebam dacă o să fie mereu aşa. Am avut un mare noroc că soţia mea m-a înţeles întotdeauna. Dacă vreţi, vă arăt ce mesaje primesc şi acum! Au venit fanele şi acasă, şi în uşa garajului găseam bilete în care îmi dădeau întâlnire. Am fost de câteva ori, dar le explicam că sunt căsătorit şi-mi iubesc soţia. Dar de când plec cu băiatul la nuntă am bodyguard, nu glumă. Când era Adi mic îl târam eu după mine, acum cred că mă cară el”.
Regii din Galaţi
Totul cântă o dată cu formaţia Zorile. Locuinţa sa, Galaţiul, Dunărea, străzile, mulţimea de oameni care ştiu că acolo, în oraşul lor, într-un apartament cochet şi extraordinar de curat, păzit poate de cel mai frumos câine din câţi există acum, Roni, trăieşte un mare artist. Nimic nu a putut să-i doboare dragostea pentru muzică, respectul pentru semenii săi, puterea de a crea un cântec, o poveste parcă fără sfârşit. „Când m-am operat de ulcer a fost poate unul dintre cele mai cumplite momente ale mele. A fost groaznic să nu pot cânta. Trupa noastră s-a format după Revoluţie, în 1990, şi noi, membrii, ne-am cunoscut printr-un fost coleg de armată. Eu mi-am cumpărat atunci o orgă, fratele meu tobe, băieţii aveau experienţă, pentru că mai cântaseră pe la nunţi, şi uite aşa ne-am apucat de treabă. Era atunci Mihai Nadă la chitară şi bas, Petre Stăvărache la armonie, Petrică Bălănescu la acordeon, Gigel Blându (n.n. - fratele lui Mitică Blându) la tobe şi eu la orgă şi voce. Responsabil de numele trupei a fost Petrică Stăvărache. Pentru că făceam repetiţii până în zorii zilei, s-a gândit ca formaţiei noastre să-i spunem simplu, Zorile. Şi aşa i-a rămas numele. Succesul a fost răsunător, nunţile nenumărate, iar balurile nu ne mai ajungeau. Primele patru albume s-au vândut mai mult pe plan local, dar de la al şaselea volum am început colaborarea cu o casă de producţie din Bucureşti, avându-l la sunet pe Stelică Nemuritorul. Vânzările au explodat şi au ajuns să fie cele mai mari din ţară. Prin faţa oricărui bloc treceai auzeai melodia «Profesoara de franceză», iar la ora 5:00 în autobuze urlau tot melodiile noastre. Eram ca nişte regi din Galaţi. Sunt dezamăgit acum că multe dintre melodiile noastre sunt interpretate de alţii, şi aceştia nici măcar nu vor să recunoască. Dar noi ştim şi, orice ar face unii şi alţii, noi suntem mândri de compoziţiile noastre. Păi cum să nu fii mândru de ceea ce faci când ai alături un Adrian Blându excepţional la orgă şi voce, un Trif Giorgian la clarinet (o minune, nu alta), un Mihai Stratulat la orgă electronică şi două fete cu glas de aur, Violeta şi Flori?”.
Regrete
După o viaţă dedicată muzicii, liderul formaţiei Zorile poartă în suflet câteva regrete: „Îmi pare rău că nu l-am lăsat pe Adi să facă Liceul de muzică şi că n-am avut măcar doi băieţi. În rest, sunt un om împlinit, care-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ce i-a dat. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge ceea ce sunt şi n-au fost momente când m-am gândit că voi putea face altceva. N-am fost invidioşi pe nimeni şi ne-am văzut de treaba noastră. Mă bucur de viaţă, de câinele Roni, pe care eu şi soţia mea îl scoatem la plimbare pe lângă Dunăre, iar el ne aduce sacoşele acasă. Satisfacţia mea deplină e când oamenii mai în vârstă îşi ridică pălăria în faţa mea”. Iar satisfacţia mea, domnule Mitică Blându, e că am cunoscut un artist desăvârşit, un om extraordinar, care mi-a arătat ce înseamnă fericirea.
Carmen Ciripoiu
„Amintirea care mă marchează a fost la primul bal, când tata mă pândea pe geam să vadă cum cânt. Afară ploua cu găleata şi săracu’ tata stătea acolo şi mă asculta”
„Nu concepeam să n-am băiat. Îi cumpărasem dinainte pistoale şi binoclu, maşinuţe, toate jucăriile care erau pe piaţă, mai puţin păpuşi. Apoi n-am conceput să nu-l văd cântând, deşi pentru el a fost un adevărat chin”
