de Andrei Dicu

La 3 februarie 1925, vedea pentru prima oară lumina zilei, la Brăila, Ştefan Mihăilescu. Artist nepreţuit, geniu nativ, actorul care a luat numele oraşului său natal este asemuit de colegi şi de critici cu marii comici francezi Fernandel, Bourville sau Louis De Funes, şi trăieşte şi azi în memoria iubitorilor de teatru şi a cinefililor prin rolurile interpretate inegalabil şi prin prietenia şi bunătatea care îl caracterizau.

O cicatrice: mama!

Asemenea altui brăilean genial, Fănuş Neagu, tânărul Ştefan mărturisea, încă din copilărie, că iubeşte enorm locurile natale, iar din acest motiv a adăugat numele oraşului la numele de familie şi a devenit „Mihăilescu-Brăila”. Mama sa a fost infirmieră şi avea o fire foarte distantă. Apropiaţii actorului povesteau că Ştefan n-a putut să-şi ierte mama niciodată pentru răceala sa! A fost stigmatizat pe viaţă şi a suferit îngrozitor. I s-a deformat sufletul, dar n-a lăsat niciodată ca rana să iasă la iveală în ochii spectatorului. „De ce nu te iubeşti?”, îl întreba mereu soţia. „N-am fost învăţat”, răspundea Ştefan Mihăilescu-Brăila. Viitorul actor a urmat cursurile primare şi secundare în oraşul natal, dedicându-se carierei scenice de timpuriu. S-a spus despre el că nu a dat examenul de Bacalaureat, iar în tinereţe a lucrat ca şi contabil. Cert este că nu a absolvit Institutul de Teatru, dar i-a plăcut enorm această „meserie” şi a jucat în diverse brigăzi artistice locale. „În şcoala primară spuneam poezii mai bine decât alţii, în liceu imitam cu succes profesorii, în viaţa particulară am interpretat scenete improvizate în faţa prietenilor şi, uite-aşa, m-am trezit pe scenă”, avea să declare actorul, în anii ’70, pentru revista „Cinema”. Din 1949 până în 1954, Ştefan Mihăilescu-Brăila s-a produs la Teatrul „Maria Filotti”, în spectacole ca „La Ilie bun şi vesel”, de Ion Damian, „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, „Poveste de dragoste”, de Margarita Aligher, „Burghezul gentilom”, de Moliére, „Bădăranii”, de Carlo Goldoni, „Nunta lui Kecinski”, de Suhovo Kobalin, şi „Ultima oră”, de Mihail Sebastian.

Bătut de legionari pentru că era... „jidan”

Una dintre întâmplările care i-au marcat întreaga existenţă regretatului actor s-a petrecut în 1943, în timpul războiului. Ştefan Mihăilescu-Brăila nu avea nici 20 de ani, era proaspăt membru al Cercului Cultural „Mihai Eminescu” din Brăila. Într-o seară a avut un incident aproape inexplicabil. În Brăila, unde până atunci convieţuiseră români, turci, greci, ucraineni, tătari şi evrei în bună pace şi înţelegere, începuseră represaliile legionarilor asupra evreilor. La 19 ani, fizionomia lui Brăila era deja bine formată. Nasul său proeminent şi conformaţia chipului puteau să formeze părerea oricui că ar fi evreu. În acea seară, câţiva tineri legionari l-au oprit pe stradă şi l-au interpelat: „Eşti jidan?” „Nu!”, a răspuns el. „Atunci ce cauţi la Cercul Eminescu în care sunt atâţia jidani?”, a urmat întrebarea. „Joc teatru”, a spus Brăila. „Cu faţa asta de jidan?”, a continuat legionarul. „Da”, a zis actorul, astfel că a urmat o bătaie soră cu moartea. Brăila a leşinat, a avut o hemoragie nazală foarte puternică şi a zăcut pe pământul rece câteva ore. De pe urma bătăii a suferit câteva săptămâni. Ceilalţi membri ai trupei de teatru l-au căutat abia când el nu mai venise la repetiţii…

„Cele mai multe roluri nu le-am gustat de la prima citire”

Prietenii apropiaţi spun despre el că, deşi nu absolvise o şcoală de actorie, Brăila crea intuitiv, nu în urma unui studiu aprofundat. „Aducea rolul la el”, spun, la unison, foştii săi colaboratori. Aflat în turneu la Baia Mare, a jucat magistral în piesa „Inspectorul de poliţie”, de J.B. Priestley, şi a fost remarcat de unul dintre marii regizori ai epocii, Horia Popescu. Acesta din urmă a fost primul care a mizat totul pe valoarea lui Brăila şi l-a adus la Bucureşti, unde l-a distribuit imediat în spectacolul „Baia”, de Maiakovski, pus în scenă la Teatrul Giuleşti. A fost începutul unei cariere marcate de un succes extraordinar… „Cele mai multe roluri nu le-am gustat de la prima citire. Personajul din «Baia», de exemplu, nici n-am fost sigur dacă o să-l joc, într-atât de greu l-am înţeles la întâia lectură. Pe urmă însă descopăr rolul în linii mari, încep să-l modelez cu ajutorul regizorului, să-l iubesc datorită colegilor, şi-l definitivez împreună cu spectatorii”, avea să mărturisească după spectacolul care l-a consacrat.

„Secretul lui Bachus”: Un împătimit al vinului, în rolul „infractorului” Ştefănescu

Ştefan Mihăilescu-Brăila a debutat în film în 1957, jucând cu o inegalabilă măiestrie artistică în cele mai reuşite comedii din cinematografia românească: „Păcală” (1974), „Ciocolata cu alune” (în 1978), „Elixirul tinereţii” (în 1978), „Nea Mărin miliardar” (1979). Personajul „Nea Bachus” din filmul „Secretul lui Bachus” (1984), realizat de regizorul Geo Saizescu, a fost ultimul mare rol interpretat de Ştefan Mihăilescu-Brăila. „Am lucrat cu cei mai buni actori ai timpului. Pleiada de aur. Pentru rolul lui «Bachus», l-am «ochit» încă de la început pe Ştefan Mihăilescu-Brăila. Era un actor uluitor! A studiat rolul şi apoi a intrat perfect, din prima, în pielea lui «Nea Bachus». Capătă o privire de gheaţă care parcă tăia ca un laser”, spunea Geo Saizescu despre genialul brăilean. Ei bine, puţini ştiu că, pe lângă faptul că actorul însuşi era un împătimit al vinului, „Secretul lui Bachus” fusese un film-pamflet la adresa unui anume Ştefănescu, un „infractor” arestat de comunişti în vremea Epocii de Aur, despre care s-a spus că a fost condamnat la moarte pentru că falsifica vinuri. În realitate, Ştefănescu, un tip care vindea oamenilor băutură de calitate produsă de el însuşi, a trăit mulţi ani, devenind unul dintre experţii în vinuri de pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că îi deranjase pe comunişti cu activitatea sa… capitalistă de producător de vin.

„N-am avut o predilecţie pentru comedie, totdeauna m-am considerat tragedian!”

Într-un interviu publicat în decembrie 1960, Ştefan Mihăilescu-Brăila a povestit cum a trecut de la clovnerii la jocul curat, „fără floricele”, şi a mărturisit că a identificat un tip de spectator - „spectatorul cu nasul de ceară”. Mai mult, a şocat afirmând că nu comedia a fost prima sa vocaţie şi că şi-a dorit enorm să joace roluri grele, în drame. „N-am avut nicio predilecţie pentru comedie. Totdeauna m-am considerat… tragedian. Totdeauna mi-au plăcut dramele, mai cu seamă cele de mare profunzime psihologică. Într-o zi, la Brăila, regizorul Lascăr Sebastian m-a văzut într-un spectacol spunând o singură propoziţie comică şi a hotărât: «Dumneata eşti comic, eşti comedian!» Şi n-am mai fost distribuit decât în roluri hazlii”, a povestit marele actor.

Comuniştii l-au făcut artist emerit

Deşi nu a făcut politică, Mihăilescu-Brăila a fost apreciat de comunişti, graţie talentului şi caracterului său ireproşabil. Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, actorului Ştefan Mihăilescu-Brăila i s-a acordat titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”. De asemenea, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A fost iubit atât de autorităţi, cât şi de oamenii obişnuiţi, pentru că mereu şi-a răsplătit publicul. Iată ce credea Ştefan Mihăilescu-Brăila despre spectatori: „E greu să rezişti publicului. Spui o poantă şi aplauzele te îndeamnă să născoceşti alte zece. La începutul carierei, îmi plăcea să improvizez, în comedii mă dedam la multe clovnerii. A venit însă o vreme când, fie datorită observaţiei unui coleg, fie celei a unui regizor, fie a unui spectator, am avut revelaţia inutilităţii împovărării rolului. Aceasta s-a întâmplat, cred, în timpul spectacolului cu «Mielul turbat». Îl jucam pe «Spiridon Biserică» şi, deodată, am fost cucerit parcă de frumuseţea jocului curat, simplu, fără floricele, în care replica merge net la spectator. De atunci, aşa mă străduiesc să joc. Repet, nu e uşor să rezişti publicului”.

„Împrumutat” la TNB, pentru „Regele moare”

Prietenii îşi amintesc despre Ştefan Mihăilescu-Brăila că era un tip popular, care aproape că nu era trist niciodată. Avea, ceea ce numesc actorii, o linişte a vorbei şi era zâmbitor cu oricine îl oprea pe stradă. N-a ignorat niciodată locurile de care s-a desprins, şi tocmai de aceea a ţinut enorm la numele de „Brăila”. Pentru că era foarte muncitor şi nu refuza aproape nicio colaborare, a fost „împrumutat” de la Teatrul Giuleşti la diverse teatre din Bucureşti, unde a scris istorie. Una dintre prestaţiile sale care au rămas în memoria spectatorilor a fost cea din „Regele moare”, de Eugen Ionescu, pe scena TNB. Din păcate, la 19 septembrie 1996, Regele Comediei a spus adio scenei, filmului şi vieţii pământene, lăsând în urmă un zâmbet etern.

Gică Petrescu: „Îi imita perfect pe Nat King Cole şi pe Dean Martin”

Puţini ştiu că maestrul Brăila (ca şi „omologul” său francez Fernandel!) era un meloman desăvârşit, ba mai mult, adora dansul. Când dansa era nemaipomenit de caraghios, dar era convins că este un dansator înnăscut. Şi mai mult decât atât, când se termina muzica şi nu mai dansa nimeni, el făcea un moment solo şi spunea că… se crede balerin. Făcea figuri cu paşi mici, mai şi cânta. „Avea o voce bună, cu un timbru frumos, iar când cânta avea un farmec inimitabil şi îi imita nemaipomenit pe Nat King Cole şi pe Dean Martin. Dar fredona de toate, de la tangouri la romanţe, cântece de petrecere, mai ales melodiile tinereţii sale: «La căsuţa albă», «Du-mă acasă, măi tramvai», «Doi ochi verzi, doi ochi albaştri», «Iubesc femeia». Îi plăcea să fie în centrul atenţiei, era leneş, foarte leneş... Decât să bată un cui într-un scaun, mai bine şi-l bătea în mână. Era foarte ciudat. Foarte avar şi foarte generos în acelaşi timp. Nu era modest. Îşi cunoştea bine valoarea”, spunea despre el un alt titan, Gică Petrescu.

„În şcoala primară spuneam poezii, în liceu imitam cu succes profesorii, în viaţa particulară am interpretat scenete  improvizate şi, uite-aşa, m-am trezit pe scenă“ (Ştefan Mihăilescu-Brăila)

„E greu să rezişti publicului. Spui o poantă şi aplauzele te îndeamnă să născoceşti alte zece. La începutul carierei, în comedii mă dedam la multe clovnerii“ (Ştefan Mihăilescu-Brăila)

Sergiu Nicolaescu l-a adus lângă… Louis De Funes

Unul dintre filmele de referinţă în care a jucat Ştefan Mihăilescu-Brăila a fost „Cu mâinile curate”, în care a interpretat rolul temutului mafiot mioritic „Buciurligă”. „Cu mâinile curate” este un celebru film poliţist românesc din 1972, regizat de Sergiu Nicolaescu. Rolurile principale au fost interpretate de Ilarion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Sebastian Papaiani, iar pelicula trezeşte şi acum interesul spectatorilor de toate vârstele. Acest film prezintă lupta comisarilor Roman (Ilarion Ciobanu) şi Miclovan (Sergiu Nicolaescu) cu grupările de crimă organizată din Bucureştiul de după Cel de-Al Doilea Război Mondial, una dintre „mafii” fiind condusă de personajul interpretat de Brăila. Harul l-a făcut pe actor să joace atât de bine acest rol, încât, pentru prima oară, a fost comparat cu celebrul Louis De Funes, care tocmai jucase un celebru rol negativ în „Avarul”. „Cu mâinile curate” se află şi acum pe locul 12 în topul celor mai vizionate film româneşti din toate timpurile, după cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România.

Sarmale reci şi leşin la filmările pentru Revelion

Regizorul Constantin Dicu rememorează unul dintre episoadele care l-au avut în centru pe Ştefan Mihăilescu-Brăila şi care s-au desfăşurat la filmările TVR pentru programele de Revelion. „Într-una dintre scenete, Mihăilescu-Brăila interpreta rolul unui cetăţean care obişnuia să-şi petreacă Anul Nou la vecinii din bloc. Personajul devenise notoriu graţie obiceiului său şi toţi locatarii ştiau că nu suporta sarmalele. Astfel, personajul interpretat de Brăila cutreiera tot blocul în noaptea dintre ani, sperând să fie omenit de vecini, care însă îl tratau, peste tot, cu sarmale… Ei bine, în realitate, la filmare, recuziterul uitase să încălzească sarmalele. Săracu’ Brăila a mâncat fără să protesteze o grămadă de sarmale reci, amestecate din carne de vită şi porc. Pur şi simplu, n-a avut nicio reacţie, pentru că ştia că rolul îi impunea să mănânce respectivele sarmale. Când s-a terminat filmarea, i s-a făcut rău şi a leşinat… Atât de serios actor era, ţinea mereu să-şi ducă rolul până la capăt”, a dezvăluit Constantin Dicu.