de Gabriela Niculescu

Ne-am întâlnit cu Aurelian Preda, gazda emisiunii de succes „Destine celebre” difuzată duminica de Etno TV, şi cu fiica sa, Anamaria Rosa, în vârstă de 16 ani, în apartamentul acestora din Bucureşti. Sunt o familie de interpreţi cu multă dragoste faţă de Dumnezeu, iar acest lucru poate fi remarcat de cum dai cu ochii de colecţia impresionantă de icoane. Cei doi au o relaţie specială şi au ales să meargă împreună pe acelaşi drum, indiferent de greutăţi. Deşi nu a fost de acord ca Anamaria să cânte, glasul frumoasei copile l-a convins că ar fi păcat să se irosească, astfel că ea îşi clădeşte acum o carieră în muzica populară şi, în paralel, în cea uşoară. Aurelian Preda ne-a povestit despre cum s-a schimbat viaţa sa şi despre liniştea regăsită la Mănăstirea Dervent, loc unde i s-a prezis că se va retrage din această lume.

„Tocmai am filmat a 343-a poveste de suflet”

- Ce s-a întâmplat în viaţa dumneavoastră în timpul scurs de la ultimul interviu pentru revista Taifasuri?

- Evoluţia mea a fost una foarte bună - şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că m-am dedicat foarte mult profesiei. Emisiunea „Destine celebre”, pe care foarte mulţi români o iubesc, mi-a ocupat mare parte din zi şi mă ţine „în priză”. Iar în viaţa privată, de doi ani, timpul liber mi-l petrec la mănăstire. Am făcut această opţiune pentru a merge pe drumul mântuirii, pentru a o descoperi, iar asta nu se poate face decât prin dedicaţie. Când vrei să faci ceva cu adevărat, dezvolţi talentul dat de Dumnezeu. Eu am ales muzica pentru că m-am născut cu ea, televiziunea, unde realizez emisiuni de 16 ani, şi Radio România Antena Satelor, unde slujesc de zece ani.

- Care dintre invitaţii dumneavoastră la emisiune v-au marcat?

- Duminică am filmat emisiunea cu numărul 343, a 343-a poveste de viaţă. Ar fi foarte greu să nominalizez un caz anume, pentru că sunt multe care m-au marcat. De la fiecare am păstrat câte ceva şi am plecat mai bogat.

- În plan muzical ce-aţi mai pregătit?

- Am înregistrat acest album frumos, pe care cititorii revistei îl pot asculta acum, împreună cu maestrul Nicolae Botgros şi Orchestra Lăutarii, oameni de un profesionalism şi de o calitate extraordinare. Nu am vrut să-l ofer niciunei case producătoare, deşi am primit mai multe oferte. Este un album înregistrat după moartea mamei şi i-am dedicat cântecul „Strig, măicuţă, către Cer”. Este un dialog real între mine şi mama, nu l-am cosmetizat prea mult, pentru că eu mi-am divinizat mama. Tot pe acest album se regăseşte şi un duet pe care l-am înregistrat cu Anamaria şi care se bucură de succes. Ca să rezum, cine ascultă acest album ascultă de fapt viaţa mea. Despre ea este vorba în aceste cântece.

„Când va fi să pleci din această lume, vei fi în Casa Domnului, pe malul unei ape”

- Cum aţi ales mănăstirea la care mergeţi?

- De fapt, m-a ales ea pe mine şi are o poveste foarte frumoasă. În urmă cu câţiva ani, am avut o cădere foarte mare, din punct de vedere medical şi, stând într-o convalescenţă profundă, am avut un vis, deşi nu sunt sigur că a fost vis, parcă era o voce care-mi vorbea în ureche şi mă încuraja, spunându-mi aşa: „Stai liniştit, că nu vei muri! Atunci când va fi să pleci din această lume, vei fi în Casa Domnului, pe malul unei ape, într-un lăcaş de cult ce poartă nume de trecătoare.” Iar primul meu duhovnic, părintele Galeriu, un om ales şi cu mult har, mi-a spus aşa: „După ce-am să plec din această lume, tu o să ai o perioadă fără duhovnic, ai să rătăceşti prin viaţă, dar ai să găseşti un duhovnic la o mănăstire, iar când ai să-l vezi mergând desculţ prin iarbă, vei şti că el este.” Acum trei ani, am hotărât să-mi închid telefoanele de ziua mea, când am împlinit 43 de ani, şi să termin cântecul dedicat mamei mele, pentru că nu mă puteam concentra la versuri din cauza suferinţei în urma sa. Am pus filmarea cu înmormântarea mamei şi m-am inspirat din ceea ce am spus atunci. După ce am terminat, am deschis telefoanele şi m-a sunat cineva. Am răspuns, era o voce de bărbat care s-a prezentat ca fiind părintele de la Mănăstirea Dervent. Eu am înţeles Deverent, nici nu ştiam cum se pronunţă. Îşi dorea un CD cu cântecul „Pe poartă la mănăstire”. I-am spus că i-l voi trimite, dar să mă sune zilele următoare. M-a sunat a doua zi, la 20:30, iar eu eram supărat cu ale mele şi i-am spus: „Puteţi să mă sunaţi altă dată? Este cam târzie ora!” Cu alte cuvinte, am părut un fiţos. Apoi am avut remuşcări şi l-am sunat, am cerut detalii, iar când mi-a spus că mănăstirea este pe malul Dunării, am făcut imediat conexiunea cu ce mi se spusese. Era pe malul unei ape, Dervent înseamnă Trecătoare, deci totul s-a legat, chiar părintele stareţ Andrei m-a întâmpinat mergând desculţ prin iarbă şi mi-a devenit duhovnic. După ce-am trecut pragul acelei mănăstiri şi mi-am cunoscut locul pe care Dumnezeu mi l-a ales, am spus că aceea este casa mea din respectivul moment, şi acolo am stabilit să mă îngroape. De atunci, eu şi Anamaria mergem ca în vacanţă acolo, dar şi muncim. Fiecare are atribuţii, eu, de exemplu, mă duc la bucătărie, pentru că îmi place. Participăm la strană, la slujbe, cântăm, dar asta nu înseamnă că-mi schimbă viaţa într-un fel. După ce am plecat de la mănăstire sunt Aurelian Preda: realizatorul - cu care sunt extrem de exigent, şi prezentatorul - imparţial cu invitaţii.

„Nu mi-ar plăcea să revin niciodată pe Pământ”

- Deci v-aţi găsit liniştea pierdută după dispariţia părinţilor.

- Da, de doi ani, am găsit o linişte şi o dragoste frăţească ce nu le-am avut. Toată viaţa mi-au lipsit fraţii, ţinând cont de faptul că am doar o soră, Cati, şi mi-aş fi dorit să am cinci, şase fraţi, să-mi trăiască părinţii, să mă pot bucura de o familie numeroasă şi să fie armonie. Din aceste motive nu-mi vizitez locurile natale foarte des, pentru că-mi este greu să merg acolo. Nu mi-ar plăcea să-mi retrăiesc copilăria şi nu mi-ar plăcea să revin niciodată pe Pământ. Cred cu tărie în Lumea de Dincolo, dar dacă Dumnezeu ar vrea să mă trimită iar aici, L-aş ruga să mă trimită tot în România, dar să fiu un copac, ceva, departe, într-un pustiu. Aşa m-aş simţi bine, pentru că, în ultima vreme, în societatea noastră, din cauza sistemului, oamenii s-au schimbat foarte mult. Nu au devenit mai răi, ci sunt preocupaţi de lipsurile pe care le au, iar eu observ asta pe stradă, pentru că merg cu metroul şi cu autobuzul (deoarece sănătatea nu-mi permite să conduc), merg la cumpărături, sunt un om normal, ceea ce încerc să-i insuflu şi Anamariei, să rămână modestă, dar să-şi facă şi plăcerile.

- Ce nu vă place?

- Nu-mi plac oamenii posesivi, agresivi, mincinoşi, care vor să-ţi facă rău după ce le-ai făcut bine, cei care-ţi întorc spatele când ai nevoie de ei, lucru care mi s-a întâmplat des. Şi nu-mi place să răspund la provocări. Eu nu pot purta duşmănie, uneori mă mai enervez, dar încerc să ies din stare.

- Ce vă linişteşte?

- Tămâiez casa, ascult muzică, gătesc o dată la două, trei zile, este cea mai mare pasiune a mea.

„După moarte, vreau să se publice volumul şi filmul vieţii mele”

- Aveţi o mâncare preferată?

- Din cauza bolii, am un regim foarte strict, dar mâncarea mea preferată era cea făcută de mama, sărmăluţele, borşul, tot ce gătea mama. Iar mie îmi place să fac mâncăruri tradiţionale, tocăniţe, supe cu tăieţei, varză, şi nu-mi place să prepar dulciuri. La mănăstire nu se mănâncă deloc carne, doar peşte, şi fac fel de fel de preparate, ciorbe de peşte, chifteluţe din peşte...

- Ce nu ştie lumea despre dumneavoastră?

- Voi lăsa în urma mea şi o voi încredinţa pe Anamaria să publice cartea mea care se numeşte „Aurelian Preda cu bucuriile, cu iubirile, cu suferinţele şi cu tainele sale”. Este o carte secretă la care lucrez şi care va fi însoţită de un film, în care oamenii vor vedea şi momente din operaţiile mele. Nu vreau să-i şochez pe cei din familie cu ce este acolo, ci va fi cunoscută, cu adevărat, povestea de viaţă a unui trecător prin această lume, care a fost Aurelian Preda. Doresc să fie publicată după moartea mea, pentru că este şi tristă şi fac foarte multe mărturisiri... Numai eu îmi pot scrie povestea de viaţă, nimeni altcineva, oricâte întrebări mi-ar pune, pentru că fiecare cosmetizează. Până în acest moment al vieţii mele este scrisă etapă cu etapă, dar nu vreau să fie văzută, o ţin foarte bine ascunsă, pentru că îmi este frică să nu-mi dispară vreodată. Atunci când voi fi băgat în pământ, aşa cum trebuie, la mănăstire, vreau ca să-i înmâneze cineva Anei tot, dacă nu va fi majoră la acel moment, inclusiv banii de tipărire. Aceasta este dorinţa mea arzătoare. Las publicul să descopere, într-o zi, povestea mea. De exemplu, în emisiunea mea, invitaţii îmi pun o întrebare, iar eu le răspund. Multe răspunsuri le-am decupat şi le-am pus la acea înregistrare.

„Acest CD scos cu TAIFASURI n-am vrut să-l ofer niciunei case de producţie! Este un album înregistrat după moartea mamei. Este un dialog real între mine şi mama, pe care nu l-am cosmetizat deloc“

„Viaţa nu m-a îngenuncheat, doar m-a pălmuit“

- Cum staţi cu sănătatea?

- Nu aş mai vrea să punctez partea de boală în sens negativ. Eu sunt prieten cu suferinţele mele, mi-am botezat bolile, iar când am dureri mi le alin singur, pentru că, atunci când funcţionează autosugestia, pot merge mai departe. Nu m-am simţit niciodată îngenuncheat de viaţă, ci doar pălmuit. Iar când viaţa mi-a dat o palmă, am cerut-o şi pe cealaltă, pentru că, dacă este pălmuit doar un obraz, rămâne pată. Am încercat să gândesc astfel în ultimii ani, de când mă duc la mănăstire şi m-am apropiat mult mai mult de Casa Domnului, dar asta nu înseamnă că sunt un habotnic, ci un om care cu adevărat crede în Dumnezeu şi are taina lui cu El. Asta nu înseamnă că sunt întru totul de acord cu tot ce se întâmplă, cu a merge tot timpul la biserică sau altele. Relaţia cu Dumnezeu este între suflet şi spiritualitate.

Anamaria: „În tata găsesc cel mai bun prieten“

- Anamaria, cum te-ai hotărât să calci pe urmele tatălui tău?

- Îmi amintesc cu drag de perioada în care aveam 3 ani şi apăream cu tata la televizor, îmbrăcată în costume populare, lângă artişti de seamă ai cântecului popular. Astăzi mă bucur când aud complimente din partea acestora. Mă simt un copil împlinit şi am avut parte doar de momente frumoase datorită tatălui meu.

Aurelian: Eu nu-mi doream ca Anamaria să cânte.

- De ce?

- Am spus că zece copii dacă am, niciunul nu vreau să cânte, pentru că drumul acesta este foarte greu. Ea a decis că vrea să meargă pe el.

- În ce direcţie îţi doreşti să evoluezi?

Anamaria: Pe lângă faptul că ador muzica populară şi-mi place să fur câte ceva de la artiştii de seamă, am ajuns şi pe drumul muzicii uşoare, pentru că mi-am dat seama că am talentul necesar să progresez şi în această direcţie. În prezent fac canto muzică uşoară cu Mihaela Stanciu, care lucrează cu Ştefan Bănică Jr.

Aurelian: Care o apreciază pe Ana şi m-a determinat să nu mă implic. Eu am zis că muzica uşoară este grea, dar Ana m-a şocat şi m-a convins după ce mi-a cântat primul cântec.

Anamaria: Într-adevăr, pentru că acasă cântam doar muzică populară şi aici mă pregătesc pentru ea, iar la canto studiez muzica uşoară. Nu pot să mă despart de niciuna dintre ele, pentru că jumătate din inima mea aparţine uneia, iar cealaltă jumătate, celeilalte.

Aurelian: Nu trebuie să le confunde, asta i-am spus mereu, şi să nu facă rabat de la calitate, să nu iasă în faţă prin lucruri vulgare, să nu accepte compromisuri pentru bani şi să fie ea modelul ei, apoi, un reper pentru cei care vin după ea. Dar asta depinde doar de ea. Îmi doresc foarte mult să facă o facultate şi să-şi aleagă şi o meserie pe lângă muzică.

„Recunosc, sunt un părinte foarte gelos”

- Anamaria, în doi ani termini liceul, te-ai gândit la o facultate?

- Am mai multe opţiuni, m-am gândit să urmez, pe lângă Conservator, şi Psihologie sau Turism ori Management, încă nu m-am decis.

- Cum vă petreceţi timpul împreună?

Aurelian: Uneori mergem la film, ieşim la Mall, facem plimbări.

Anamaria: Stăm acasă şi vorbim mult, în tata găsesc cel mai bun prieten, vorbind cu el mă eliberez şi mă înţeleg mai bine.

- Poate apare şi un prieten în viaţa Anei...

Aurelian: Taţii de fete sunt geloşi, eu recunosc că sunt un tată foarte gelos. Trebuie să văd eu băiatul că este aşa cum trebuie şi că are grijă de ea. Când creşti o bucăţică de carne, te dăruieşti şi o creşti cu greu, oricâţi bani ai avea. Uite, dacă urăsc ceva pe acest pământ, sunt banii! Banii mi-au adus cea mai multă suferinţă în viaţă, pentru ei am pierdut oameni dragi, pentru ei am suferit şi cu ei trebuie să-mi plătesc tratamentele.

- Dincolo de harul pe care l-ai moştenit, ce calitate ţi-ar plăcea să preiei de la tatăl tău?

- Faptul că este un om foarte puternic mă face să-mi doresc să fiu ca el, pentru că a trecut prin multe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu s-a ridicat mai repede decât s-au aşteptat unii.