de Andrei Dicu

În această săptămână, iubitorii versului îl sărbătoresc pe Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor”, al „nodurilor” şi al „semnelor”. Probabil că, aşa cum sună un mesaj distribuit recent pe o reţea de socializare, aceste zile, şi mai cu seamă cea de 31 martie, când s-a născut marele om, stau sub semnul unui efervescent „La mulţi ani, Nichita, oriunde te-ai afla!”. Pentru că el nu va muri niciodată!

Naivul care i-a făcut o reverenţă lui Ceauşescu

Tot săpăm în pământ morminte, în loc să construim sau măcar să amintim întru exemplu aura unor personaje care ne îndeamnă la meditaţie şi ne condamnă la simţire. Şi din acest motiv e sănătos să-l rememorăm pe Nichita Stănescu, a cărui zi de renaştere este şi prilejul nostru de a renaşte. „Eu sunt o pată de sânge care vorbeşte”, scria Nichita Sergheevici Hristea Stănescu, poetul născut în 1933 la Ploieşti şi crescut în cartea literaturii universale. Povestea spune că, dincolo de opera sa, sfredelitor de caldă şi de profundă, Nichita a fost unul dintre marii naivi pe care i-a dat această ţară. Spre sfârşitul anilor ’60, după ce Nicolae Ceauşescu pusese pumnul în gură ruşilor pentru invadarea Cehoslovaciei, Nichita Stănescu i-a făcut dictatorului o reverenţă, în boarea dimineţii, după un chef monstru, petrecut la Capşa. Pe la ora 5:00, Ceauşescu plecase cu maşina prin centrul Bucureştiului, iar Nichita, din mijlocul străzii, şi-a scos basca şi l-a salutat cu capul plecat. Nu mai era ţipenie de om pe stradă, aşa că „Nea Nicu” a rămas uimit. Imediat, securiştii din maşină i-au explicat preşedintelui cine e personajul din faţa sa. Ceauşescu n-a priceput nimic din candoarea artistului, aşa că, a doua zi, a ţinut o cuvântare în care a criticat aspru... „poeţii viciaţi, care, în loc să urce socialismul pe înalte culmi de prosperitate şi progres, zac în cârciumi până-n zori”. Nichita s-a amuzat şi i-a trimis Elenei Ceauşescu un poem de dragoste...

O oală cu sarmale pentru un poem scris pe şerveţel

Nichita Stănescu rămâne, dincolo de orice, un revoluţionar. La un sfert de secol de la „momentul zero” din decembrie 1989, într-o perioadă în care cenzura de tip comunist nu mai poate fi invocată de nimeni şi nu mai poate justifica neputinţa, pe plaja literară autohtonă nu a apărut, practic, nicio carte-monument care să dinamiteze, în sens pozitiv, fireşte, cultura naţională. „Poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală”, scria Nichita Stănescu. El a trăit pentru vers şi pentru prieteni. A avut două soţii, care l-au iubit patologic, încercând să-l domine şi să-l ţină departe de anturaje cu tente profund bahice. Poeta Doina Ciurea şi Dora Stănescu i-au fost aproape şi la bine, şi la rău, iar casa geniului era loc de pelerinaj pentru toată lumea literară. „Atât de mult el o iubea pe ea, încât însuşi cerul se curba de albastru”, a scris poetul, într-o poezie dedicată Dorei. Când intrai pe uşa apartamentului poetului, undeva într-un bloc din Piaţa Amzei, n-aveai unde să stai. Mereu era plin. Nichita nu refuza pe nimeni, iar din acest motiv mulţi îi abuzau intimitatea. Numai dacă făceai parte din cercul său lărgit devenea o recomandare teribilă şi, astfel, zeci de „neica nimeni” s-au lansat, împăunându-se ca „ucenici” ai giganticului scriitor. Odată, la un Revelion în care Traian T. Coşovei, Aurelian Titu Dumitrescu, pictorul Mihai Bandac, Dumitru Fărcaş, Nicu Alifantis, Sorin Dumitrescu şi mulţi alţi prieteni apropiaţi ai lui Nichita îi „decorau” casa, la uşă a sosit o femeie care venise tocmai din Oltenia să-i aducă magului o... oală cu sarmale de Anul Nou. Atât de iubit era acest om, care îţi oferea şi haina de pe dânsul dacă observa că-ţi place! Nichita era dăruitorul prin excelenţă. Oferea orice din casă şi scria poezii pe şerveţele de masă dacă te îndrăgea. Şi îndrăgea pe oricine, iar asta l-a ucis. Într-o discuţie mai veche, prozatorul Nicolae Breban enunţa autorului acestor rânduri câteva întrebări pe care i le-ar adresa lui Nichita Stănescu: „L-aş întreba: Cum stai cu sănătatea? De ce nu m-ai mai sunat, Nichita? Nichita, acum când totul s-a schimbat, ce prieteni ţi-au mai rămas din vechii prieteni? Crezi că literatura mai merită să ne dăm viaţa pentru dânsa? Ce părere ai despre libertate? Crezi că libertatea e bună pentru literatură? Nichita, de ce nu ne ajuţi? Avem mare nevoie de ajutorul tău!”...

Ioan Vieru: „Poezia lui Nichita Stănescu este un vis de iarnă”

Sigur, ne lăudăm cu scriitori foarte buni, cu larg succes la public, însă, din păcate, aşa cum observă şi o serie de critici, aceştia nu vor rămâne decât un fel de personaje de coloratură în ansamblul general al istoriei literaturii mioritice. Nichita era altfel... „Poezia lui Nichita Stănescu e un vis de iarnă. E prea devreme să ne întoarcem la acest vis, după ale cărui văluri se zăreşte un poet adevărat, un titan al celei mai dramatice perioade a istoriei noastre, când ideologia s-a substituit metafizicii, în tendinţa de a anula raporturile fireşti cu transcendenţa”, ne-a declarat poetul Ioan Vieru. E greu însă să vorbeşti despre poemele lui Nichita. Ce ar fi de spus? Că scria de parcă ar fi fost rupt din Dumnezeu însuşi, că el însuşi era o metaforă? Că a fost premiant Herder şi laureat la festivalul de la Struga, din Macedonia? Totul pare tardiv în faţa unui asemenea suflet... Dacă e de notorietate faptul că toate femeile erau topite după el sau că dacă, în anii ’80, recitai unei fete o poezie „marca” Nichita Stănescu, sigur ieşeai cu dânsa la un „cico”, ei bine, până şi securiştii care îl filau învăţaseră poezie de la el. „N.S. nu prezintă interes pentru organele Securităţii Statului. Poetul este frecventat de scriitori care îi aduc băuturi alcoolice, vorbeşte pe neînţelesul organelor de ordine, nu aduce jigniri statului comunist şi nu frecventează cercuri imperialiste”, stă şi acum scris într-un document al Securităţii.

Adora şahul, nucile, timbrele şi monezile vechi. A murit sărac!

Criticul literar Romul Munteanu a avut avantajul să-i fi fost mentor celui mai mare poet român din ultimii 100 de ani. „Nichita Stănescu mi-a fost student. Cred că ecoul produs de el este destul de mare între tineri. Pentru cei vechi... pentru mulţi este o incantaţie, nu o căutare de sensuri. Nichita era extrem de generos. Nichita nu a murit... trece dintr-un prezent în altul. Viaţa lui se prelungeşte!”. Cum era însă copilul Nichita Stănescu? Puţini oameni se pot lăuda că i-au cunoscut familia, însă noi am stat la... taifasuri cu sora poetului, doamna Mariana Stănescu. „Nini inventa foarte mult. Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta, după starea lui de suflet. Spunea că tata a fost ţăran, deşi am şi acum carnetul de student al tatei de la Academia Comercială. Îi plăceau, în aceeaşi măsură, matematica, şahul şi... nucile. Adora joaca şi era foarte pupăcios. Era aşa drăguţ, blond şi cu buclişoare. I-am făcut o baveţică pe care scria «Vă rog să nu mă sărutaţi!». A scris că a rămas repetent, dar nu este adevărat. A avut o tuse convulsivă grozavă şi a trebuit să-l retragem din clasa I. A repetat, dar a fost premiant în tot cursul primar. Apoi, a fost în prima jumătate a clasei”, povestea doamna Stănescu. Ce ar mai fi de adăugat? Copilul Nichita Stănescu adora muzica populară. Cânta la pian de la 4 ani. Practica voleiul şi fotbalul, dar, mai târziu, când a plecat la Mondialul de fotbal din Germania, şi-a vândut biletele, împreună cu prozatorul Constantin Chiriţă (părintele „Cireşarilor”), şi a văzut meciurile la televizor. Prima sa dragoste a fost Magdalena Petrescu, zisă „Găinuşa”, sora unui apropiat intim din Ploieşti, Mircea Petrescu. Magdalena este cea care a răscumpărat pianul lui Nini, vândut de poet într-o perioadă în care n-avea nicio leţcaie, pentru că tot ce câştiga se ducea pe apa sâmbetei... În clasa a VII-a, Nichita şi amicul său Emil Popescu au scos o revistă care se numea „Băşcălia”, pentru care a fost eliminat trei zile din şcoală. Încă de mic a fost colecţionar de monede vechi şi de timbre, hobby-uri care i-au rămas fidele până la moarte. Oferea totul prietenilor, dar aceeaşi Mariana Stănescu îşi amintea: „Singurul lucru valoros care a rămas în casă e Biblia”.

Ion Băieşu: „Se simţea în stare să-i strângă în braţe pe toţi oamenii Pământului”

Astăzi poate părea ciudat pentru un scriitor, dar iată cât de mare era notorietatea lui Nichita Stănescu. Regretatul scriitor Ion Băieşu rememora în „România Literară” un episod petrecut la o aniversare a poetului: „El era un om atât de generos, încât se simţea în stare să-i strângă în braţe pe toţi oamenii Pământului. Mi s-a povestit că, în ziua în care a împlinit 50 de ani, atât de mulţi poeţi tineri au venit să-l vadă, încât aceştia stăteau pe scara blocului, nemaiavând loc în apartament. Toţi locatarii au ieşit la ferestre să admire acest omagiu extraordinar adus Poetului”. Alte cuvinte rupte din cer i le-a spus Adrian Păunescu: „Te-am simţit vertical şi frumos, zeule tânăr care ai rupt orizontul îngheţat...”

O recunoaştere tardivă

Chiar dacă Nichita Stănescu nu dădea doi bani pe onorurile oficiale, pentru colecţionarii de documente inedite reproducem o scrisoare a fostului preşedinte al Academiei Române, Mihai Drăgănescu, adresată sorei poetului în 1990: „Stimată doamnă Stănescu, îmi este deosebit de plăcut să vă aduc la cunoştinţă că Adunarea Generală a Academiei Române, întrunită în sesiune la 3 iulie 1990, recunoscând meritele deosebite ale marelui poet care a fost Nichita Stănescu, a hotărât în unanimitate alegerea sa ca membru post-mortem al Academiei Române, rămânând pentru totdeauna înscris în analele celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării”.

Nichita... despre Nichita

Ce spunea însă Nichita Stănescu despre... Nichita Stănescu? Iată o „Notă autobiografică” datând din 1977, care nu a fost publicată de nicio revistă şi de niciun cotidian. „Probabil că nu va reuşi niciodată să-şi constituie o familie, din excesul de idealizare a ideii de femeie iubită. Nu-i place să călătorească, deşi a călătorit, iubeşte lucrurile de care, atunci când le posedă, se desparte repede, cu o bucurie cronică. Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi, cum ar fi bunăoară «Poemul lui Ghilgameş», «Cartea lui Iov», «Odiseea» şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. O oră pe an e extrem de mulţumit de propria sa muncă. Tot o oră pe an este nemulţumit de propria sa muncă, iar în rest munceşte pur şi simplu. Acum, la această dată, a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune”, scria poetul despre sine însuşi.

Doliu naţional la Belgrad, linişte la Bucureşti!

La 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu avea să plece de lângă noi. Era bolnav, internat la Spitalul Fundeni. La auzul veştii, undeva în Iugoslavia, poeta Desanka Maksimovici, prietenă de suflet a lui Nichita, avea să suspende ora de curs la facultatea în care preda. La Belgrad, şi nu la Bucureşti, a fost decretat doliu naţional, pentru că - dincolo de faptul că fusese premiat la Struga - Nichita iubea Serbia aşa cum iubea România. Prietenia lui cu Desanka şi, mai ales, cu Adam Puslojic, un alt poet iugoslav magnific, sunt de notorietate. „Uită-te şi uită-mă, Adame!”, i-a scris Nichita lui Puslojic la ultima sa vizită pe pământ sârbesc. Astăzi, la Cimitirul Bellu, unde dorm regimente de îngeri, Nichita Stănescu respiră la numai un metru de Mihai Eminescu. Restul e tăcere...

„Nichita, crezi că libertatea e bună pentru literatură?“ (Nicolae Breban)

Securitatea a abandonat filajul „suspectului“ Nichita, pentru că „vorbea pe neînţelesul organelor“

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Nichita Stănescu

„Elegia 13“, „Ducerea“, „Ploaie în luna lui Marte“, „Ce bine că eşti“, „Leoaica tânără, iubirea“, „Necuvintele“, „Un pământ numit România“, „În dulcele stil clasic“ şi „Lecţia despre cub“, cele mai recitate poeme ale lui Nichita Stănescu

„Eu sunt o pată de sânge care vorbeşte“ (se caracteriza poetul)

Adrian Păunescu şi Ducu Bertzi, la sărbătoarea zeului pătat de vin

În 1983, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Nichita a fost sărbătorit de Adrian Păunescu pe scena Cenaclului Flacăra. Venise cu piciorul în ghips, iar Ducu Bertzi, prezent la eveniment, îşi aminteşte: „Când a urcat pe scenă, era vacarm. «Am fost invitat de părintele celor mai mulţi copii din România, Adrian Păunescu». Polivalenta gemea, şi toată lumea era numai ochi şi urechi la ce declama Nichita. A recitat, apoi a plecat cu greu, susţinut de colegi, cu piciorul în ghips, cu urme de vin roşu pe haine, iar întreaga sală scanda în picioare: «Ni-chi-ta! Ni-chi-ta!»... Din păcate, nu toţi l-au apreciat aşa cum merita. A fost mereu considerat «alcoolic», iar unii «amici» de conjunctură şi-au însuşit poezii care, de fapt, îi aparţineau lui Nichita Stănescu. Cu toate astea, i-a iubit pe toţi şi, mai mult decât atât, a părut neatent la infidelitatea celor pe care îi considera mai mult decât fraţi. Nichita era incapabil să urască, iar dacă, după o ceartă cumplită cu ultima soţie, Dora, a scris «ea-şi întinde părul negru,/ de la uşă pân-la pat/ ca să nu-şi uite bărbatul/ drumul lui predestinat», înţelegeţi la ce mă refer”...

Traian T. Coşovei şi „dulceaţa de lumină“

Traian T. Coşovei nu mai este, din păcate, printre noi. Ca şi Nichita, s-a rupt de aici şi s-a dus într-o stea. Graţie prieteniei cu care autorul acestui articol a fost înnobilat de poetul Traian T. Coşovei, vă putem oferi, în exclusivitate, o poezie inedită a lui Nichita. Poemul este intitulat „Dacă mă uit mai mult”, şi a fost scris, aşa cum de multe ori obişnuia artistul, pe un... şerveţel, într-un loc în care se servea şi vin, şi spirit: „Dacă mă uit mai mult/ la arborele minunat/ de care atârnă soldatul spânzurat,/ la urma, urma, urma/ urmelor,/ voi vedea tot o piramidă”. Astăzi, dintre „arhivarii” cei mai „de suflet” ai „poetului necuvintelor” se numără poeţii Sânziana Pop, Laurian Stănchescu, Augustin Frăţilă, Ioan Vieru şi Dan Mircea Cipariu. Traian T. Coşovei, în schimb, i-a fost poate cel mai bun prieten. În casa lui Coşovei a sălăşluit mulţi ani o „dulceaţă de lumină”, primită de la Nichita Stănescu. „Dulceaţa” era, de fapt, un borcan mare în care fuseseră murături şi în care Nichita vârâse o instalaţie de iluminat brazii de Crăciun. În momentul în care era băgată în priză, „dulceaţa” ilumina încăperea verde, cald şi prietenos. Pe lângă „dulceaţa de lumină”, Coşovei mai primise un ceas rusesc şi o baionetă, despre care Nichita povestise că i-a fost dăruită de un unchi care luptase în Primul Război Mondial.