Aţi văzut vreodată un glob de sticlă în care peste o păpuşă balerină cu păr blond şi ochi ca două mărgele ninge cu steluţe argintii? Aşa arată Lorenna, profesoara-cântăreaţă, care şi-a impus stilul pe piaţa muzicală românească încet, ardeleneşte, dezvăluindu-ne zi de zi câte o comoară ascunsă din cufărul său fermecat, hărăzit de Cel de Sus.
Un nume venit de la Dumnezeu
Aşa cum stă aşezată la masă, ciugulind dintr-o farfurie plină cu spaghete, Lorenna pare mai degrabă o adolescentă pentru care cuvintele triste sau lipsurile nu existădecât în dicţionar. Mă priveşte blând, la început uşor sceptică, apoi, pe măsură ce mă apropii cu răbdare, îşi deschide sufletul, iar eu aştern pe hârtie litere mărunte, ca mărgelele pe-o aţă. Aţa vieţii. Ştiind că timpul nu-i permite să stăm prea mult să depănăm amintiri, o bombardez cu întrebări despre viaţă, carieră şi, mai presus de toate, dacă statutul acesta de vedetă a făcut-o într-adevăr fericită. „Eu am avut două visuri: să devin profesoară de limba şi literatura română şi cântăreaţă”, se destăinuie Lorenna. „Din clasa a V-a am spus că mă voi numi simplu: Lorenna. Mama mă striga Săndica, dar eu nu voiam să răspund şi mă apucam să fluier. Când îmi spunea Lorenna, atunci mă întorceam. Niciodată nu voi înţelege de unde mi-a venit acest nume. Cred că aşa a vrut Dumnezeu… Aşa a fost să fie… Şi aşa a rămas! În clasele I-IV, pentru că spuneau că am voce, profesorii m-au pus să cânt. Apoi, în clasa a V-a, profesoara a observat că am un talent aparte, aşa că îmi cerea să pregătesc un cântecel de la o oră la alta. Eu o adoram pe Angela Similea şi-mi amintesc că mă aducea doamna în faţa clasei să cânt. De atunci cred că a început să-mi placă să fiu aplaudată. Apoi am primit o vioară, pe care o mai am şi acum, păstrată într-o cutie roşie. Ulterior a venit chitara, tot un dar nepreţuit. Eram îndrăgostită de acest instrument. Dacă la vioară am renunţat cam repede, cu chitara am continuat şi în facultate, când ne strângeam seară de seară şi cântam muzică folk. Acum le-a cam prăfuit timpul, dar îmi sunt la fel de dragi”. 
„Sora mi-a fost mereu alături”
Artista deschide acum cartea cu amintiri la o nouă filă, strălucitoare şi proaspătă, ca primul ghiocel răsărit în prag de primăvară: copilăria alături de Camelia, sora sa mai mică. „Perioada aceea a fost deosebită pentru mine şi pentru sora mea. Părinţii făceau tot ce puteau ca nouă să nu ne lipsească nimic. Unchiul Gori şi mătuşa Maria erau şi ei alături de noi la diverse petreceri şi sărbători, fiind mereu o atmosferă veselă şi destinsă. Este familia pe care mi-am dorit-o! Îmi amintesc că de Paşti era o bucurie nemăsurată atunci când primeam hăinuţe noi. Mie îmi plăcea ca întotdeauna lucrurile să fie doar ale mele, nu să le împart. Poate de aceea atunci când am primit în dar o bicicletă şi tata Sandu, s-a urcat pe ea, m-am supărat foarte tare şi n-am mai vrut-o. Însă, când mi se ofereau dulciuri muşcam jumătate şi cealaltă i-o dădeam surorii mele. Întotdeauna am avut o relaţie strânsă cu ea. Noi semănăm foarte mult şi mama Uca ne îmbrăca la fel, încât toată lumea spunea că suntem gemene. Şi acum suntem foarte apropiate, iar atunci când mi-a fost greu am avut-o alături”, continuă solista.
Dispariţia mamei, o durere fără sfârşit
Când povesteşte despre mama sa, vocea Lorennei pare un ecou venit de departe. Când fiinţa cea mai dragă a plecat la dreapta Domnului, durerea a amuţit-o. A plâns atât de mult, până când n-a mai avut lacrimi şi parcă orice lumină din priviri dispăruse, încât pe chipul său nu mai puteai citi decât atât: un om care pierduse totul! Acelaşi chip îl are şi acum când îmi povesteşte imagini din trecut: „Cred că soarta a făcut s-o pierd pe mama. S-a îmbolnăvit grav şi nu am mai putut face nimic. A apucat să-mi vadă împlinit doar un singur vis: acela de a deveni profesoară. Mama a fost un om extraordinar, despre care nu pot să vorbesc decât la superlativ. Era atât de bună, încât ne aducea până şi mâncarea la pat. Doar că eu eram foarte pretenţioasă şi nu mă mulţumeam cu orice. Mama m-a încurajat întotdeauna şi nu mă obliga niciodată să fac nimic din ceea ce nu-mi plăcea. Când era bolnavă ne dicta din pat cum să pregătim de mâncare. Au trecut ani de atunci şi nu pot să-mi revin. M-a auzit odată fredonând melodia «Mulţumesc, iubită mamă». A fost ultima dată când am cântat un astfel de cântec”. O lacrimă cade pe obraz şi se aşterne tăcerea…
„Elevii se mândreau cu mine”
Apoi voioşia îi revine pe faţă, iar zâmbetul frumos şi cald se întoarce acolo unde îi este locul: „Deşi îmi doream foarte mult să cânt, nu aveam posibilităţi financiare. Aşa că mi-am luat definitivatul în limba şi literatura română şi în paralel făceam şi muzică. Elevii se mândreau cu mine. Nu eram o profesoară exigentă, dar nici indulgentă, recunosc. Mi-amintesc că, atunci când intram în clasă, elevii mei voiau mai întâi să le povestesc cum a fost la spectacol. A fost greu, dar a meritat. Prima mea maşină a fost un hârb de Dacie luat din banii primiţi din spectacole. Şi de cele mai multe ori mergeam în turnee cu trenul. Apoi mi-am adunat ceva bănuţi şi mi-am făcut prima piesă. Melodia mea de debut s-a numit «Adio» şi i-am dedicat-o fostului meu iubit”.
Prima iubire… prin corespondenţă
Dragostea… O otravă dulce care se transformă, vrei nu vrei, în amintiri de mătase şi de catifea. Dacă o consumi în cantităţi mici, ca pe o ciocolată fină, te face să vezi totul în culori calde, iar dacă vrei mai mult deodată, te consumă încet, încet. Frumoasă, talentată, bine crescută şi cu… lipici la băieţi, o combinaţie care n-a dat greş în cazul Lorennei. Zâmbind ştrengăreşte, artista se destăinuie: „Ca să mă uit la un băiat trebuia în primul rând să ştie să se comporte. Apoi era musai să fie şi puţin drăguţ, inteligent, dar mai ales să înveţe foarte bine. Dacă avea mai puţin de nota şapte nu mă uitam la el. În clasa a VI-a, într-o tabără, am cunoscut un băiat deosebit şi am ţinut legătura cu el prin scrisori, în sensul că el îmi trimitea şase epistole, iar eu una. A fost practic o relaţie prin scrisori. Am pierdut legătura, dar la un moment dat m-a găsit, nu ştiu cum, şi într-un an, de ziua mea, am primit un coş uriaş cu trandafiri, florile mele preferate. A fost un moment ce nu-l pot uita”, ne mai povesteşte zâmbind artista.
„Sunt un om fericit”
La concertele Lorennei fanii vin de obicei cu câteva ore înainte ca să prindă loc, femei şi bărbaţi trecuţi de 60 de ani, cot la cot cu puştani nerăbdători. Pe scenă, Lorenna are un aer ireal şi, deşi e plină de energie şi de aplomb, pe toată durata concertului nu se opreşte pentru pauze. Nici nu are nevoie, pentru că glasul îi sună clar şi puternic, semn că a atins perfecţiunea. „Când sunt pe scenă, mărturiseşte artista, simt că trăiesc. Mă contopesc cu cei din public şi de multe ori cobor în mijlocul lor la propriu şi la figurat. De fiecare dată când am concerte la mare, fanii îmi dăruiesc baloane, bibelouri, ursuleţi, iar eu îi recompensez cu cd-uri şi cu autografe. Mulţi sunt amărâţi şi din ultimii lor bani îmi cumpără mie un suvenir. Ei bine, acestora le dau bani cu forţa! Nu pot să explic în cuvinte ce înseamnă pentru mine sclipirea din ochii lor atunci când pot să discute cu mine. La Eforie Sud, de exemplu, am o fană, Elena, cu un handicap, dar care n-a ratat niciodată vreun concert de-al meu. Iar în Spania o am pe cea mai mică şi înfocată fană a mea, în vârstă de doar 5 anişori, care ştie pe de rost toate piesele mele. Mi-am propus ca pe viitor s-o chem într-o emisiune. Asta e viaţa mea şi, credeţi-mă, că sunt un om fericit”. Aşa decurg zilele Lorennei, solista cu părul blond şi ochi ca două migdale, fragilă ca o păpuşă de porţelan, dar cu o forţă creatoare desăvârşită. Iar momentele povestite mie, un novice, nu le poate uita niciodată. Pentru că le-a strâns în suflet ca pe o sărbătoare şi se întoarce mereu la lumină.
Carmen Ciripoiu
„Mama Uca m-a încurajat întotdeauna şi nu mă obliga niciodată să fac nimic din ceea ce nu-mi plăcea. Au trecut ani de atunci şi nu pot să-mi revin. M-a auzit odată fredonând melodia «Mulţumesc, iubită mamă». A fost ultima dată când am cântat un astfel de cântec”
„Deşi îmi doream foarte mult să cânt, nu aveam posibilităţi financiare. Aşa că mi-am luat definitivatul în limba şi literatura română şi, în paralel, făceam şi muzică”
