de Gabriela Niculescu
Ileana Şipoteanu a adunat 30 de ani de carieră şi tot atâţia lângă soţul său, compozitorul Dumitru Lupu. Artista are o fire solară, este în permanenţă veselă şi o optimistă prin excelenţă. Cântăreaţa ne-a povestit, cu zâmbetul pe buze, despre felul în care lucrurile au curs rapid şi s-au legat frumos în cariera sa, despre filmele în care a jucat şi ce a determinat-o să nu renunţe la profesie în repetatele rânduri în care poate şi-a dorit acest lucru. Am aflat şi cu ce bucurii a binecuvântat-o publicul său, dar şi fiica Dumitrana Teodora, studentă în anul al doilea la Facultatea de Regie de film şi televiziune, în cadrul UNATC. Aveţi acum ocazia să descoperiţi o femeie romantică, dar şi foarte puternică...
„Am vrut să fiu corectă, dar nu ştiu dacă mi-a ieşit mereu”
- Pornind din Rucărul natal, cum au fost anii copilăriei?
- Primii ani ai vieţii au fost foarte frumoşi, am copilărit prin păduri şi pe munţi, am crescut într-un mediu sănătos, alături de animale, împreună cu oameni frumoşi la suflet.
- Care sunt cele mai dragi învăţăminte primite de la părinţi, pe care le-aţi aplicat de-a lungul vieţii?
- Tot timpul tata ne spunea, mie, surorii şi fratelui meu, proverbele celebre şi ne zicea că, dacă fiecare dintre noi ar ţine cont de aceste proverbe, lumea ar fi mai frumoasă. Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi! Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! M-am gândit ani la rând la aceste lucruri şi am constatat că sunt foarte adevărate şi le-am aplicat adesea. Mi-am dorit să fiu un om corect, am vrut să fiu şi cinstită, dar nu ştiu dacă mi-a ieşit în totalitate, pentru că ne învârtim într-o lume nesigură, în care mai trebuie să facem şi compromisuri, dar important este să luăm viaţa şi oamenii aşa cum sunt. Mi-a mai plăcut să citesc foarte mult, iar datorită faptului că mama a fost bibliotecară la şcoala din comună am avut acest prilej, dar cred că aş fi putut să fac mai mult, să citesc mai mult, să fac lucrurile mai bine. Acum, având o fiică, Dumitrana Teodora, care anul acesta împlineşte 21 de ani şi care este studentă în anul al doilea la Regie de film şi televiziune, îi spun mereu că trebuie să citească foarte mult şi să vadă multe filme, pentru că în meseria aceasta este necesar. Dacă m-aş întoarce în timp, aş face mult mai multe lucruri. Dar nu sunt sigură dacă aş mai lua-o de la capăt cu meseria mea.
„Tata m-a ales să cânt, eu nu mă gândeam la asta”
- Ştiu că nu aţi avut o pasiune pentru muzică de la bun început, ci tatăl dumneavoastră v-a îndrumat spre această cale. De unde a avut această dorinţă?
- În familia lui s-a cântat foarte mult, toţi cântau, dar tata a avut un ales special - pe mine -, pentru că şi fratele meu cântă cu un band, iar sora mea cântă mereu, o aud prin casă, are o voce minunată şi a urmat Facultatea de Teologie, chiar şi mama cântă foarte frumos. Tata ne punea să cântăm oriunde mergeam în vizită, dar eu nu m-am gândit niciodată că voi urma această cale.
- Totuşi, aţi ajuns la Şcoala Populară de Artă, în paralel cu liceul.
- Da şi imediat după ce am terminat liceul am avut oferta minunată de a participa la un concurs la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti, deci toate au venit repede pentru mine, şi s-au legat foarte multe în viaţa mea, nefăcând prea mare efort. A fost un drum frumos, dar şi foarte sinuos.
- La vârsta de 18 ani, când aţi mers la acea audiţie la teatru, l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră, care spunea că l-au cucerit candoarea, modul în care v-aţi prezentat, vocea dumneavoastră...
- Vocea nu era cizelată, cântasem la câteva festivaluri înainte, dar era un talent nativ care trebuia şlefuit. Ştii cum se spune, că, dacă Dumnezeu ţi-a dat un talent, trebuie să-l lucrezi. Şi datorită acestui fapt nu m-am retras din activitatea mea, pentru că am avut de nenumărate ori acest gând, însă un prieten foarte drag mi-a spus într-o zi că am primit acest dar de la Dumnezeu, că n-am cum să scap de el, şi aceasta este menirea mea pe Pământ. Şi am ţinut cont de ce mi-a spus. Eu am primit tot ce a fost mai bun de la prietenii mei, pe care i-am simţit aproape, dar şi critici constructive. Întotdeauna am ţinut cont de ele, atâta doar că n-am luat în seamă când mi se spunea să mă tund. În special, soţul meu îmi spunea acest lucru. Nu am ascultat, pentru că am considerat că un artist, dacă s-a făcut cunoscut într-un anumit fel, aşa trebuie să rămână. Eu sunt o fire conservatoare, nu sunt genul de artist care să treacă prin schimbări majore de look şi nici de repertoriu. Şi îmi asum acest lucru. Eu am pornit pe drumul muzicii cântând altceva la început, folk, muzică populară, rock, iar când compozitorul Dumitru Lupu mi-a zis că trebuie să-mi schimb registrul, în general, pentru că înfăţişarea mea era spre un alt gen, am spus de ce nu? Am schimbat o dată macazul şi este suficient pentru mine.
„Soţul a văzut în mine ceva special”
- Cu ce v-a cucerit soţul?
- Am făcut cunoştinţă la teatru, el era compozitorul Dumitru Lupu şi a simţit că eu pot fi modelată. Îmi spunea căluţul lui de cursă, pentru că era în vogă Festivalul Mamaia şi participam la diverse festivaluri de creaţie care erau foarte importante. Interpretele, dacă nu găsesc pe cineva potrivit pentru ceea ce vor să facă în viaţă, nu pot înainta. Întotdeauna trebuie să ai pe cineva care să te sprijine şi să facă pentru tine ceva special, în orice domeniu. El a făcut acest lucru, în primul rând, a compus special pentru mine, eu neavând ceva spectaculos, el mi-a creat un repertoriu potrivit şi deosebit pentru timbrul meu.
- De 30 de ani sunteţi alături la bine şi la greu. Care este secretul armoniei mariajului dumneavoastră?
- N-aş putea să-ţi răspund, chiar nu ştiu. Cred că a fost, în primul rând, compatibilitatea noastră. O femeie trebuie iubită şi respectată, iar bărbatul trebuie să fie acolo când ai nevoie de el. Iar femeia trebuie să fie romantică, aşa cum îi place unui bărbat. Nu supusă, dar, uneori, este nevoie şi de asta, pentru că, dacă are gura mare, relaţia se destramă repede. Şi noi avem discuţii în contradictoriu, dar sunt lucruri peste care trecem foarte uşor.
- Cum vă alintă soţul dumneavoastră?
- Mitică mă alintă Şipo! Şi atunci, şi prietenii au preluat acest apelativ. Pe fiica noastră o alintă Lăcrămioara, iar eu îi spun Dumi.
„Fiind optimist rămâi tânăr! Eu sunt o fire colerică, nu ca pe scenă”
- Ştiu că şi Teodora a cântat o vreme, dar a renunţat la scenă. De ce şi-a dorit să urmeze o şcoală de Regie?
- Aşa a vrut Dumnezeu. Îi plăcea de mică să stea foarte mult în studio cu tatăl său, umbla pe la microfoane, stative, camere foto şi video, era interesată, iar în clasa a XI-a s-a hotărât, şi acum este studentă la UNATC.
- Spre ce şi-ar dori să se orienteze, spre film sau spre televiziune?
- Din ce am înţeles eu, ar vrea mai mult televiziune. A şi fost în practică la câteva emisiuni în TVR şi îi place. Va pleca la vară, pentru o lună, la Praga, unde va urma cursurile unei Şcoli de Regie. Nu mă tem de nimic când vine vorba despre plecarea sa la studii, doar îmi doresc să fie pace în lume, pentru că prea s-au înmulţit atentatele teroriste.
- Sunteţi o persoană caldă şi optimistă. Aşa aţi fost mereu sau aţi devenit la un moment dat?
- De când mă ştiu, aceasta este firea mea. Eu sunt puţin altfel decât mă ştie lumea pe scenă, sunt mai colerică, sunt activă, energică, dar pe scenă sunt mai calmă datorită genului de muzică pe care îl cânt.
- Să înţeleg că firea activă v-a ajutat să vă păstraţi în formă.
- Da, este o soluţie bună, şi, fiind optimist tot timpul, rămâi tânăr. Apoi, fac şi sport, merg cu bicicleta, schiez, merg mult pe jos, am făcut mult sport şi în tinereţe, am jucat baschet, volei, handbal, am escaladat Munţii Piatra Craiului de câteva ori. Iar acasă nu stau locului, deci consum calorii mereu.
- La saloane de întreţinere mergeţi?
- Merg săptămânal doar să mă coafez, la manichiură şi cosmetică. Nu-mi fac mari retuşuri, nici părul nu mi l-am vopsit niciodată.
„Trec peste greutăţi gândindu-mă că nu mai are rost să revină în viaţa mea”
- Care a fost cea mai frumoasă surpriză venită din partea admiratorilor?
- În primul rând, buchetele de flori îmi fac viaţa mai frumoasă. Orice artist se bucură când este admirat, apreciat şi susţinut, mai ales moral.
- Care este floarea preferată?
- Am foarte multe flori preferate, nu pot alege doar una. Dar, dacă trebuie, aş spune că mi se pare de o gingăşie aparte panseluţa.
- Peste ce momente grele a trebuit să treceţi?
- Am avut şi multe momente grele în viaţă, dar nu mai vreau să-mi amintesc de ele, nu le-am şters, dar trec peste greutăţi gândindu-mă că nu mai are rost să revină în viaţa mea. Trebuie să fac ceva în continuare pentru această viaţă şi pentru cei din jur, aşa că merg mai departe fără să mă gândesc la ele.
- Ce muzică vă place să ascultaţi?
- Îmi plac mai multe genuri de muzică, dar, în general, prefer muzica romantică, frumoasă şi de calitate.
- Există un lucru pe care aţi vrea ca publicul să-l ştie?
- Publicul trebuie să vină la spectacole şi să ne „citească” exact ca pe o carte. Publicul meu a fost întotdeauna unul special, pentru că am cântat melodii de dragoste nu foarte simple, dar nici complicate, şi a putut să cânte împreună cu mine, ceea ce a fost extraordinar de frumos. S-a creat o chimie, eu îl înţeleg chiar şi când este copleşit de probleme, pentru că toţi suntem la un moment dat, dar trebuie să încercăm să trecem peste ele, să privim mereu înainte, pentru că nu avem încotro. Dacă ne-am lăsa doborâţi de probleme, unde am ajunge?
A jucat în multe filme pentru copii
- Ştiu că aţi jucat în câteva filme. Cum aţi ajuns în faţa camerei?
- Am terminat Facultatea de Teatru în cadrul Universităţii „Hyperion”, în 1996, la clasa profesorului Geo Saizescu, și am avut norocul de a cocheta şi cu filmul. Puţin, dar suficient să-mi dau seama cât de greu şi de frumos este, mai ales în filmele realizate cu și pentru copii. Este o nebunie, atât de multe lucruri înveți de la ei, din frumusețea lor interioară, încât consider că am mai făcut o facultate. Am jucat în „Călătorie de neuitat” (1989), în regia lui Geo Saizescu, în „Singuri de Revelion” (2005), în regia lui Tudor Pojoni, în „Mulineta roşie” (2005), „Peştele verde” (2006), „Trupa de show” (2008), „Dramaticus” (2009), „Criza SRL” (2010), „Tabăra lui Dorobel” (2011), „Cătun fericit” (2012), toate acestea în regia lui Dumitru Cucu, iar în 2010 am jucat în ultimul film a lui Geo Saizescu, care se numeşte „Iubire elenă”.
„Pescuiesc, am moştenit pasiunea“
- Ce pasiuni aveţi?
- Am foarte multe, de exemplu, de când am descoperit internetul, citesc nenumărate lucruri interesante, apoi, merg cu prietenii şi cu familia la pescuit, pentru că această pasiune am moştenit-o de la tatăl meu. Mi-ar fi plăcut şi să pictez, să croşetez, să cos, dar, din păcate, n-am avut aceste talente.
- Ce vă bucură?
- Mă bucur pentru orice, iubesc toate anotimpurile, mă bucur când scot un cântec nou, un album nou, mă bucur de prieteni...
- Cum ar arăta vacanţa ideală pentru dumneavoastră?
- Să merg undeva şi să stau, să nu fac nimic, să am parte de odihnă totală. Poate fi şi la mare, şi la munte, dar mai mult îmi place muntele.