de Andrei Dicu
La prima vedere pare frust. Chiar dur. Schimbă, ca un jucător de poker versat, misticismul cu tandreţea şi raţiunea cu filosofia. Este melanjul aparenţelor perfecte între grimasa lui „Petru Groza” din filmul „Oglinda” şi bogăţia suferinţei lui „Iacob” din omonimul lui Daneliuc, la care se adaugă un pic de sirop din „Creangă”, un rol trăit în „Un bulgăre de humă”. Dincolo de zid se ascunde un suflet nesătul de omenie. Un actor. Unul dintre ultimii boieri ai României, o bogăţie neconvenţională...
„Nu-mi socotesc anii. Am învăţat în China să mă detaşez”
- Maestre Dorel Vişan, la 25 iunie vă veţi sărbători ziua de naştere, prilej cu care vă urăm „La mulţi ani!”. Cum se vede lumea la 79 de ani?
- Nu ştiu cum se vede, pentru că eu am alt sistem de existenţă. Nu-mi socotesc anii. Nu ştiu cine e tipul ăla despre care vorbeşti, cu anii aceia... Am învăţat în China să mă detaşez, pentru că eliberându-te de povara anilor te simţi doar om, nu şi bătrân. Dacă spui că eşti bătrân, îmbătrâneşti... Însă, dacă îţi menţii un anumit tonus şi nu-ţi socoteşti vârsta, te simţi bine. În înţelepciunea orientală, viaţa durează până la 55 de ani. Apoi, urmează anii pe care îi mai ai de trăit. Pe ăştia nu-i socotesc...
- Pornind de la prezent tot înainte, la ce lucraţi şi ce proiecte aveţi?
- Nu mai trăim într-o lume a proiectelor, ci de azi pe mâine. I-am batjocorit pe cei cu „planuri cincinale”, dar o societate şi o familie nu se pot organiza pe baze solide decât în urma unui plan. Nu, nu mai avem planuri nici în cultură, nici în societate, în general. Libertatea e cel mai mare necaz al lumii moderne! Eu am „proiecte” la ţară unde m-am mutat: să stropesc via, să controlez stupii... În rest, am terminat un film, „Cine a omorât Crăciunul”, cu un regizor interesant, Dinu Tănase. Interpretez un personaj atipic, iar regizorul a fost deschis propunerilor mele, şi până la urmă ne-am înţeles. Subiectul e simplu: totul porneşte de la o crimă şi se încheie cu o crimă mai mult sau mai puţin motivată. În rest, nu mai există o „planificare” a filmelor. De multă vreme nu mai sunt chemat... Şerban Marinescu (n.a. - regizorul filmului „Cel mai iubit dintre pământeni”) e în pauză, aşa că aştept. Necazul e că viaţa trece.
- Dacă aţi vorbi despre cariera dumneavoastră, care este prima întâmplare care vă vine în minte?
- Mereu ar fi legată de filmări. Când eşti confundat cu personajul, e un lucru teribil. Când filmam „Iacob” cu Daneliuc, umblam mereu îmbrăcat în costumul personajului. Oamenii mă împingeau prin Alimentara. Eram un ţăran!...
„Al doilea păcat al omenirii este că i-am întors spatele lui Dumnezeu!”
- Aţi revenit de curând din Madagascar. Ce vânt v-a dus în acel colţ de lume?
- M-a dus vântul care mă poartă prin lume de când am început să studiez filosofia orientală. De două-trei ori pe an mă duc într-o depărtare, cu o Misiune Economică de la Cluj, care se ocupă cu schimburile comerciale. Şi văd lumea... Fusesem în Africa, am ajuns şi la Cape Town sau la Capul Bunei Speranţe, precum şi în Ţara de Foc... Voiam să văd o lume „mai specială”. Şi în Madagascar e sărăcie, unii sunt foarte bogaţi, alţii foarte săraci. Am bântuit prin junglă, apoi am făcut plajă în Mauritius. Este o zonă mult mai modernizată decât Madagascarul. M-au impresionat slujbele bisericeşti. Oamenii au mai multă credinţă decât la noi. Merg la biserică organizaţi... Credinţa este singurul spaţiu care te apropie de Dumnezeu şi de interiorul tău. Este Dumnezeu, Cel pe care L-am uitat. Ăsta e al doilea păcat al omenirii: i-am întors spatele lui Dumnezeu! Apoi, am observat cum se chinuie copiii să înveţe. La noi, libertatea a stricat locul şcolii. Nu se mai creează spaţiul de relaţionare sufletească între învăţător şi copil. În nordul Madagascarului am observat cum învăţau copiii din junglă. Mergeau pe jos între 6 şi 15 kilometri zilnic. Stăteau la şcoală până la ora 12:00 şi se întorceau acasă, iar apoi reveneau la şcoală. Probabil că acolo îşi făceau şi lecţiile. Învăţau în franceză, nu în malgaşă, iar ghidul ne povestea că sunt foarte serioşi. La noi, pe măsură ce ne civilizăm, ne reinvadează analfabetismul! Ne decivilizăm, fiind liberi. Un personaj din Dostoievski spune că oamenii ar suferi mai puţin dacă li s-ar lua libertatea...
Revelaţia a coborât la Mănăstirea Recea
O părticică dintre cei care îl iubesc pe artist ştie că Dorel Vişan s-a numărat, în urmă cu câţiva ani, printre finaliştii concursului internaţional de poezie mistică „Fernando Rielo”, de la Roma. Poemele sale au fost traduse în spaniolă şi în italiană. Începuse să scrie psalmi în Ungaria. Lucrase acolo la un proiect internaţional de teatru, începuse să scrie, dar ulterior s-a produs un declic. Avea să mărturisească mai târziu: „Nu am mai avut niciun fel de inspiraţie. Orice scriam, imitam de fapt pe cineva. Pe David, pe Arghezi… Și atunci nu am mai scris. Am revenit în ţară după câteva luni şi, timp de trei ani, nu am scris deloc. Apoi am fost la Mănăstirea Recea, lângă Târgu-Mureş”... Aşadar, la început a fost Cuvântul. A urmat, după cum veţi citi în continuare, Revelaţia...
Senatorul melcilor tună: „Cinematografia e în pom, iar cultura, la pământ!”
- De unde trebuie să înceapă o discuţie privind cinematografia românească actuală?
- Nu mai are de unde să înceapă. Ar trebui de la un program cultural naţional. Ministerul Culturii să conceapă un program, în care ar trebui inclusă şi cinematografia, ca mijloc de informare, de educaţie, moralizare şi de reclamă pentru o ţară şi pentru un neam. Cinematografia e în pom, iar cultura, la pământ! Filmele sunt făcute spontan de câţiva inimoşi, care pot propune poveşti emoţionante, care rezolvă câteva declicuri în sufletele oamenilor. Ar trebui să existe un Consiliu de Administraţie compus din oameni care se pricep la film. Altfel, când un artist simte că nu mai este necesar, e cumplit... Teatrul este demnitatea neamului. Însă, cu excepţia festivalului de la Cluj, festivalurile nu mai înseamnă nimic. Am mai găsit un festival de scurtmetraj la Zlatna, unde sunt prezentate filme care păstrează tradiţia, în special cea a satului. Vin oameni din peste 30 de ţări şi cred că ar trebui popularizat. În schimb, teatrul a fost experimentat deja de Shakespeare sau de artiştii din vremea Renaşterii. Nu cred că ar trebui să mai experimentăm! În schimb, într-un regim odios aveam o cultură statornică, sub oblăduirea unei ideologii pe care o puteai ocoli. „Aicea-s durerile mele”, vorba lui Lăpuşneanu...
- Se poate vorbi despre minimalism în filmul românesc?
- Tot ce este minim e… mic. Teatrul în spaţii neconvenţionale e mic. Teatrul, ca şi concepţie, este o convenţie. Nu se poate juca decât în spaţii convenţionale. Dar, e drept, mulţi nu sunt în stare să joace precum vechii artişti sau să regizeze cum o făceau marii regizori, ca Liviu Ciulei. E o blasfemie ca artiştii să se dezbrace pe scenă, pentru că teatrul e făcut ca să potolească patimile oamenilor, nu să le răscolească, vorba lui Aristotel!
„Un actor trebuie să aducă pe scenă şi viaţa personajului, care nu se vede”
- L-aţi admirat pe Grigore Vasiliu Birlic. Cum vi-l imaginaţi plimbându-se prin România contemporană?
- Birlic ar muri de inimă rea! Am avut relaţii extraordinare cu maestrul... Îmi amintesc că juca în „Omul cu mârţoaga”, iar eu înlocuisem un actor care se îmbolnăvise şi aşa am mers, împreună, în turneu. Pentru mine, Birlic e cel mai mare actor al tuturor timpurilor! Este mereu în sufletul meu!
- Astăzi avem mai mulţi comici sau comedianţi?
- Comedianţi. De aici pleacă totul. Nici pe vremuri nu erau cei mai iubiţi, în antica Grecie, comedia era considerată un sector mai puţin serios.
- Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la profesorii de la UNATC? De la Dem Rădulescu, în primul rând...
- Cel mai important e să recreezi un destin, nu să joci roluri. Asta e credinţa mea. Un actor trebuie să aducă pe scenă şi viaţa personajului, care nu se vede. Important e ca actorul să gândească precum personajul, nu ca el însuşi. Dar trebuie ca la bază să existe mult studiu şi antrenament, plus o observaţie a naturii, experienţă de viaţă. Şi de talent!
- Aţi lucrat foarte mult cu Mircea Daneliuc. Vorbiţi-ne despre colaborarea cu domnia sa...
- L-am considerat un mare cineast. Cred că în perioada aceea, ’80-’90, era cel mai mare regizor de film din România. În ultima vreme, relaţiile s-au răcit...
„Diavolul e la fel de frumos ca şi Îngerul”
- Aţi interpretat unul dintre cele mai faimoase roluri de după 1990 în „Senatorul melcilor”. Imaginea este reprezentativă şi pentru politicienii actuali?
- Viaţa a depăşit filmul. Politicienii de azi sunt mult mai corupţi. M-am crucit când am auzit că şi în alte ţări sunt la fel. Spre exemplu, în Turcia, dintre 50 şi ceva de parlamentari, vreo 40 au dosare penale…
- În „Senatorul Melcilor”, în „Oglinda” sau în „Cel mai iubit dintre pământeni” aţi interpretat roluri negative şi aţi fost îndelung aplaudat. Există o frumuseţe a diavolului?
- Da. Există! Diavolul e la fel de frumos ca şi Îngerul. Unul calcă pe negru, altul, pe alb. Asta înseamnă „armonie”...
- Mai avem actori de tipul lui Gheorghe Dinică?
- Nu! Nu mai avem actori de niciun chip! Avem câţiva băieţi inimoşi, conduşi de regizori mai puţin inimoşi şi un pic mai nepregătiţi. Ei nu se constituie în vedete, ci în actori importanţi pe moment.
„Nu mai avem sate, nu mai sunt copii care să preia valorile morale de la bătrâni”
- V-aţi născut la sat. Ce valori morale mai păstrează satul de azi?
- Nu mai păstrează, pentru că nu mai există... sat. În schimb, am văzut în Deltă locuri în care sunt păstrate valorile dure şi sărace ale acelei zone. Apoi, mai putem vorbi despre satele îndepărtate din munţi. Doar că nu prea mai sunt copii şi nu mai are cine prelua valorile morale de la bătrâni. Comunele mari s-au orăşenit şi nu mai au frumuseţea, splendoarea pe care o purta relaţia dintre om şi Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu făcea parte din familie...
- Locuiţi şi lucraţi la Cluj. Depărtarea de zumzetul Bucureştiului este odihnitoare?
- La Cluj fac doar agricultură… Legumele, zarzavaturile, vinul şi mierea de albine… Restul mai cumpăr. Da, am aceste pasiuni, îmi place să muncesc. De fapt, locuiesc în trei locuri, la Cluj, la Bucureşti şi la casa de la ţară…
„Pe vremea mea, elevul avea un singur drept: să înveţe. Restul era îndatorire”
- Aveţi trei băieţi. Vă calcă pe urme?
- Da. Cum spunea tovarăşa Suzana Gâdea (n.a. - responsabila în materie de cultură din vremea „regimului Ceauşescu”, o persoană dură, al cărei nume era sinonim cu cenzura), „familia este celula de bază a societăţii”. Ei bine, eu încă mai consider familia o celulă! O nepoată a mea a absolvit liceul la secţia de limbă germană. Erau patru clase. La festivitate, am văzut că toţi copiii fruntaşi făceau parte din familii foarte organizate. Familia are un rol important în societate. Un copil are drepturi şi îndatoriri. Dacă nu are îndatoriri, drepturile nu mai au nicio valoare. Pe vremea mea, elevul avea un singur drept: să înveţe. Restul era îndatorire. Acum, viaţa s-a schimbat, ca şi balanţa.
- Aţi publicat cinci volume de versuri şi faceţi parte din galeria actorilor-poeţi, alături de Amza Pellea, Emil Botta, Cristina Tacoi, Adrian Pintea etc. Care este poezia pe care nu aţi scris-o şi care nu vă dă pace?
- Am scris poezia pe care trebuia s-o scriu. Pe celelalte le-au scris Coşbuc (care a fost scos din manualele şcolare...), Eminescu, Nichita, Macedonski... M-am întâlnit de curând cu domnul profesor Dumitru Constantin Dulcan şi l-am parafrazat pe Heliade Rădulescu, cel care spusese „Scrieţi, băieţi, scrieţi!”. Am zis că ar trebui să se ridice Heliade şi să le spună unora „Gata, băieţi, nu mai scrieţi!”. Eu am scris cinci volume şi poate chiar mai mult. Nu mai pot suferi maculatura care umple Biblioteca Naţională! Toată lumea scrie! E păcat, am umplut Biblioteca de mizerie şi de amatorism... E păcat să îngrămădim. Vorba lui Eminescu: „Printre tomuri prăfuite...”
„Pe Păunescu l-au omorât românii”
- Aţi publicat o serie de articole în revistele lui Adrian Păunescu...
- Am şi scris o carte la îndemnul său, intitulată „Cine-i păzeşte pe paznici”. Ca şi în cazurile lui Nichita, Eminescu ori Sorescu, alţi scriitori uitaţi, lui Păunescu i se face o nedreptate. Păunescu a fost un scriitor genial, cu lipsurile lui, cu ceea ce un geniu „are”, iar noi nu înţelegem. În poezia lui „Repetabila povară” stă sufletul meu. Ultima noastră întâlnire s-a petrecut la... ultima sa zi de naştere. Atunci mi-a spus că boala lui nu are leac. O boală a sufletului... L-au omorât românii... Nu cei care îl citesc, ci ăia despre care spunea că sunt bolnavi de boala lăcomiei.
- Mai avem recitatori de excepţie?
- Poate câţiva. Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru mai intră în calcul, în rest, mai puţin. Din garda veche au fost Eusebiu Ştefănescu, Mircea Albulescu, George Cozorici... Mai e Victor Rebengiuc.
- Vă pasionează muzica?
- Da. Deunăzi am ascultat un concert teribil. La Cluj sunt patru tenori care încearcă să-i imite pe „cei trei mari”, Pavarotti, Domingo şi Carreras. Au voci minunate... În rest, la noi e muzică de... clacă! Sunt şi câţiva artişti buni, dar... Apropo, ai grijă să nu scrii doar părţile în care critic pe cineva! (râde)
„Cel mai profund viciu este acela de a spune adevărul”
- Mozart. Bob Dylan. Enescu. Bregović. Numiţi patru actori ale căror personalităţi seamănă cu acelea ale muzicienilor de mai sus...
- Oooff... Poate Claudiu Bleonţ, Răzvan Vasilescu... Şi nu merg mai departe. Nu se poate face o astfel de comparaţie. Artiştii pe care i-ai enumerat sunt minunaţi, sunt... de „necomparat”.
- Care este bucuria supremă?
- Bucuria muncii tale. Ea întreţine viaţa unui artist. Şi nu trebuie s-o măsori cu şublerul, ca strungarii...
- Ce vicii aveţi?
- Multe. Dar le-aş spune „slăbiciuni”. Omul care nu are slăbiciuni sau păcate este infirm. Slăbiciunile mele sunt legate de intimităţile mele. Cel mai profund viciu este acela de a rosti adevărul. Seneca spunea: „În momentul în care spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă”. Acum, adevărul a făcut loc minciunii.
Doctor în Shakespeare, masterchef în bucătărie
- V-aţi vindecat de hepatita C prin terapii complementare...
- Nu prin terapii complementare, ci prin tratamente alopate, adăugând medicamente naturiste.
- Aţi scris o carte despre gastronomie, aţi făcut un doctorat...
- Mi-am dat doctoratul în Shakespeare, cu lucrarea „Falstaff - tragicomicul umanului”. Şi da, am scris o carte de bucate, deocamdată nepublicată. Mi-au furat unii titlul… (râde) Se numea „Mâncare ca la mama acasă”. Dacă o voi publica, îi voi zice „… ca la mătuşa acasă”.
„Cine nu mă iubeşte nu mă merită!”
- V-aţi văzut dosarul de la Securitate? Cine v-a turnat?
- Am fost chemat să-mi văd dosarul, dar nu m-am dus. Am avut prieteni securişti, pentru că am fost secretar de partid. Când plecam în turnee, mă întrebau tot felul de chestii. Mă întrebau pe faţă...
- Ce este armonia?
- Rezultatul contradicţiei.
- Unde trebuie căutată profunzimea României?
- În tradiţie. După credinţa mea, tradiţia unui neam nu e un lanţ, ci o funie de rezistenţă, în care fiecare generaţie pune o şuviţă care se împleteşte cu alte şuviţe...
- În final, spuneţi-ne un aforism care să vorbească despre identitatea dumneavoastră morală...
- Cel pe care mi l-a spus mama: „Cine nu mă iubeşte nu mă merită!”
„New York Times“: „Actor extraordinar, chiar şi când tace“
Dorel Vişan s-a născut la data de 25 iunie 1937, în satul Tăuşeni, judeţul Cluj. A absolvit, în anul 1965, cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. După absolvirea facultăţii a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cluj. Este unul dintre cei mai importanţi actori de film din România şi unul dintre puţinii care au ajuns la o solidă reputaţie europeană. În anul 1974 a debutat pe marele ecran în comedia „Păcală”, iar patru ani mai târziu a fost magistral în producţia „Între oglinzi paralele”, în regia lui Mircea Veroiu. În anul 1987, Mircea Daneliuc l-a distribuit în filmul „Iacob”, în care Vişan a realizat rolul său de referinţă. La vremea respectivă, cotidianul „The New York Times” l-a elogiat într-un mod fără precedent pentru un artist din „blocul comunist”: „În rolul principal, actorul Dorel Vişan este extraordinar, în special atunci când rămâne singur, fără cuvinte, în ultimele 20 de minute ale filmului”. După ce, în anul 1985, Stere Gulea i-a oferit rolul personajului „Tudor Bălosu” din filmul „Moromeţii”, în anul 1995, Mircea Daneliuc i-a oferit rolul principal (senatorul Vârtosu) în filmul „Senatorul Melcilor”. Pentru prestaţia din film a primit premiul de interpretare masculină la Festivalul Filmului Mediteranean de la Montpellier, Franţa. În filmul lui Şerban Marinescu „Cel mai iubit dintre pământeni”, Dorel Vişan interpretează, poate paradoxal pentru unii, cu duritate şi cu haz, rolul unui şef de închisoare violent şi cinic, care îl torturează psihic pe „Victor Petrini” (alias Ştefan Iordache). La 30 mai 2002, artistul a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler, alături de alţi actori, „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care au dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
Cenzurat în plină democraţie
„Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), în regia lui Şerban Marinescu şi cu un Dorel Vişan imperial, o capodoperă realizată cu un buget infim, 250.000 de dolari, a fost prezentată la aproape toate festivalurile europene şi canadiene, dar niciodată în concurs. Pare neverosimil, însă producătorii nu aveau informaţii legate de regulamentul de participare la festivaluri, iar Româniafilm, care deţinea aceste informaţii, nu a luat în considerare filmul la selecţie, pentru că era o producţie particulară. Cariera internaţională a filmului a început în 1994, când a fost vizionat de Pierre Henri Delaux, selecţionerul Festivalului de la Cannes. De atunci, „Cel mai iubit dintre pământeni” a circulat prin Europa, SUA şi Canada. Paradoxul este că filmul nu a fost difuzat în sălile de cinema româneşti, ci doar în amfiteatrele facultăţilor sau în cluburi. Motivele sunt multiple. Producătorul, Marin Tudor, nu a acceptat condiţiile de difuzare impuse de Româniafilm la vremea respectivă, iar regimul politic de atunci îl considera drept un afront adus noii „democraţii”.
Constantin Dicu: „Venea la Huedin de dragul nostru“
Regizorul Constantin Dicu are mai multe amintiri legate de maestrul Dorel Vişan. „Am filmat împreună «Valsul lebedelor» pentru TVR. Vişan este un actor complex, extrem de disciplinat şi de serios. Învăţa foarte rapid roluri stufoase. Cu acest spectacol am mers împreună în Bulgaria, la Festivalul Internaţional de Televiziune de la Plovdiv, şi am primit premiul 2. Mai am o amintire cu el. Se filma la Huedin, în Ardeal, «Aceşti tineri care nu îmbătrânesc niciodată». El nu juca în film, dar venea mereu la noi să ne aducă mâncare bună şi palincă. Venea de dragul nostru... Este un tip jovial, apropiat de oameni. Un prieten!”