de Carmen Ciripoiu

Muzica domniei sale eternizează Teleormanul. Când oftează în cântece, îşi caută pe dinăuntru dorul, iar când chiuie, zilele sunt frumoase, senine şi fără griji. Într-o lume care nu e întotdeauna nici frumoasă și nici prietenoasă, Floarea Calotă, înzestrată cu un talent exploziv, emanând o candoare de copil care risipește norii, a reușit mereu să-și apere inocența și încrederea în valori, făcându-și meseria cu o bucurie care i-a contaminat pe toți. Un interviu de excepţie cu un chip de icoană, o voce de aur a folclorului autentic românesc. O dovadă a faptului că românul nu poate trăi niciodată fără muzica populară!

„Dacă eram băiat, m-aş fi făcut ostaş”

- Stimată doamnă Floarea Calotă, faceţi parte dintr-o generaţie de artişti al căror glas vine din adâncul fiinţei şi parcă se împleteşte cu pământul. Care au fost începuturile carierei dumneavoastră?

- Începutul carierei mele poartă numele - parcă predestinat - unei emisiuni-concurs pentru tineri interpreţi de muzică tradiţională românească a TVR, „Floarea din grădină”. În anii din urmă, alte televiziuni au încercat să reînsufleţească formatul propriu-zis al acelei emisiuni-concurs, dar niciuna nu i-a egalat performanţele. Sufletul acelei creaţii au fost cei doi realizatori, Sorin Grigorescu şi Simona Patraulea, prezentatorul Mihai Florea şi un juriu de excelenţă, care nota riguros calităţile vocale ale concurenţilor, repertoriul original reprezentativ pentru diferitele zone folclorice, costumele şi, nu în ultimul rând, emoţia concurentului care împodobea actul artistic. Mulţi dintre cei 73 de laureaţi ai concursului astăzi sunt mari cântăreţi. „Floarea din grădină” ne-a modelat, ne-a deschis drumurile spre Radio şi alte emisiuni de televiziune, spre casele de discuri, spre toate scenele ţării, ne-a făcut loc în inimile oamenilor. Eu mă gândesc la „Floarea din grădină” şi la ctitorii ei ca la o adevărată vistierie de cântec.

- Cum a fost copilăria? Cu ce amintiri aţi rămas şi acum?

- Mă întorc cu duioşie spre anii copilăriei mele, care, cu mici diferenţe, pot spune că au fost asemenea cu anii trăiţi de toţi copiii acelui timp; nici nu ne trecea prin cap că s-ar mai putea trăi şi altfel, şi în lumea noastră eram fericiţi. Dacă a trăit şi suferinţe, omul le uită. Păstrează doar lumina. De neuitat rămân serile lungi de iarnă în care noi, copiii, frânţi de oboseala jocurilor prin zăpadă, intram în casă îngheţaţi şi flămânzi. Ne luptam să nu adormim prea repede şi astfel să pierdem ceva din poveştile depănate de cei mari, fie că erau recente sau adevărate „istorii” ale celor care avuseseră marele noroc să se întoarcă acasă din război. În mintea noastră, imaginaţia derula filme în adevărul cărora credeam cu toată fiinţa: oamenii aceia de lângă noi răzbăteau din poveste, se bătuseră cu zmeii şi îi învinseseră. Cei care nu se mai întorseseră aveau numele scrise pe Monumentul Eroilor din centrul satului, şi emoţia noastră creştea în fiecare an când îi comemoram cu flori, cântece şi poezii. Atunci, în copilărie, eram străbătută câteodată de gândul că, dacă m-aş fi născut băiat, m-aş fi făcut ostaş. Cântecele despre război şi vitejia bărbaţilor români m-au fascinat şi am adunat în sufletul meu de copil admiraţie şi recunoştinţă. Anii aceia s-au legat parcă printr-un fir roşu nevăzut de anul 1996, când am realizat filmul folcloric „Bradule, dragule”, în colaborare cu TVR, având-o ca producător pe Elise Stan. Filmul acesta cinsteşte jertfa ostaşului român pentru apărarea ţării.

Maria Lătăreţu, idolul din copilărie

- Cum arătau sărbătorile în acea perioadă? Ce păstraţi în suflet din casa părintească?

- Fiecare sărbătoare avea lumina, culoarea şi gustul ei. Rânduiala lor o dădea întâi de toate calendarul, apoi figurile feminine ale familiei. Le pregăteau cu o aşa dăruire, încât pe noi, cei mici, ne fascinau. Tuşa Dina, cumnata bunicii paterne, era recunoscută în neam pentru priceperea ei la toate. Nu era prea vorbăreaţă. După ce îşi alegea ajutoarele, dădea indicaţii clare: trebuie să fi fost destul de emoţionată când mă băga şi pe mine în seamă şi îmi încredinţa sarcina să culeg vârfuri crude de leuştean pentru ciorbe, aduceam vreascuri uscate pentru „vâlvorirea” ţestului în care coceau pâinile şi colacii. Cum se termina o sărbătoare, visam cu ochii deschişi la cea care urma. Dintre toate, trei mari sărbători mă făceau fericită cu adevărat: Crăciunul şi Paştele, la care se adăuga cea din data de 8 septembrie - Sfânta Maria Mică, zi în care călătoream cu trenul spre târgul din Roşiori de Vede. Acolo, circ, tiribombe, o altfel de muzică, ce nu semăna deloc cu cea cântată în sat de lăutarii lui Zbanghiu, animale exotice, fructe parfumate şi multă turtă dulce. Încărcătura emoţională era atât de mare, încât, după ce ziua târgului trecea, mă întrebam dacă am visat sau am fost cu adevărat acolo. Păstrez aceste amintiri ca pe un dar de preţ: în ele, părinţii mei sunt vii şi sănătoşi. Neamul este adunat de la mic la mare. Sunt şi vecinii, şi satul întreg cu toate tainele lui.

- A fost un vis acesta de a deveni cântăreaţă sau totul s-a întâmplat pentru că aşa a trebuit să fie? A existat cineva care v-a îndrumat primii paşi?

- Tata a fost primul om care m-a încurajat să cânt. El a fost prietenul meu cel mai bun, pe care m-am străduit să nu-l dezamăgesc niciodată. Zâmbetul său mi-a dat tot timpul curaj şi putere. Avea în el o taină: mă ridica de subsuori, mă punea pe masa cea înaltă şi mă îndemna să cânt pentru cei din familie. Când repertoriul s-a mai îmbogăţit, publicul a început să crească: se adăugau vecinii şi prietenii tatălui. Poate atunci am fost întrebată (ca orice copil, de altfel) ce vrei să te faci când vei fi mare? Nu am răspuns ce vreau să mă fac, am răspuns cum aş vrea să fiu: „Ca Lătăreaţa” (n.r. - celebra Maria Lătăreţu). Modelul meu de atunci şi de astăzi. Realizez că răspunsul n-a fost deloc modest, dar cine îndrăzneşte să taie visul unui copil cu vorbe? Am cântat la grădiniţă, la şcoală şi, în timp, am început să visez mai aplicat, cum ar fi, dacă ar fi... Drumul n-a fost uşor, dar nu m-am speriat de muncă şi nici de îndoielile unora. Dumnezeu mi-a rânduit şansa de a întâlni la timp oameni buni şi inspiraţi: învăţătoarea mea cea frumoasă Sanda Ionescu, profesorii Nicuşor Manea, Gheorghe Marinescu, Alexandrina Miloş, Florea Răgălie şi un mare ocrotitor al culturii teleormănene, Gheorghe Olteanu. Au venit apoi „lăutarii de ţărână” cu tarafurile lor, dirijorii şi orchestrele. A sosit timpul să-l întâlnesc pe scriitorul Nicolae Lupu, cel care a devenit soţul meu şi tatăl copiilor noştri.

„Relaţia cu copiii mei este una perfectă. Suntem prieteni”

- Momentele de vârf ale carierei le ştim şi le vedem tot timpul, dar fiecare om are şi perioade de impas… Cum aţi reuşit să treceţi peste acestea?

- Ca orice om, am traversat şi situaţii grele. Căderile, firesc, au fost urmate de ridicări. Vârful suferinţelor mele a fost şi rămâne pierderea celor apropiaţi. Moartea este ceva definitiv. Doar amintirile nu ni le poate lua. Ne adunăm şi mergem mai departe, pentru că întotdeauna trebuie să găsim puterea de a ne reîntregi demnitatea ca să redevenim senini. Aici poate că ADN-ul nostru de daci liberi ne ajută foarte mult. Deşi ştiu că toată lumea, absolut toată lumea pleacă la un moment dat, veştile despre moarte mă surprind dureros şi trăiesc cu greu sentimentul acesta, ca şi când aş fi aflat de prima moarte de pe pământ.

- Ce vă încarcă cel mai mult? Lumina reflectoarelor sau cea a propriei familii? Cum este mama Floarea Calotă?

- M-am ferit să mă las îmbătată ca o insectă de lumina reflectoarelor. Sigur, e o mare bucurie să-mi simt publicul alături pentru că, la urma urmei, ce am fi noi artiştii, fără public? Despre mama Floarea Calotă, vă asigur că ea ştie de multă vreme că cele mai izbutite şi mai frumoase cântece ale sale se numesc Ioana şi Mihai. Fiul meu este student la artă sacră şi-l urmează în destin pe tatăl său, care a fost şi pictor de biserici. Relaţia cu copiii mei este una perfectă. Suntem prieteni. Eu locuiesc cu Mihai, iar Ioana stă într-un apartament la doar 300 de metri de noi. Asta ca să nu ne căutăm îndelung şi să ne găsim greu. Chiar m-a iubit Dumnezeu atunci când mi i-a rânduit. Mă rog pentru sănătatea şi înălţarea lor ca oameni şi ca artişti.

„Ţăranca româncă, de multe ori neştiutoare de carte, a scris istorie cu acul de cusut”

- Sunteţi mereu veselă, plină de energie. De unde atâta vitalitate extraordinară?

- Aveţi dumneavoastră această impresie, pentru că m-aţi văzut doar cântând, dar am şi eu îndoieli, trăiesc dezamăgiri şi tristeţi, obosesc. Sunt un om ca oricare altul.

- Să fii autentic înseamnă şi să respecţi portul vechi popular. În ceea ce vă priveşte, aveţi costume de-a dreptul magnifice…

- Tema costumelor tradiţionale este una căreia i-am acordat timp, osteneală, cheltuieli şi multă muncă de recondiţionare, pentru că le iubesc. Priviţi cu atenţie modelele, descifraţi semnele cusute în toată profunzimea lor. Dacă simţiţi româneşte, purtaţi-le şi vărsaţi un strop de vin pe pământ pentru sufletele celor care le-au întocmit. Ţăranca româncă, de multe ori neştiutoare de carte, a scris istorie cu acul de cusut, cu spata războiului de ţesut, în toate culorile dăruite nouă de Dumnezeu.

„Cântecele sunt 100% ale poporului”

- Întotdeauna în cântece reflectaţi satul, cu parfumul de odinioară. Dacă ar fi să puneţi pe note locul unde v-aţi născut, ce ar avea acea melodie în ea? Dor? Bocet?

- Răspunsul ar fi incomplet dacă aş alege un singur gen de cântec. Toate cântecele mele puse la un loc înseamnă satul cu trăirile lui, oamenii vârstnici şi tineri cu visuri împlinite ori spulberate.

- Fiica dumneavoastră, Ioana, actriţă la Teatrul Nottara, spunea foarte frumos că: „Muzica este arta cea mai aproape de Dumnezeu, cea mai pură şi adevărată”. Cum ar arăta definiţia dumneavoastră despre folclor?

- Cuvintele Ioanei sunt frumoase, cât despre definiţie, rămân la cea consacrată în tratate. Cer însă îngăduinţa publicului de a accepta ideea că, pe lângă creaţia anonimă, există oameni trăitori lângă noi, dăruiţi cu talent, creatori de frumuseţe. Susţin ideea aceasta prin faptul că există, cu mult înainte de noi, nume de cântece şi jocuri însoţite de sintagma... „al lui cutare”, situaţia aceasta însemnând faptul că acel cântec s-a născut din bucuria sau din durerea „lui cutare”, dar şi în sensul că acelui om i-a plăcut cântecul sau jocul respectiv. Eu subliniez posibilitatea ca acel om să fi fost chiar autorul cântecului. Cântecele sunt 100% ale poporului, într-o curgere firească asemănătoare cu a lichidelor prin vasele comunicante, vin dinspre popor şi se întorc în sufletul lui. Iată un exemplu cu care vreau să-mi certific spusele: câteodată, poporul se numeşte Maria Lătăreţu, exemplul cel mai grăitor din lumea cântecului popular la capitolul creaţie.

„Mai am încă multe de făcut”

- Poate fi ucis cântecul popular adevărat?

- Când îl asculţi cu inima şi cu mintea, cântecul are puterea să te poarte într-o lume presărată cu tristeţi şi cu bucurii; cântecul este o parte de istorie trăită aievea şi retrăită în prezent printr-un glas care are ceva de spus. Cântăreţul dăruit are sufletul în glas, şi tot acolo are părticica de dumnezeire pe care o are fiecare, fie că suntem conştienţi sau nu. Cântecul ne contopeşte cu cerul, cel văzut şi nevăzut, în care ne aşteaptă adevărata noastră casă. Până vom ajunge acolo, mai cântăm, ne mai pansăm rănile, ne mai reconectăm la ceva aproape pierdut, care este rădăcina de neam. Din păcate, ca şi omul, cântecul poate fi rănit, poate să aibă noroc sau nu. Cuvântul rostit în cântec întinde punţi peste însingurare, câteodată vindecă sufletul de frică, alteori ţine şi de foame. Din păcate, cântecul poate fi rănit, dar niciodată ucis.

- Sunteţi un om împlinit? Vă lipseşte ceva?

- Sunt un om ale cărui nădejdi sunt hrănite de gândul că mai are multe de făcut.

- Un gând pentru cititorii revistei Taifasuri…

- Dacă tot m-aţi invitat „la Taifasuri”, taifas a fost: mi-am deschis cu drag sufletul şi îi îmbrăţişez pe toţi cititorii revistei dumneavoastră prin cântec. Le doresc sănătate, să sporească zilnic în credinţă, iubire şi iertare. Acum şi aici să ne preţuim unii pe alţii. Doamne ajută tuturor!

„Cuvântul rostit în cântec întinde punţi peste însingurare, câteodată vindecă sufletul de frică, alteori ţine şi de foame. Din păcate, cântecul poate fi rănit, dar niciodată ucis“

„Ziua în care trăiesc ar putea fi ultima“

- Cum îl percepeţi pe Dumnezeu?

- Dumnezeu este tot timpul lângă noi şi în noi. Ne veghează cu dragoste şi discreţie. Uneori, prea tulburaţi fiind, uităm să-L chemăm în ajutor. Nici atunci nu ne lasă, pentru că suntem creaţia Lui. Ar trebui să avem mai multă îndrăzneală şi, cu vorbă lămurită, să-I spunem ce bucurii şi ce spaime avem şi mai ales să nu uităm să-I mulţumim pentru toate binecuvântările primite. Pe cât pot, încerc să trăiesc în comuniune cu cei din jur şi să am tot timpul conştiinţa trează asupra faptului că ziua în care trăiesc acum ar putea fi ultima din trecerea mea pe aici.

„«Constandine, Constandine» s-a ivit din adânc de suflet şi îl revărs cu dragoste spre public“

- Melodia „Constandine, Constandine”, lansată de dumneavoastră cu mult timp în urmă, a fost preluată de toată lumea în ultima perioadă. Internetul bubuie, vizualizările sunt cu milioanele… Cum s-a născut acest cântec?

- „Constandine, Constandine” este o melodie pe care o cântă toată suflarea la petreceri mari sau mici. Trăiesc o mare bucurie să ştiu că un cântec al meu face lumea fericită. În 1980 am îmbrăcat o rădăcină melodică tradiţională cu o haină muzicală, i-am scris textul şi am înregistrat-o la Radio în 1984. În 2006 i-am adăugat refrenul, care i-a dat mai multă vitalitate. Asemeni altor cântece ale mele, s-a ivit din adânc de suflet şi îl revărs cu dragoste spre public.

- Scrieţi la fel de frumos precum cântaţi. De când această pasiune?

- Pasiunea aceasta este născută din nevoile sufletului. Scriu poezie şi proză, vorbesc cu plăcere. Adaug aici o poezie, pentru că ea, poezia, răspunde întrebării dumneavoastră mai la obiect: Aş fi vrut să fiu floare. Un curcubeu între inima soarelui şi a pământului/ Ploile să mă spele cu întuneric şi lumină/ liniştea să mă culce în şeile vântului... Floare m-aş fi vrut pentru o zi sau pentru o noapte/ să nu mă atingă nimeni, decât miei gânditori, păstoriţi de albine./ Ori cântecul mierlei spălându-se-n ţărână de pustiul din nori./ Singură, fără lacrimi şi dor/ Să-mi pun fruntea-n pământul fierbinte,/ Ca o floare strivită încet/ Pe câmpul tăcut sau pe drum de morminte.../ Ce-i păcat, ce e bine, nu ştiu.../ Nici amurgul tivit în zbor de cocori/ În trecerea vieţii prin viaţă,/ Oamenii, nu se omoară cu flori...