de Carmen Ciripoiu

Când îşi pune costumul popular pe care l-a purtat și Iancu, crăișorul munților, și începe să cânte, vocea sa ca un tulnic schimbă întotdeauna ceva în soarta românilor. A moștenit conservatorismul pentru modul tradițional de viață, dar și tradiția de caracter a moților. Un interviu senzațional cu Nicolae Furdui Iancu, artistul care a dat tonul unei povești fără sfârșit...

„Îmi plăcea să-i ajut pe bunici la truda câmpului”

- V-ați născut în casa bunicilor și nu la maternitate, cu ajutorul unei moașe. Au trecut mulți ani de atunci. Ce s-a păstrat din acea locuință a sufletului dumneavoastră?

- S-a păstrat totul. Mobilierul, casa natală în care am trăit până la vârsta de 5 ani. Și am mare grijă să nu se risipească nimic de acolo. Până și patul în care m-am născut este tot acolo și poate fi utilizat și acum. Lângă căsuța părintească am o mică fermă unde îmi desfășor activitatea în timpul săptămânii. Nu știu dacă poate fi considerat un muzeu locul unde am văzut lumina zilei, dar, atât timp cât voi trăi eu, căsuța va rămâne în această formulă.

- Cum era copilul Nicolae Furdui Iancu? Ce v-a marcat în copilărie?

- Am avut o copilărie de vis. M-am născut la munte, sunt obișnuit cu muntele, am fost înconjurat de oameni cu o morală deosebită, formați altfel din punct de vedere al caracterului. Bunicii mei au fost cei mai buni părinți. Și recunosc că îmi făceau toate poftele. De altfel, toate vacanțele mi le-am petrecut acolo, chiar dacă părinții au fost stabiliți la Abrud. Îmi plăcea mult să fiu alături de ei. Mi-amintesc că vara mergeam la cules de ciuperci cu bunii mei, iar bunica făcea o mâncare de hribi cum nu cred că voi mai savura vreodată. Avea un mod special de a face o tocăniță, cu lapte, pe foc cu lemne... Din păcate, rețeta a rămas la ea... Iarna erau la mare căutare cârnații, iar eu mâncam cel mai mult din aceste delicatese. În rest, ce să spun... am fost un copil liniștit, responsabil, poate mai făceam și câte o năzbâtie, dar nu cred că așa de gravă. În orice caz, la bunici știu că nu eram niciodată certat. Eu mai am o soră, dar ea, născută fiind la oraș, nu era așa de legată de locul acela, așa că venea mai rar. Îmi plăcea să-i ajut pe bătrâni la muncile câmpului, iar relaxarea era doar așa, în zilele de sărbătoare și duminica. Povești nu prea îmi spuneau bunicii, dar aveau cărți religioase, și știu că primele volume pe care le-am citit au fost acestea. Erau acolo tot felul de povestioare pentru copii, iar iarna adoram să stau la gura sobei să citesc.

- Există vreun sfat pe care vi l-au dat bunicii și îl țineți minte și acum?

- Au fost multe, însă îmi voi aminti totdeauna un lucru care mi s-a întâmplat când am ajuns la maturitate. Când m-am căsătorit, eu nu eram cunoscut. Nu cântam pe marile scene. Am ajuns persoană publică după ce am devenit familist. Când te transformi în vedetă, cum se spune, normal că apar tot felul de zvonuri. Adevărate sau nu. Așa a ajuns la urechile bunicului, fără să aibă radio, fără să citească ziare, cum că aș fi divorțat. Când a aflat asta, chiar a crezut, și când m-am dus să-l vizitez, primul lucru care m-a întrebat a fost de ce mi-am părăsit familia. Mi-a spus atunci că așa ceva nu pot să fac, pentru că nimeni de la noi nu a procedat în asemenea fel. Și mi-a spus răspicat să nu fac familia de râs. Mi-a luat mult timp să-i explic că nu e nimic adevărat. Eu am ținut foarte mult la bunicul. De altfel port și prenumele său, Nicolae. Așa se obișnuiește la noi.

„Port și acum cizmele tatălui meu”

- Se zvonește că purtați aceleași cizme de peste 30 de ani, iar brâul cu care vă încingeți ar depăși suta de ani. E adevărat? De unde aveți aceste minunății?

- E foarte adevărat. Cizmele au fost ale tatălui meu, care le-a folosit foarte puțin când a fost tânăr, apoi au stat puse deoparte mulți ani, până când eu am început să cânt și le-am preluat. Brâul l-am cumpărat de la o familie din Zlatna cu vreo 20 de ani în urmă și este piesa cea mai veche din costumul meu popular. Eu am doar costume vechi. Recent am achiziționat niște cămăși cusute după modele străvechi, dar credeți-mă nu au aceeași ținută.

- Se schimbă ceva în sufletul dumneavoastră când vă îmbrăcați în costumul popular?

- Pentru mine, costumul popular este ca pentru un militar uniforma. Când sunt îmbrăcat cu el, am altă responsabilitate, comportamentul adecvat. Nu pot să fiu oricum. Mă comport ca un ofițer.

- Se potrivesc cântecele pe care le interpretați cu viața dumneavoastră?

- Și da, și nu. Omul trece prin multe în viață. Eu am texte culese și transformate din piesă de document în piese cu viață. Altfel, eu nu-mi cânt supărările în cântec.

„Eu nu-mi găsesc locul decât acolo unde m-am născut”

- Mai are emoții Nicolae Furdui Iancu când urcă pe scenă?

- Sigur că da, am mereu emoții, doar că nu sunt foarte mari. Și mă bucur că sunt emoții constructive, pe care reușesc să le stăpânesc. Culmea este că, atunci când văd publicul, toate acestea dispar și dau tot ceea ce pot. Am avut și eu momente de gol ca tot omul, dar totdeauna m-am descurcat. Am găsit o rimă potrivită, chiar dacă era fără sens.

- Ce simțiți când cântați departe de țară?

- Sentimentele pe care le trăiesc când cânt în străinătate sunt impuse oarecum de publicul de acolo. Pentru că românii de peste hotare trăiesc altfel ceea ce cânt eu. Când omul e departe simte cu totul altfel dorul de țară, de locul în care s-a născut. Ei îmi impun trăirile. Și mă mișcă atunci când văd cum le plânge sufletul. Nu m-am gândit niciodată să rămân în altă țară. Și culmea este că nici ansamblurile cu care am ieșit în străinătate nu au făcut așa ceva. Cred că suntem prea legați de pământul românesc. Eu nu-mi găsesc locul decât acolo unde m-am născut și în jur. Românii, indiferent unde ar fi, vor să se întoarcă la valori, la folclorul autentic. În special tinerii educați. Și mă bucur să-i văd pe aceștia în sălile mele de spectacol. Eu cred că muzica tradițională românească nu va dispărea niciodată, pentru că altfel ar dispărea nația. Ceea ce ai moștenit de la strămoși îți dă identitatea.

„Soția mea a dat dovadă de multă înțelepciune când a acceptat să intru în lumea artistică”

- Cine este cel mai mare critic al dumneavoastră?

- Soția mea. Ea simte totul extraordinar de bine. Îmi găsește la fiecare apariție televizată câte o mică greșeală. Uneori are dreptate, alteori nu, dar pe mine m-a ajutat enorm. Sigur că și publicul e critic, dar și eu îmi fac autocritica în încercarea de a fi cât mai bun, să ating perfecțiunea. În tinerețe, soția mă însoțea mai mult la spectacole, acum nu prea mai are timpul necesar.

- Sunteți considerat unul dintre cei mai frumoși bărbați din lumea muzicală. Cum v-ați descurcat cu admiratoarele de-a lungul timpului? A fost soția vreodată geloasă?

- Multă lume mă întreabă asta. Soția mea nu s-a căsătorit cu un artist, iar faptul că a acceptat ca eu să intru în viața artistică este o dovadă de înțelepciune din partea ei. Chiar dacă au existat momente de gelozie, ea a știut foarte bine să le mascheze, să nu simt eu nimic. Dar eu m-am comportat foarte corect cu admiratoarele mele. Procedez asemenea oricărui artist: mulțumesc pentru aprecieri, dau autografe, glumesc, dar familia e pe primul plan. E adevărat, și eu am avut momente de gelozie și cred că e ceva uman. Dar au trecut anii, și faptul că am fost amândoi educați în așa fel încât familia să fie pe primul plan, ne-a ajutat mult în viață.

„Viața de bunic e mult mai frumoasă decât cea de tată”

- Cum v-ați cucerit jumătatea?

- Simplu. Nu i-am spus nimic deosebit, doar am invitat-o la dans. Eram într-un restaurant din Alba Iulia, unde se afla cu părinții. Când m-am apropiat de ea, am simțit brusc acea scânteie. Fără prea multe vorbe. După un an și ceva ne-am căsătorit și împlinim 34 de ani de căsnicie chiar acum, când vă dau dumneavoastră interviul, 26 iunie. Eu îmi iubesc enorm familia, mai ales acum, că aceasta ni s-a mărit cu nepoțelul meu, Rareș, care în curând face 3 ani. Și, credeți-mă, viața de bunic e mult mai frumoasă decât cea de tată. Chiar dacă în majoritatea timpului stă mai mult cu soția, avem și noi momentele noastre când ieșim la plimbare, stăm la o terasă, bem un suc.

- Deși e mic, își dă seama de valoarea dumneavoastră?

- Absolut. Când mă vede în costumul popular la televizor, strigă întotdeauna „Bravo!”. A fost și el la un spectacol în Alba Iulia și a reacționat foarte frumos când am intrat în scenă, aplaudând și strigând „Bravo!”, adică „Blablo!”, cum pronunță el. La final însă, când am ieșit din scenă, a început să plângă. El voia mai mult...

„Am cui să-i las moștenire munca asta de zeci de ani”

- Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastră?

- E greu de spus, dar atunci când am avut momente pe care am crezut că nu le pot rezolva, Cineva de Sus a făcut lumină în acel întuneric. Sigur că am trecut cu greu peste decesele din familie, m-au marcat, dar am trecut cu rațiune și cu echilibru.

- Cum sunteți ca tată? E greu sau, dimpotrivă, ușor să cântați alături de fiul dumneavoastră? V-ați dorit acest lucru sau pur și simplu așa a hotărât destinul?

- În general prieten, dar când a fost nevoie am fost și puțin mai dur. Prima s-a născut fetița mea, Maria, și Tudor a venit pe lume odată cu debutul meu la radio. Nu pot să spun că nu mi-am dorit să cânt alături de fiul meu, dar decizia a fost a sa. Abia de un an, doi a început să se afirme. Cântăm și împreună, dar are și colaborările sale, în paralel cu meseria de economist pe care o desfășoară. Mă bucură nespus de mult faptul că s-a hotărât să-mi calce pe urme, dar mai ales că-mi preia și din repertoriu. Am cui să-i las moștenire munca asta de zeci de ani. Știu că rămâne pe mâini bune, în familie. Și fiica mea cântă, a avut apariții televizate când era copilă, dar deocamdată nu vrea mai mult, iar eu nu o pot obliga.

„Am vocea mereu cu mine. Nu o ţin în traistă”

- De unde vine energia de pe scenă, când cântați, dar și în viața de toate zilele?

- De Sus, evident. Dumnezeu e totul pentru mine. Eu nu-mi pun prea multe întrebări. Mă bucur că e așa, că sunt în viață, că sunt sănătos, că vocea e cu mine. Nu o port în traistă. Fiecare are destinul lui pe Pământ. Eu nu pot să trăiesc fără activitate. Cum mă întrețin? Fac și muncă fizică, și intelectuală, cânt. Sunt cumpătat. Și am multă treabă... Apoi, nu sunt un gurmand și, în general, mă axez pe legume. Tocmai de aceea mi-am făcut acea fermă. Ca să ne hrănim cât mai mult sănătos. Am acolo iepuri, găini, porci vietnamezi care au doar colesterol bun, căprițe, iezi.

- Ce faceți în timpul liber?

- Nu prea am așa ceva. Dar când se întâmplă să nu am concerte, plec împreună cu familia câteva zile. În general mergem în câte o stațiune pentru relaxare, și foarte mult ne place să vizităm mănăstiri. Din când în când, în limita timpului, mai fac câte o vânătoare.

- Vă considerați o vedetă?

- Nu, doar un om obișnuit. Sunt conștient că sunt persoană publică pentru că văd că mi se zâmbește, mă oprește lumea și mă întreabă dacă eu sunt acela. Vreau să fiu un om simplu. Simt nevoia să fiu ca toți ceilalți, fără să evit pe cineva.

- Un gând pentru cititorii revistei Taifasuri…

- Să citească revista așa cum fac și eu, pentru că vor găsi acolo multe informații. Le doresc tuturor să aibă posibilitatea materială de a achiziționa săptămânal revista. Și multă sănătate!

„Fără cântecul popular am fi ca un pom care nu are rădăcini“

„Norocul meu s-a numit Gruia Stoia“

- Ați străbătut ușor în muzica populară? Cum a fost drumul spre marele succes?

- A fost destul de dificil. Am fost timp de nouă ani la multe concursuri unde am câștigat multe premii, însă nu se finaliza cu nimic mai mult. Nu progresam, nu eram invitat nici la radio, nici la tv. Puneam diplomele în sertar și mergeam la următorul concurs. Din ce motiv, nu știu. Eu consider că Cineva de Sus a avut grijă de mine și de talentul meu. Și am să vă spun de ce. Am obținut marele premiu la Mehedinți, la un concurs la care nu voiam să mai particip. Dar erau anii de dinainte de 1989 (n.a. - 1984) și am fost obligat să reprezint județul Alba. Dovadă că nu voiam să merg a fost și faptul că nu am fost pregătit cu piesele. Ca să nu mai spun că și pe tren am mers în picioare, pentru că nu făcusem rezervare la agenție. Pe drum chiar mă gândeam că măcar un premiu să iau... să nu vin cu mâna goală acasă. Acolo a fost șansa mea să mă vadă un om care, într-adevăr, mi-a apreciat talentul și s-a ținut de cuvânt. Este vorba despre Gruia Stoia, redactor-șef la Radiodifuziunea Română. A fost rampa mea de lansare. Dânsul m-a chemat la înregistrări, iar mie nu mi-a venit să cred că așa va fi, pentru că trecusem prin niște experiențe neplăcute. M-a întrebat dacă am repertoriu și mi-a spus să-i trimit niște piese înregistrate, ca să le supună comisiei de specialitate. Ba m-a luat la rost de ce am stat la naftalină până la vârsta de 29 de ani. Nu i-am trimis nimic, și după două săptămâni m-a sunat să mă întrebe dacă melodiile trase pe casetă au plecat de la mine. Eu, recunosc, am spus o minciună și anume că nu am avut casetofon și nu am putut să înregistrez. Atunci m-a chemat la București. Era 26 decembrie, iar băiatul meu se născuse de şase zile. Am cântat în direct în fața comisiei, mi s-a selectat ce a fost bun și am trecut direct să fac înregistrări cu orchestra Radiodifuziunii Române, unde dirijor era George Vancu, specialist în acompaniamentele de Ardeal. Ulterior, mi-a fost realizată o emisiune-medalion cu interviu la radio. Tot Gruia a fost cel care a sunat-o pe doamna Marioara Murărescu, de la TVR, i-a povestit despre înregistrările mele și a întrebat-o dacă vrea să le asculte. Așa am ajuns la emisiunea „Tezaur folcloric”, la doamna Murărescu, cu care am o avut o relație incredibilă. De altfel, toți marii artiști formați după 1984 au trecut prin mâna sa. Cei doi, domnul Gruia și doamna Murărescu, au fost părinții mei spirituali, îndrumătorii mei permanenți. Și spun asta pentru că domniile lor s-au ocupat de mine de-a lungul carierei cât au fost în viață. Dumnezeu să-i odihnească, și acolo Sus să le rânduiască pace și liniște!