Menestrel autentic, seducător, simpatic, nonşalant, dar mai ales îndrăgostit iremediabil de muzică şi de frumos, Adi de la Vâlcea are o reţetă de viaţă foarte simplă: îi place la nebunie ceea ce face. Cu Adi de la Vâlcea despre ce înseamnă să fii numărul 1 pe afişul succesului.

„Am primit educaţie de învingător”
Dacă ar fi să ne luăm după una dintre definiţiile existente în dicţionarul explicativ al limbii române, fericirea este „starea de mulţumire intensă şi deplină, cauzată mai ales de satisfacerea unei năzuinţe”. O altă explicaţie spune că fericit este „cel peste care a dat norocul”. Deşi de multe ori norocul e prea puţin pentru a ajunge tuturor, Adi de Vâlcea n-a avut niciodată de ce se plânge, pentru că „eu n-am muncit mult ca să ajung aici.

La mine totul a venit firesc. Tocmai pentru că n-am avut niciodată visuri mari, ci mi-am dorit doar două lucruri: să cânt într-un restaurant cu profesorul meu şi să am concerte pe Litoral. Atât!”. Într-un restaurant retras din buricul Capitalei, la fiecare întrebare a mea, ochii artistului zâmbesc ştrengar. Chiar dacă nu se dă de gol, nu-i prea place să-şi povesteacă viaţa, pentru că asta sună a laudă, iar bărbaţii adevăraţi n-au nici o legătură cu năravul ăsta. „Noi am fost foarte sărmani, dar n-am simţit niciodată sărăcia.

Asta pentru că nu ieşisem prea departe de casă şi toţi eram la acelaşi nivel. Credeam că aşa e normal. Acum înţeleg cât de săraci eram atunci. Tocmai de-asta sunt mândru şi orgolios, pentru că nu m-am simţit niciodată inferior. Am primit de la mama educaţie de învingător. De când aveam 4 ani, mama ne-a crescut singură. Suntem trei fraţi, cu trei taţi şi din cauza asta avem şi caractere diferite. Dar mama s-ar fi luptat cu oricine pentru noi”, îşi începe Adi povestirea.

  „Am visat să am o bicicletă şi nu am primit-o niciodată”
Blândeţea şi răbdarea cu care vorbeşte despre cea mai importantă fiinţă din viaţa sa nu lasă să răzbată nimic din aventura unei vieţi care l-a încercat din plin. Mama a fost cea care l-a învăţat că tot ce-ţi trebuie ca să fii fericit este să te bucuri de toate darurile vieţii, să le primeşti cu recunoştinţă şi să mulţumeşti pentru ele necontenit. N-a avut timp niciodată să se gândească dacă e fericită sau nu ori să-şi ofere o cât de mică recompensă pentru tot ce reuşea să facă pentru băieţii săi, n-a aşteptat mulţumiri de la nimeni şi n-a cerut nimănui nimic, chiar dacă uneori avea nevoie. Ştia doar că întotdeauna Cineva de Sus a sprijnit-o la greu, ca să-şi îndeplinească destinul pe acest pământ.„Am avut o mamă frumoasă, cu ochi albaştri, de o bunătate extraordinară. Ne-a crescut cu principii solide: să-i respecţi pe cei din jurul tău, să nu înjuri, să nu furi, să nu faci scandal. Chiar dacă aveam doar trei-patru haine, am fost întotdeauna foarte curaţi, mai ales că mama lucra la spălătorie. Iar de Paşti întotdeauna ne îmbrăca din cap până în picioare şi nu aveam voie să purtăm acele haine decât în ziua sfântă. Aşa că ne mulţumeam ca toată ziua să le probăm. Eu am trăit cu visul unui cadou pe care nu l-am primit niciodată.Mi-a spus mama că, dacă iau premiu, îmi va cumpăra o bicicletă. Dar, din păcate, n-am avut-o. Însă nu exista zi de salariu în care mama să nu ne dea la fiecare 10 lei. Eram însă un băiat foarte harnic. Ţin minte că eu trebuia să curăţ toaleta cu oglindă şi să duc sifoanele, iar fratele meu să facă curăţenie în toată casa. La noi în casă era o lege: totdeauna aveam brad de Crăciun, iar de Paşte nu lipseau niciodată ouăle roşii, sarmalele, mielul sau piftia”, se destăinuie artistul. 

„Când mama a plecat la cer a fost cea mai grea lovitură din viaţă”
Dar a venit momentul când mama s-a stins brusc, ca pâlpâirea unei lumânări, atinsă de o pală de vânt. „Când mama a plecat la cer a fost cea mai grea lovitură din viaţă. De fapt, singura. Ea n-a apucat să guste din succesul meu. Când a murit tata n-am simţit nimic. Mi-amintesc că eram copil şi mi-a spus tata odată o vorbă: «Suntem prieteni până la bani». Din acel moment n-am putut să-l iert. Mama a fost mândră de mine. Era criticul meu numărul 1. Nu m-am aşeptat să moară… A fost totul brusc şi nu mi-a lăsat nicio şansă. Când ştii că mai trăieşte un an sau zece încerci să faci multe lucruri. Dar când moare atât de neaşteptat realizezi că n-ai făcut de fapt nimic. Am scris la un moment dat o melodie în care spun cum am dus-o la spital şi medicii mi-au spus că nu mai are nicio şansă. N-am scos pe piaţă această piesă, pentru că n-a venit încă momentul. Şi poate că n-o să vină niciodată…”, spune îngândurat Adi de la Vâlcea. Şi acum, din lumea celor care nu cuvântă, mama îi mângâie cu palmele brăzdate de viaţă, obrajii, iar în ochii lui înfloreşte ca de atâtea ori primăvara. Gândul la mama sa şi la Dumnezeu l-au călăuzit toată viaţa. 

„Credinţa din sufletul meu e pură”
Adi de la Vâlcea iubeşte lumea, iar celui ce îndrăgeşte oamenii nu-i este cu putinţă să se întristeze. În faţa divinităţii, el se încarcă însă cu rugăciune, cu legăminte, cu amintiri, dar şi cu speranţă. Acolo, în faţa Lui, lasă întunecarea şi primeşte răsăritul. Pentru că doar în faţa divinităţii e sărbătoare necondiţionată. „Noi am ştiut că există Dumnezeu şi că trebuie să credem în el tot de la mama. A fost cel mai important lucru pe care ni l-a spus. Credinţa din sufletul meu e pură. Când merg la biserică, eu nu merg la preot, ci la Dumnezeu. De copil am fost doar în ascensiune. La mine totul a urcat zi de zi, şi de asta îi sunt dator lui Dumnezeu. Am ajutat foarte mulţi oameni, trimiţându-le bani. Un singur lucru nu pot înţelege: de ce nimeni n-a reuşit măcar o dată, la o sărbătoare, să-mi trimită un mesaj. Şi pentru asta m-am lăsat de asemenea gesturi”, afirmă cântăreţul. 

„Am bătut o coadă de mătură în cuie şi am făcut chitară din ea”
Dacă ar afla vreo magie care să readucă anii adolescenţei, ai începutului, cu siguranţă Adi de la Vâlcea ar incanta-o şi ar face-o cadou tuturor celor care au iubit şi iubesc viaţa trăită la maximum, prietenii adevăraţi, întâia iubire. „La începuturile carierei mele, bunica a vândut mălai şi mama a făcut un CAR de 4.000 de lei, bani cu care mi-am luat o staţie şi o chitară. Văzuse mama că am talent, după ce în copilărie am bătut în cuie o coadă de mătură şi am făcut un fel de chitară.Şi mă apucasem să cânt melodiile lui Elvis. La 9 ani, mama m-a dat la cel mai bun muzicant din Râmnicu-Vâlcea şi plătea 800 de lei pe lună, în condiţiile în care salariul său era de 1.500 de lei. Îl chema Nelu Slabu”, povesteşte artistul. Profesorul i-a devenit în timp şi prieten, dar şi tatăl pe care nu-l avusese niciodată. „Pentru că Nelu a văzut că am talent, mama a plătit doar vreo două luni. A înţeles-o pe mama cât de mult se chinuia, el însuşi crescând la o casă de copii. În paralel am început să fac şi Şcoala Populară de Artă. Nelu cânta doar în restaurante bune şi mă lua cu el. A existat şi un moment tensionat între noi, pentru că eu nu eram serios, îmi ardea mai mult de joacă, îmi uitam chitara acasă şi o păcăleam pe mama că merg la el. Aşa că i-a spus mamei că eu nu voi învăţa niciodată să cânt. Asta m-a stimulat foarte mult, pentru că în doar şapte zile am învăţat tot ce-mi dăduse el. De atunci, lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Astfel, la doar 12 ani am avut prima nuntă. Am cântat trei zile şi am câştigat 400 de lei. Era o avere pentru mine.Banii i-am dat mamei, pentru că nu puteam avea decizie asupra lor”, afirmă Adi. 

„Nu-mi pot dori nimic mai mult”
Acum, la sfârşit, chipul lui Adi de la Vâlcea pare relaxat sub efectul unei mari linişti ce vine dinăuntru. O linişte dată de minunea ce se numeşte simplu: muzica. „Am avut de la viaţă tot ce mi-am dorit, spune zâmbind artistul. Să fii în faţa a 30.000 de oameni care îţi strigă numele face cât toţi banii din lume! Din zece concerte, la nouă asta mi se întâmplă. Am aceeaşi senzaţie de fiecare dată. Mi se opresc cuvintele. Oameni cu milioane de dolari nu pot simţi asta! Nu-mi pot dori nimic mai mult. Decât ca Dumnezeu să aibă grijă de mine ca şi până acum. Şi dacă s-ar putea s-o mai am pe mama. Măcar pentru 20 de ani…”. 

 „N-am muncit mult ca să ajung aici. La mine totul a venit firesc, tocmai pentru că n-am avut niciodată visuri mari…”

 „La doar 12 ani am avut prima nuntă. Am cântat trei zile şi am câştigat 400 de lei. Era o avere pentru mine”

Relaţia perfectă
„Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este iubirea”. Nu ştiu cine a spus aceste cuvinte pline de înţelepciune, dar Adi de la Vâlcea le poartă în sufletul său, ca un preludiu la povestea de iubire ce ne-o istoriseşte acum: „Din punctul de vedere al dragostei am avut doar ce mi-am dorit. O femeie când îţi place îţi place. Prima dată când m-am căsătorit, prietenii mei s-au şocat.

Aveam 19 ani, iar femeia mea avea cu şapte ani mai mult, un picior în ghips şi o sacoşă cu haine. Am stat împreună trei ani, perioadă în care am cunoscut-o pe Cristina, actuala mea soţie. Şi avem 15 ani de când suntem împreună! Am o relaţie perfectă şi nu-i pot găsi niciun defect. Noi nu ne-am certat niciodată. Eu am o teorie despre femei: multe nu ştiu ce putere au, nu sunt conştiente de asta. Ele pot face dintr-un bărbat ce vor. Au fost regi conduşi de femei, de mame sau de soţii. O femeie trebuie să ştie când să apese acceleraţia şi când să pună frână. Când încurcă însă comenzile e dezastru”, mărturiseşte Adi. 

„Fac totul pentru băieţelul meu” „Din dragostea noastră s-a născut Alexandru, care acum are 12 ani, şi pot spune că e o minune. Mi-am dorit extrem de tare să am un băiat. Când soţia mea a născut, maternitatea era în carantină, iar Cristina a ieşit pe geam să-mi spună că nu pot intra. Când l-am văzut, după şapte zile, pe mânuţă avea un elastic cu un bănuţ pe care scria: «sex feminin».

Am crezut că soţia mea mă păcăleşte. L-am dezbrăcat imediat şi am răsuflat uşurat când mi-am dat seama că-i băiat. Alexandru e foarte bine educat datorită soţiei mele. Fac totul pentru el, dar l-am învăţat că nu orice se poate. Orice lucru îi cumpăr trebuie să muncească pentru el, ca să fie conştient că nu toţi copiii au ceea ce primeşte el de la noi. Nu vreau să creadă că totul i se cuvine!”, conchide cântăreţul, visând că fiul său va fi un om echilibrat, care nu-şi va pierde niciodată valorile morale pe care încearcă să i le insufle din copilărie.