de Irina Ţolea
În peste 30 de ani de carieră, Oana Pellea a interpretat zeci de roluri de excepție atât pe scenă, cât și în producții cinematografice, multe dintre acestea recompensate cu importante distincții autohtone și internaționale. A primit de două ori trofeul pentru „Cea Mai Bună Actriță de Teatru din România”, Academia Română i-a oferit premiul „Aristizza Romanescu”, iar Majestatea Sa Regele Mihai I al României i-a acordat decorația „Crucea Casei Regale”. A jucat în filme precum „Stare de fapt”, regizat de Stere Gulea (premiul pentru „Cea Mai Bună Actriță” la Festivalul de film de la Geneva), „Children of men”, în regia lui Alfonso Cuaron, producție nominalizată pentru Oscar la trei categorii sau „Youth without youth”, în regia lui Francis Ford Coppola. Deși numele ei a fost întotdeauna asociat cu imaginea tatălui său, marele actor Amza Pellea, Oana Pellea a demonstrat, prin ani de trudă, prin interpretări memorabile și prin succese internaționale, că apartenența sa în marea familie a teatrului se datorează în principal talentului său și pasiunii pentru această meserie. Vă invităm să descoperiți câteva gânduri de viață, o mare ardere pentru teatru și importante repere profesionale, împărtășite de actrița, regizoarea și scriitoarea Oana Pellea într-un interviu acordat în exclusivitate pentru revista TAIFASURI.
„Tata n-a vrut să ajung actriţă”
- Acum jucați într-un nou spectacol, „Idolul și Ion Anapoda”, la ARCUB Gabroveni. Este un rol greu Madam Stavăr?
- Orice rol este un test pentru mine. Lucrez alături de o echipă tânără, care mi-e dragă, încercăm să învățăm împreună, ei de la mine și eu de la ei. Este un spectacol care are, bineînțeles, parfumul acelor vremuri, dar care vorbește despre un sentiment care nu se poate înscrie în nicio epocă, și anume iubirea. Nu pot să zic că este un rol ușor... Dar este un rol care te bucură. Mie îmi face plăcere, o mare plăcere să-l joc.
- Tatăl dumneavoastră nu a fost foarte încântat la gândul că alegeți meseria de actor...
- Nu, n-ar fi vrut deloc să ajung actriță! A fost chiar foarte ferm în sensul ăsta. Mi-a respectat alegerea, dar a sunat la Institut și i-a rugat pe cei care urmau să mă evalueze în comisia de examen: „Dacă nu e bună, vă rog să o picați! Vă rog din suflet, nu mă nenorociți”.
„Şi dacă ar fi De Niro în sală, n-aş avea emoţii. Doar bucurie!”
- Care a fost totuși reacția lui când v-a văzut pe scenă?
- Din păcate, n-a mai apucat să mă urmărească jucând decât la Institut... Eram încă studentă. La examen, el avea emoții mai mari decât mine. Și, culmea, atunci a fost singura dată când am avut și eu emoții, doar pentru că era el în sală și nu altcineva. De altfel, de când a dispărut tata de pe lumea asta, nimeni nu m-a făcut să am emoții la un spectacol. Am mai pățit-o poate o dată, când a fost mama în sală. Altfel, eu nu am mai avut niciodată emoții înaintea unui spectacol. Simt însă o mare bucurie de a juca, de a fi pe scenă. Oricine ar fi în sală, oricine aș ști că asistă la un spectacol de-al meu. Poate să vină și Robert De Niro... N-am niciun fel de emoții! Am doar bucurie.
- Regretați că nu v-a putut urmări evoluția în carieră?
- Eu cred că în fiecare seară când am spectacol, undeva, într-un colț de sală, este el. Am certitudinea că mă vede jucând. Și mai știu foarte bine că, de acolo de unde sunt părinții mei acum, așa cum au făcut-o în toată existența lor, așa cum o fac cei mai mulți părinți, își doresc un singur lucru: copilul lor să fie fericit și împlinit. Și atunci, după dispariția amândurora, am luat-o ca pe un fel de datorie a mea față de ei, față de viața mea și față de Dumnezeu de a fi fericită! E o opțiune.
„Amza a iubit țara asta foarte mult și era mândru că e român”
- Și-a dorit, a avut vreodată Amza Pellea un statut special?
- Nu! Era de o generozitate extraordinară și niciodată nu și-a asumat, nu și-a luat în serios titlul ăsta de vedetă, cum o fac „vedetele” din ziua de azi. De altfel, oamenii de valoare așa sunt: modești, tratează aproapele de la egal la egal. Oamenii valoroși așa fac. Doar oamenii care nu sunt de o reală valoare vor să-și impună o imagine. Au nevoie să trâmbițeze cât de mari sunt ei. Oamenii cu adevărat de valoare sunt smeriți.
- Ce ar fi zis Amza Pellea despre societatea de azi?
- Nu știu... Aș fabula să mă apuc să vorbesc despre cum ar fi văzut sau cum s-ar fi manifestat tata după schimbările din România. Ce știu bine și pot să spun este că a iubit țara asta foarte mult. Pot să spun că el, spre deosebire de majoritatea oamenilor de azi, era mândru că e român. Mândru cu adevărat de faptul ăsta. Știu că a crezut în acest popor și în viitorul acestei țări, că îi era foarte, foarte drag de România.
„Sunt oameni talentați în orice generație. Dar azi nu mai au şanse...”
- Se vorbește des despre dispariția „generației de aur”. Care a fost secretul acestei generații?
- Cei din „generația de aur” au avut o școală extraordinară. Nu aveau decât profesia asta, adică, în clipa în care intrau la Institutul de Teatru, se știa că vor trăi din această meserie și vor muri în această meserie, ceea ce azi nu mai este valabil. Repet, erau profesori extraordinari. Era o epocă în care alte tentații nu existau, și așa mai departe.
- Lucrați alături de tinerii actori. Se mai nasc talente în România?
- Discuția e lungă, sigur că există oameni talentați în orice generație, mai există și oameni foarte muncitori, foarte aplicați, că ei pornesc, din punctul meu de vedere, cu un mare handicap, mă refer la școală, la tot ce se întâmplă acum în învăţământ în general, asta mie mi se pare că este clar. Îi simt, îi văd că sunt debusolați, mai mult poate decât eram noi... este adevărat, este cert, au mult mai multe tentații, însă au și mult mai multe posibilități de exprimare pe care noi nu le aveam. Așadar, nu cred că se poate face foarte bine comparația. Dar nu sunt deloc de acord, nu sunt de partea celor care spun că nu se mai nasc actori buni. Talente vor apărea, depinde de cum vor înțelege ei să-și facă profesia și de câtă muncă vor depune acești tineri actori. Depinde de ce efort sunt dispuși să facă pentru a reuși în meseria asta. De altfel, tinerii actori, noua generație din zilele noastre, oamenii care muncesc sunt cei cunoscuți. Deci, munca, efortul își fac efectul. Unii vor să învețe în continuare, alții nu mai vor să învețe, depinde numai de ei.
„Primul an la Teatru, eliminatoriu!”
- Astăzi, facultățile de teatru, private sau de stat, se luptă să aibă cât mai mulţi elevi. Sunt importante condițiile în care sunt pregătiți tinerii artiști?
- Despre asta este vorba. Nu se pot scoate artiști pe bandă rulantă. Nu este un proces de fabrică. Asta e o meserie care se pregătește cu sufletul, în amănunt, nu superficial, ca să ai o producție cât mai mare, pentru ca tu, ca școală, să primești aprobări. Tata a susținut încă de când era profesor la Institut și s-a luptat ani la rând ca primul an la teatru să fie eliminatoriu. Și mi se pare esențial. Pentru că nu îți poţi da seama într-un examen de câteva minute dacă acel om poate să facă această profesie care este grea! Foarte grea! Trebuie să-l vezi luni la rând, să-l vezi cum evoluează, să vezi că vrea să facă asta, că nu se lasă! Învățământul, de exemplu, în Rusia, și ei chiar au o școală excepțională acolo, primul an la Facultatea de Teatru este eliminatoriu. Plus că în România se mai întâmplă ceva: numărul absolvenților este enorm, dar ei nu au unde să joace. După școală îi arunci pe o piață mică, și aceea închisă. Teatrele mari sunt interzise, au posturile ocupate. Nu sunt teatre, nu au unde să se manifeste. Și mulți ajung să se vândă ieftin în producții mediocre, deși sigur unii sunt capabili de mult mai mult și nu ăsta era visul lor. Așa că nu cred că este vina generației, nu este vina lor, este un sistem prost gândit.
- Știu că ați avut oferte, de ce nu ați rămas în străinătate?
- Da, oferte au fost, nu ar fi fost o problemă nici limba, cel puțin în franceză chiar mi s-a spus frecvent de agenți că nu am accent străin, dacă stăteam o scurtă perioadă acolo să joc în franceză, nu s-ar fi făcut diferența. Dar... nu pot! Nu mă simt bine, în ADN-ul meu există probabil „ceva” care nu mă lasă să părăsesc această ţară. Sincer, mi s-a și întâmplat, după ce am petrecut mult timp în străinătate, când am avut filmări ori spectacole, au fost momente când nu doream decât să ajung mai repede acasă.
„Când joci şi spectatorul se uită pe Facebook, te doare”
- De obicei românii își iubesc artiștii, se bucură de ei, dar câteodată spectatorul poate fi și lipsit de recunoștință...
- Aaaa, bine, dar asta nu este o caracteristică doar românească. Să nu credeți că în altă parte nu te lovești de așa ceva, poate doar în alte proporții. Ca orice popor, le avem pe toate. Nu există pădure fără uscături. Acum depinde și ce dai tu, eu cred că totul pornește de la sine. Am convingerea că ceea ce dăruiești se întoarce. Se poate să ai și ghinion, să ai parte de lipsă de respect. Și eu am avut parte de spectatori în sală care se uitau pe Facebook în timpul piesei. Sigur că nu ți-e ușor să treci peste asta. Adică în timp ce tu joci, te dăruiești pe scenă, vezi pe câte cineva care, în primul rând, stă cu nasul în telefon. Și la final aplaudă și strigă „Bravo!”.
- Vorbiți de genul ăla de spectatori care vin la teatru să-i vadă lumea că participă la un act de cultură. Avem snobi în sălile de teatru?
- Sunt! Dar nu numai la noi! Dar eu mă bucur, bine că au venit! Dacă mai și înțeleg ceva, dacă îţi primesc darul, dacă îi captivezi cu ceva, iar la al doilea spectacol își închid telefoanele - ai câștigat pariul!
- Sunteți foarte activă în campaniile umanitare, ce vă determină să vă implicați?
- Imaginea unei persoane publice, cred, la asta folosește. Asta înseamnă chiar o utilizare reală a imaginii tale: să pui numele tău în slujba unor astfel de proiecte, a te implica, a ajuta, altfel nu folosește la nimic imaginea. La ce o să-mi folosească mie imaginea când voi muri? La nimic! Până atunci însă am ocazia de a o pune în slujba unor astfel de demersuri care să folosească cuiva care are nevoie. Așa pot eu să ajut, cât pot! Aici contează câtă conștiință ai și cât de respon- sabil te simți, de fapt, faţă de lumea în care trăieşti şi faţă de tine şi de viaţa ta. La urma urmei, imaginea unui artist nu e importantă, nu este deloc! Importantă e opera, ceea ce creează el. Dar dacă tot ai imaginea și dacă ai credibilitate și oamenii apleacă urechea la ce încerci tu să transmiți, de ce să nu faci ceva util cu această calitate? De ce să nu construieşti? De ce să nu ajuţi?
- Sunteți un om credincios?
- Sunt un om credincios! Eu cred că suntem incluși într-o energie mult mai mare, oricum s-ar numi ori întruchipa, și că nu noi suntem buricul pământului, că există peste noi ceva mult mai important și mult mai puternic. O parte, sămânța din această energie, o avem în noi și o purtăm în viață fiecare. Asta este credința mea.
„De zece ani îmi promit un an sabatic”
- Regretați că nu aveți un copil?
- Nu regret absolut nimic din ce nu am și mulțumesc zilnic Bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce am! Probabil așa trebuia să fie! Eu nu mă consider un om singur! Mă pot plânge de multe, dar de singurătate, nu!
- Proiecte noi?
- Am multe proiecte și toate îmi sunt dragi și doresc cu patimă să le văd în lucru, dar mai este ceva: în fiecare an îmi promit, de zece ani încoace, că o să-mi iau un an sabatic. Și niciodată nu mă țin de cuvânt. Adică mi-ar plăcea foarte tare, să dea Dumnezeu să pot să o fac, să am un an întreg în care să nu pun piciorul pe scenă, să-mi încarc și eu bateriile. Să fie un timp numai al meu. Anul care vine, cu siguranță, nu este cazul, am multe proiecte din nou, deja agenda este făcută, dar nu renunț la idee, probabil anul care urmează.
„Fac pâine în țest, e o plăcere de-a mea”
- Cum ar trebui să arate agenda unui astfel de an, ce ați dori să faceți?
- Nimic! Totul și nimic! Să stau eu cu mine, să scriu, să mă bucur de lucruri, de oameni, aș avea multe de făcut, dar nimic care să aibă legătură cu scena, nimic legat de proiecte. Un an pe care să-l petrec cu mine. E ca o restartare.
- Vă mai duceți la Băilești?
- Da, mă mai duc la Băilești, îmi sunt foarte dragi rudele pe care le am acolo, am și nepoți, păstrăm legătura, verile le facem împreună la mine, la munte. Am o casă într-o zonă de munte și am făcut și acolo un cuptor cu vatră, unde pot face acum pâine în țest, așa cum cocea și tata.
„Îmi place mult să joc prin țară”
- Proiecte în film?
- Am un proiect special, este vorba despre un scurtmetraj, filmul unui student român care studiază regia la Londra. Este un proiect în care cred, vom filma la anul și îmi face o mare plăcere să-l fac.
- Aveți spectacole la Teatrul Metropolis, pe scena ARCUB, la Teatrul Bulandra, veți juca și în țară?
- Am două turnee și asta mă bucură foarte mult, avem turnee în cinci orașe din țară, cu două spectacole, „N(AUM)” și „Idolul și Ion Anapoda”, în octombrie și în noiembrie, sunt două turnee importante și mă bucur pentru că n-am mai fost de mult și îmi place mult să joc prin țară.