de Anca Lăpușneanu

Omul e un mic zeu, un creator al destinului său. Inconştienţi faţă de adevărata lor putere, cei aleşi, înzestraţi cu har şi cu talent, lasă urme de lumină, dragoste, recunoştinţă şi omenie în urma lor. La un moment dat, după ani de mers pe culoarele labirintului vieţii, întorc capul spre trecutul lor şi se minunează de mulţimea de oameni care stă acolo, în spatele lor, şi îi împinge înainte mereu cu zâmbete şi cu aplauze. Actorul Victor Rebengiuc este unul dintre aceşti titani autentici. Şi-a făcut meseria onest, a savurat victoriile, şi-a asumat eşecurile. Copil simplu, timid şi sărac, a descoperit bucuria de a juca teatru, şi de atunci destinul i-a fost plin de binecuvântări.

„Aş vrea să nu fiu recunoscut pe stradă. Aş fi foarte fericit”

- Aţi fost tehnician şi aţi ajuns la actorie. Cum a fost traseul la un actor de prim-plan, apoi la o personalitate publică?

- Este o chestie care nu depinde de mine. Adică, nu am construit-o eu. Mi-am văzut de meserie. Meseria mea a făcut o impresie asupra spectatorilor. Aş vrea să nu fiu recunoscut pe stradă. Aş fi foarte fericit. Mai ales în tinereţe, eram foarte deranjat de acest lucru. Mă simţeam prost. Sunt timid, aşa am fost de mic. Copil sărac, nu am avut de ce să am „aere”. Iar artist am ajuns absolut întâmplător. Nu am văzut teatrul ca pe o profesie la momentul respectiv. Mergeam la o şcoală tehnică, mă pregăteam să devin specialist în transformatoare electrice şi jucam teatru la căminele culturale din Bucureşti, în loc să joc fotbal pe maidan. Într-o zi, m-a văzut directorul şcolii şi mi-a zis că ar trebui să dau examen la teatru. Atunci mi-a venit ideea, acela a fost imboldul, şi îi sunt recunoscător directorului Şandru. Îi port o amintire foarte plăcută. Am dat examen, am intrat printre ultimii, am terminat printre primii, trebuie să o spunem şi pe asta.

- Cum s-a legat „prietenia” cu teatrul?

- În teatru, de la început am avut numai roluri bune. Nu cunoşteam pe nimeni, nu am rude actori, directori, neamuri de regizori, autori dramatici. Am intrat ca un copil necizelat de 23 de ani. Întâi am fost repartizat la Craiova, împreună cu colegii şi cu regizorul Vlad Mugur, profesorul nostru. Pregăteam punerea în scenă a piesei „Ce înseamnă să fii onest”, de Oscar Wilde. Dar nu aveam de gând să rămân acolo. Era una dintre condiţiile ca să pot reveni la Bucureşti. Le-am spus că în momentul în care se va anunţa un concurs în Capitală, eu o să mă prezint. Aşa a fost! Am ajuns la Teatrul Bulandra, unde doamna Bulandra mi-a spus că trebuie să rămân la premiera piesei de la Craiova, după care să vin la ei. Asta am făcut. Când am sosit la „Bulandra” m-am văzut trecut la avizier, deja distribuit în două roluri principale. De atunci joc teatru continuu. Am muncit tot timpul. Am trecut dintr-un rol într-altul. Asta a fost frumuseţea carierei mele. În fiecare seară mă întâlneam cu alt caracter pe care trebuia să îl interpretez, şi asta m-a marcat.

„Regret că am plecat din «Revizorul» lui Lucian Pintilie”

- Privind în trecut, aţi fost un actor dificil? Lucian Pintilie îşi aminteşte când aţi aruncat scenariul de la „Proştii sub clar de lună” şi aţi refuzat să jucaţi...

- De două ori s-a întâmplat asta.

- Spune că aţi refuzat şi rolul din „Revizorul”…

- Da, aici am greşit! La „Proştii sub clar de lună”, nu. Nu regret, doar că l-am dezamăgit pe Lucian, dar rolul nu mă interesa. Dar la „Revizorul” mi-a părut rău că am plecat. Aveam impresia că nu se mai terminau repetiţiile, că se lungeşte, şi a venit o propunere de la Teatrul Naţional, cu o piesă scrisă de Paul Everac, „Un fluture pe lampă”. M-am gândit că o să joc 10-15 spectacole, pe atunci, piesele româneşti nu se jucau de mai multe ori. Mai mult de 20-25 de spectacole nu făceau, dar cu piesa aceasta a fost nenorocire. Pentru prima dată se vorbea despre românii care fug în străinătate: numai golanii, escrocii, hoţii, vagabonzii. Era pentru prima dată când se recunoştea că există români în străinătate, care sunt toţi de cea mai proastă calitate. După 160 de spectacole eu nu am mai rezistat şi am zis: „Plec, nu mai vreau să joc!”. A fost o luptă întreagă până am putut, pentru că nu-mi dădeau drumul. Dar, da, cu Pintilie am greşit! Având în vedere şi soarta „Revizorului”, regret că nu am făcut măcar primele trei spectacole. Pintilie a realizat un spectacol extraordinar. L-am văzut şi m-a marcat profund. Dar ce să-i faci? Ale tinereţii valuri…

- V-aţi întâlnit ulterior şi v-aţi împăcat...

- Sigur că ne-am împăcat. I-am cerut iertare, am recunoscut că am greşit, şi gata. Nu am mai repetat greşeala (râde). Am colaborat foarte bine.

„Rolul Apostol Bologa era unul formidabil, îmi plăcea şi mă cucerise”

- Aţi cunoscut succesul internaţional cu rolul principal din filmul „Pădurea spânzuraţilor”, în 1964, câştigător la Cannes. Cum v-a marcat?

- Liviu Ciulei a luat premiul pentru regie, şi cam atât. Restul nu a contat. Eu, unul, nu am încasat niciun ban. Şi pe vremea aceea actorii erau plătiţi în funcţie de încadrarea lor în teatru. Noi eram începători, aveam o încadrare mică. Rolul Apostol Bologa era unul formidabil, îmi plăcea şi mă cucerise. Stăteam cu cea mai mare bucurie la filmare. Dar dolari nu am avut. Am filmat numai în provincie, am păpat toţi banii luaţi acolo, plus încă ceva. Pentru că ne era foame şi trebuia să mâncăm. Atunci nu exista diurnă. Şi acum aflu că am luat premiul pentru interpretare la nu ştiu ce festival pentru rolul din „Medalia de onoare”. Mi-a spus regizorul, eu nu ştiam…

- În ce personaj v-aţi regăsit până acum?

- În niciunul! Niciun personaj interpretat nu e ca mine. Abia aştept să îl văd şi să îl refuz, dar probabil nici nu o să-l recunosc.

- Pentru că sunteţi original...

- Nu ştiu cât de original, dar în general încerc să descopăr omul, personajul uman. Te gândeşti la el ce are, cum se înţelege cu nevasta, cu copiii, cu prietenii, pe cine iubeşte, cui îi spune adevărul şi de ce îl spune, pe cine minte… cam acestea sunt întrebările pe care mi le pun atunci când fac un personaj.

- Aţi încercat să împărtăşiţi cunoştinţele dobândite în actorie şi celorlalţi?

- Am fost rector la institut, dar nu profesor. Nu am talent pedagogic. Mă enervez, nu am răbdare.

„Boşorogul ăsta nu stă acasă, vine pe aici să ne încurce“

„Nu aveam cu ce să mă îmbrac, iar seara mâncam lapte praf cu pâine“

- Vă mai amintiţi ce v-aţi cumpărat din primul salariu?

- Mi-am făcut un costum de haine. Nu aveam cu ce să mă îmbrac. Eram la Craiova. Aveam salariu foarte mic, 400 de lei. Îmi cumpăram cu 25 de lei un bon de masă la cantina universitarilor, iar seara îmi făceam un lapte praf cu pâine. În ziua salariului mâncam o friptură la Restaurantul Minerva din oraş şi beam o bere. Şi trimiteam şi 100 de lei mamei acasă...

„Am credinţa că, dacă ai un talent, nu se poate ca el să nu iasă la iveală“

- Actoria se învaţă?

- Domnule, talentul este talent. Am avut o colegă căreia doamna Aura Buzescu îi spunea: „Dragă, dumneata nu ai talent, dar ai calităţi pentru teatru, eşti frumoasă, eşti scenică, ai o voce bună. Trebuie să munceşti”. Ei, eu am avut talent. Nu am fost niciodată conştient de acest lucru şi nici acum nu sunt. Nici nu ştiu ce este ăla, de unde, dacă pot să pun mâna pe el, să ştiu că îl am în buzunar, talentul e undeva aici, la mine... Dar el există. Şi am credinţa că, dacă ai un talent, nu se poate ca el să nu iasă la iveală, ca el să nu se afirme într-un fel. Nu zici: „Ooo, eu am vrut să mă fac actriţă, dar nu m-a lăsat tata”... Păi, fetiţă, dacă aveai talent, nu conta nici tata, nici mama, nici nimica. Te făceai actriţă până la urmă. Pentru că talentul îţi cerea asta. Nu te lăsa. Dar nu, ai văzut spectacole, şi ce ai zis: eu aş vrea să fiu actriţă, mi-ar plăcea şi mie. Dar nu, de fapt, nu ai avut talent.

- Cum a fost perioada de rectorat?

- Am avut alte sarcini, alte probleme. A fost un lucru destul de interesant, pentru că Ceauşescu voia să desfiinţeze învăţământul artistic, şi chiar şi pe artistul profesionist. Pentru el conta omul muncii, care vine de la brazdă, după ce a arat, şi scrie o poezie acasă. Strungarul, care seara se duce pe scenă şi joacă un teatru sau compune o simfonie. Era şcoala de teatru serală. Păi, seara îi laşi pe studenţi să meargă să vadă spectacole? Arta de a juca pe scenă se fură. Vezi cum face un actor un moment, un altfel de moment, şi de aici îţi iei mijloacele. La institut erau, pentru actorie, patru locuri pentru băieţi şi patru pentru fete. Atât. Şi nu puteau să intre decât dacă erau angajaţi în câmpul muncii. Se băgau, sărăcuţii, ca pompieri, să obţină o adeverinţă că sunt angajaţi la teatru. Ideea era să desfiinţeze partea artistică. Am reînfiinţat secţiile desfiinţate în timpul comunismului, am înfiinţat unele noi, Teatrul de Păpuşi, Secţia de Coregrafie, pe partea de Film, la fel, s-au dezvoltat Media şi am construit Studioul de film, dărâmat când s-a construit Casa Poporului.

„La un moment dat cineva urla: «O fugit bestia». Fugise Ceauşescu!”

- La Revoluţia din 1989 aţi apărut la televizor cu un sul de hârtie igienică. Ce simboliza gestul?

- Era un gest de disperare. N-am vrut să fac nimic. Eram la Cluj pe 21 decembrie, cu Mariana (n.a. - Mariana Mihuţ, soția sa) şi repetam cu Mihai Măniuţiu nişte piese scurte de Cehov, comedii, şi trebuia să avem premiera. Stăteam la hotelul partidului. Auzisem ceva, dar nimeni nu spunea nimic, totul era învăluit în mister. Eu răcisem, aveam vocea afectată şi fusesem la medic acolo, la doctorul Tomescu, care urma să plece în vacanţă. Dar nu a mai plecat. Şi asta m-a pus pe gânduri. Studenţii au fost ţinuţi în universităţi. La Timişoara începuse, Ceauşescu era plecat din ţară, presa nu anunţase nimic. Ne pregăteam de premieră, şi am auzit nişte zgomote ce îmi păreau nişte împuşcături. Şi i-am zis Marianei: „Se trage!”. Şi ea zice: „Nu, sunt porumbeii care umblă sus, pe tablă”. Am coborât în stradă, hotelul era înconjurat de armată, era un grup de tineri care strigau acolo: „Jos Ceauşescu! Libertate! Libertate”. În fine, făceau un tur prin Cluj, au mers prin faţa casei Doinei Cornea, strigau: „Doina Cornea, Doina Cornea!”. Nu ne mergeau telefoanele, m-am dus la teatru şi nu am putut să intru. Toate uşile erau închise. Am bătut, nu a răspuns nimeni. M-am întors la hotel şi am stat până a doua zi, când a venit regizorul, Mihai Măniuţiu, şi ne-a luat la el. Acolo am văzut la televizor că trădătorul Milea s-a sinucis, apoi am plecat spre teatru, şi pe drum, de la un bloc s-a auzit cineva urlând: „O fugit beeestiiia! O fugit beeestiia!”. Seara trebuia să avem iar spectacol, şi apoi să plecăm spre Bucureşti, pe 23 decembrie. Nu s-a jucat. M-am dus la gară, a mers trenul, din fericire, am ajuns acasă. În pârâituri de gloanţe, erau imprimate împuşcăturile de gloanţe sau erau adevărate, nu m-a mai interesat. Am luat-o pe jos de la gară, pe lângă ziduri, şi am ajuns acasă. Şi mă uitam şi eu la televizor, ca omul. Când i-am văzut pe toţi care mâncaseră rahat tot timpul... venind acolo şi bucurându-se că a plecat Ceauşescu... stai puţin, măi, tăticule! Barem şterge-te la gură! Ia nişte hârtie igienică... Îl vedeam pe Vadim Tudor scriind poezii pe timpul lui Ceauşescu, pe Adrian Păunescu, la fel, mă gândeam eu: „Ce-or face ăştia dacă se schimbă regimul?”. Iată! Au ajuns în politică, parlamentari, mâncând acelaşi rahat. Aş fi putut să am carnet de revoluţionar, dar nu mă interesează. Nu înţeleg să lupţi să scapi de un regim şi după asta să capeţi nişte avantaje.

„Muncesc onest de 60 de ani şi n-am niciun ban”

- Aţi candidat pentru liberali ca simpatizant...

- Da, pentru că ne merge prost, nu ieşim odată din nenorocirea asta comunistă. Tot comuniştii şi copiii lor ne conduc în continuare, nu vin nişte oameni deştepţi, despuiaţi la minte. Ne îngroapă în trecut. Vrem să fim daci sau ce-or mai vrea. Valoarea naţională. Păi cine să o ia dacă nu ai parale? Banii i-au furat şi îi ţin pentru ei, nu pentru ţară. Şi-au făcut palate, regate, ducate: Palatul lui Dragnea, Palatul lui Adrian Năstase, Palatul lui Videanu. Dar cine sunteţi voi? De unde aţi apărut aşa, însemnaţi în frunte şi v-a dat Dumnezeu de toate? Ce aţi făcut? Eu muncesc de 60 de ani și n-am nici pe departe banii lor. S-au împlinit 60 de ani anul acesta de când am terminat institutul şi de când am pus pentru prima dată piciorul pe o scenă profesionistă, ca profesionist. Şi ce am adunat eu în 60 de ani? N-am stat prin cârciumi, nu am aruncat banii. Am trăit, am mâncat. Nu m-am îmbrăcat după ultima modă. Nu-mi plac costumele, îmi place să mă simt bine. Dacă am un pulover şi o pereche de pantaloni, sunt fericit. Şi ce am realizat? Ăştia intră în Parlament, şi în patru ani devin milionari, miliardari chiar, cum vine asta?! Cum să nu te revolţi, să vezi că e nenorocire? Cum să fii vesel şi fericit într-o ţară în care de câte ori ai votat pe cineva n-a ieşit? Celor mai mulţi le place să rămână cu ăştia că îi ştiu. Nu vor să vină alţii care n-or să ştie să fure.

„Îmi place să fac supe pasate”

- Sunteţi pasionat de gătit, vă relaxează…

- Acum nu mai gătesc, pentru că mâncăm mai puţin, suntem mai rapizi. Nu mai simt nevoia să mănânc multă carne. Îmi place să fac supe pasate. Am descoperit broccoli.

- Respectaţi partea de tradiţii, obiceiuri în preajma Sărbătorilor? Ţineţi post?

- Nu. Am chestia cu credinţa, dar Biserica a mai scăzut în importanţă pentru mine. Chiar serios, odată cu implicarea politică a Bisericii de partea cui nu trebuie. Şi văd că se îmbogăţeşte pe zi ce trece, şi nu cred că ăsta este scopul Bisericii, îi cheamă pe preoţi la DNA. Ce e asta? Nu înţeleg. Cred în Dumnezeu, mă gândesc la El, mă rog la El şi atât. Asta este.

- Unde vă place să mergeţi în vacanţă?

- Oriunde.

- Unde vă place să petreceţi Crăciunul de obicei?

- Întotdeauna acasă. Şi nu plec niciodată odată cu valul. Avem zile libere, acum mergem la mare, acum haideţi cu toţii la munte. Stau, că e liber Bucureştiul când pleacă lumea. Sunt fericit. Şi oricum, noi la teatru jucăm mai mereu. Înainte de Revoluţie, se repeta în fiecare zi, acum, lucrurile s-au schimbat în rău. Nu se prea mai repetă, nu mai există număr de premiere anuale. Înainte era o obligaţie. Aveai un număr fix de premiere pe care trebuia să le scoţi. Au fost aici, în teatru, ani în care nu s-a repetat nimic. Trăim din vechile spectacole, le rulăm. De câţiva ani s-au mai adus câteva piese, dar tot sub norma şi capacităţile teatrului. Acum îţi trebuie două zile să montezi un decor, în timpul acesta nu se repetă şi nu se joacă nimic. A montat decorul, jucăm de două, trei ori spectacolul, după care alte două zile în care demontează. Nu e bine, nu funcţionează, maşina nu merge, stă pe butuci.

„Nu am invitat şi eu la teatru profesori, doctori, numai vânzători de la Alimentara”

- Faceţi cârnaţi?

- Eheee, când făceam eu. Şi sarmale, şi tobă, şi piftie… Mă vedeai alergând după maţ... Aoleu, ce nebunie! Mergeam prin toate măcelăriile. Făceam ciorbă de burtă, tuslama. Vorbeam cu măcelarii, le spuneam ce să îmi aducă. Acum, la supermarketuri nu ai cu cine să discuţi, vânzătorii ăştia nu ştiu. Aveam avantajul că eram actor şi mereu mă cunoşteau. Erau şi întâmplări comice. Odată, într-un magazin, un vânzător m-a chemat: „Domnul Rebengiuc, mergeţi şi plătiţi 200 de lei la casă” . „Dar de ce?”. „Mergeţi acolo”. Şi deschide sertarul şi îmi dă o roată de caşcaval... Păi, ce să fac eu cu ea, că se usucă? Când o mănânc pe toată? Doar nu mă apuc să vând caşcaval! Sau mi-a dat altul, altădată, cinci kilograme de momiţe. Am mâncat o zi, două, şi le-am aruncat. Nu am invitat şi eu la teatru profesori, doctori, numai vânzători de la Alimentara. Ca să am relaţii, pentru că nu aveam timp să stau la cozi. Teatrul nu îl opreşti, ca la serviciu, „mă duc cinci minute până afară”. Aici trebuie să fii tot timpul pe scenă. Este o muncă de echipă, colectivă, nu poate să lipsească unul. Şi mă întrebau vânzătorii când le dădeam biletul: „Ce e? Comedie?”. „Nu prea e comedie”. „Dar ceva ca să râdem şi noi nu aveţi?”.

- De ce vă temeţi cel mai mult?

- Mă tem de boală. Nu vreau să sufăr! Nu vreau să mor în suferinţă. Chinuindu-mă pe mine şi pe cei din jurul meu. Nu vreau s-o fac, dar nu ştiu în ce măsură depinde de mine asta. Aş vrea să mor în somn. Eu acum sufăr de lombosciatică. Iau puţine medicamente, pentru că cele mai multe îţi distrug stomacul. Mă mişc greu, trag piciorul după mine, merg, mă doare, transpir de îmi ies ochii. Dar ce pretenţii pot să am la cei 84 de ani aproape.

„Cu Draga Olteanu Matei n-am avut feeling niciodată”

- Unde îl vom vedea pe Victor Rebengiuc în curând?

- Am citit o piesă pe care urmează să o joc la Teatrul Naţional. Ar mai încăpea ceva, dar asta e. Aseară l-am văzut de Robert De Niro într-un rol foarte subţire: îşi învaţă nepoata cum să meargă în viaţă, ea vine mereu la el şi îl întreabă cum să facă. Am zis că dacă el poate să joace roluri aşa proaste, de ce nu aş încerca să joc şi eu... Să vedem, poate că interpretarea înnobilează rolul (râde). Îmi doresc să fac din roluri mici roluri mari, dar nu ştiu dacă o să-mi reuşească. Am avut noroc de spectacole importante, regizori importanţi, colegi importanți, roluri importante. Acum sunt ca măgarul între oi cu tinerii de aici. „Boșorogul ăsta nu stă acasă, vine pe aici pe la noi să ne-ncurce”.

- Dar ar putea să vă întrebe, să vă ceară sfaturi...

- Nu mai întreabă nimeni nimic. Ei ştiu (râde). Repet, eu am aici colegi foarte tineri, foarte buni. Când repetăm, le mai spun eu câte ceva, unde găsesc eu că s-ar potrivi o anumită indicaţie pe care o pot da. Sunt receptivi, ascultă. Au crescut foarte mult, şi asta mă bucură, pentru că au evoluat sub ochii mei, zbătându-se de la rol la rol şi sunt vedete acum, actori principali, importanţi.

- Acum se naşte o nouă generaţie?

- Prea s-a ras generaţia mea din temelii. După 60 de ani de teatru, mai suntem vreo cinci, cred: eu, Sanda Toma, Dan Puican, Eugen Tudoran, Victor Odilo Cimbru. Şi Draga Olteanu Matei, dar cu ea nu am avut nicio relaţie niciodată, cu toate că am fost colegi la institut. Nu am avut feeling, dar deloc. Nici nu ştiu dacă i-am spus două cuvinte vreodată. Au mai fost George Constantin, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauțchi, Silvia Popovici, Amza Pellea care s-au dus. Prea a luat generaţia noastră şi este un hiatus, un loc gol între mine şi cei care vin după noi. Sunt cam zece ani. Acum ei sunt ăia bătrânii, eu sunt străbătrânul. Nici nu am sperat să trăiesc până la vârsta asta, nu mi-am închipuit. Feriţi-vă de bătrâneţe! Îmi aduc aminte de Ileana Vulpescu, agresată de un tânăr care i-a spus: „Dă-te, babo, mai încolo”. Şi ea i-a răspuns: „Măi, băiete, roagă-te să mori tânăr, să nu ajungi la bătrâneţe să-şi bată joc de tine un tâmpit!”.

„Am muncit tot timpul. Am trecut dintr-un rol într-altul. Asta a fost frumuseţea carierei mele. În fiecare seară mă întâlneam cu alt caracter pe care trebuia să îl interpretez, şi asta m-a marcat“

„Mă tem de boală. Nu vreau să sufăr! Nu vreau să mor în suferinţă. Chinuindu-mă pe mine şi pe cei din jurul meu. Nu vreau s-o fac, dar nu ştiu în ce măsură depinde de mine asta. Aş vrea să mor în somn“

„Şi-au făcut palate, regate, ducate: Palatul lui Dragnea, Palatul lui Adrian Năstase, Palatul lui Videanu. Dar cine sunteţi voi? De unde aţi apărut aşa, însemnaţi în frunte şi v-a dat Dumnezeu de toate? Ce aţi făcut?“

„L-am văzut de Robert De Niro într-un rol foarte subţire: îşi învaţă nepoata cum să meargă în viaţă, ea vine mereu la el şi îl întreabă cum să facă. Am zis că dacă el poate să joace roluri aşa proaste, de ce nu aş încerca să joc şi eu...“

„Toţi şoferii de taxi m-au văzut în Ilie Moromete“

- Îşi mai amintesc oamenii de Ilie Moromete?

- Toţi şoferii de taxi m-au văzut în Ilie Moromete. Este un personaj care m-a speriat la început, pentru că nu am avut niciodată legătură cu viaţa de la ţară. Bucureştean get-beget, nu am avut rude acolo. Cu trenul am mers abia pe la 14 ani, pentru că am învăţat la Predeal, la Liceul Militar. Trei ani am făcut naveta acolo. Dar nu am trăit într-o casă la ţară niciodată, într-un sat, şi eram speriat când auzeam: „Moromete, arhetipul ţăranului român”. Ce e ăsta? Cum să joci un arhetip, cum îl fac p-ăsta ca să fie un arhetip? Nu ştiam. Am fugit de la filmări şi m-am dus acasă. Dar regizorul a fost încăpăţânat, nu a vrut să mă lase, i-a pus pe diverşi colegi de-ai mei să mă convingă, printre care şi pe Leopoldina Bălănuţă, care m-a şi făcut să mă întorc. Ea a fost ca o soră pentru mine, ne înţelegeam extraordinar, era un om deosebit, Dumnezeu să o odihnească! Mi-a zis: „Hai, Victor, pentru că poţi să o faci”. M-am dus şi am luat-o şi eu, aşa, omeneşte. Ce e ăla ţăran? Ce face? Mănâncă? Mănânc. Sapă? Sap, domnule! Mână caii? Îi mân şi eu. Se ceartă? De ce? Că a furat banii şi a fugit cu ei. Ne certam. Ce puteam să fac? Dar ca arhetip nu puteam să fac nimic, şi nu voi face nici de acum încolo. Ce-i aia?!

„Ei, de nepoţel sunt foarte mândru!“

- Fiul dumneavoastră, Tudor, v-a făcut o bucurie. Aveţi un nepoţel acum, pe Mircică, ce vă ocupă timpul…

- Ei, de nepoţel sunt foarte mândru, deocamdată. Dar el este foarte ocupat, culmea. Este clasa a III-a şi are multă treabă: teme, apoi activităţi extraşcolare, merge la engleză, la înot, se duce la dansuri populare etc... Şi nu are timp, săracul de el. Tudor a crescut pe la noi prin cabine, se juca cu săbii, ce aveam noi în recuzită, sau stătea la bunici când aveam noi spectacole seară de seară atunci. Pe Mircică l-am adus mai târziu la teatru. Nici părinţii lui nu l-au lăsat să vină, şi mie îmi era jenă. Am dat de multe ori copii afară din sală de la spectacolele mele. Deranjează, începe să vorbească într-un moment dramatic: „Mama, dar de ce face aia acolo?”