de Gabriela Niculescu

Profesor Academician Doctor Leon Dănăilă sau „Sculptorul de Creiere” are la activ peste 40.000 de intervenţii chirurgicale pe creier şi este neurochirurgul care a scăzut la noi rata mortalităţii în operaţii de la 50% la 4%, graţie introducerii microscopului operator! Are 39 de cărţi de specialitate scrise şi 354 de lucrări ştiinţifice atât în ţară, cât şi în străinătate, 28 de certificate de inovator şi inventator, este doctor în medicină din 1973 şi membru titular al Academiei Române, membru al Academiei Diplomatice din Londra şi al Academiei de Ştiinţe din New York, dar şi membru în alte nenumărate societăți științifice internaționale prestigioase. Pe scurt, este un geniu al medicinei, unul dintrei cei mai buni specialişti pe care i-a avut şi îi are România. La 83 de ani, face încă minuni!

„Creierul uman este cea mai complicată materie din Univers”

- Cum se face că, după atâţia ani de activitate încununată cu succes, vă găsesc tot în spital, în slujba pacienţilor?

- Le-am zis tuturor să aducă la mine suferinzii cu cazuri grele, pentru că am atâta experienţă... 55 de ani de neurochirurgie. Mâinile îmi merg foarte bine, văd perfect şi nu port ochelari, iar când este cazul operez la microscop.

- Pe lângă aceste abilităţi uluitoare, ce altceva v-a determinat să nu vă bucuraţi de pensionare?

- De pensionare nu mă bucur, fiindcă eu cheltuiesc o mulţime de bani nu doar cu cercetarea, ci şi cu publicarea cărţilor. Acum scriu majoritatea cărţilor în limba engleză şi le dau la corectură, aspect care îmi uşurează buzunarul. Sunt o mulţime de lucruri de descoperit în creierul uman, se spune că este cea mai complicată materie din Univers. Creierul are peste o mie de miliarde de celule, iar fiecare celulă are până la 3.000 de legături cu celelalte. Gândiţi-vă ce complicat este acest creier ce dă naştere la toată sfera psihică, judecată, gândire, raţionament, nu mai zic de zonele motorii, senzitive şi ale vorbirii, cele majore ce trebuie păzite în timpul operaţiilor. Aşa că am scris o carte, în trei volume, despre creierului uman şi a fost foarte costisitoare. Deci, cum să stau acasă? În plus, cumpăr din banii mei lucrări de specialitate din străinătate. Altfel n-aş putea veni cu noutăţi. Am vrut să dovedesc că în ţara noastră nu sunt doar hoţi şi delapidatori care nici nu mai ştiu ce fac cu atâţia bani furaţi. Eu cheltuiesc doar pentru haine şi mâncare, iar restul investesc în cercetare şi în publicarea cărţilor. Un chirurg, dacă nu face cercetare şi nu publică, nu are valoare! Nu este totul să operezi dacă vrei să evoluezi în această profesie.

„Verificat” de BBC

- Deci nu aţi lua pauză şi nici nu v-aţi vedea retras din activitate...

- Suntem cinci membri titulari ai Academiei Române, iar cei care au această calitate au drept nelimitat de funcţionare. Ceilalţi sunt istorici sau vin din alte domenii, însă chirurgul nu poate lucra dacă mâinile nu mai funcţionează perfect, dar eu n-am niciun fel de problemă. Primesc bolnavi din toate spitalele, iau cele mai dificile cazuri şi îi pun pe picioare pe pacienţi. Uitaţi registrul, de la începutul anului 2016 am oferit aproape 800 de consultaţii. Toţi mă întreabă cât îi costă controlul, iar eu le spun că scrie pe uşă: „Consultaţiile sunt gratuite!” Nimic! Îmi povestesc că la clinicile private le-au cerut 600 de lei pentru control. Iar eu le spun că sunt fraieri dacă plătesc atât, fiindcă la mine nu-i costă nimic, şi primesc consultaţii de calitate, pentru că eu am o experienţă cum nu mai are nimeni în lume. Oriunde pe planetă, cum un chirurg împlineşte 65 de ani este pensionat în ziua aniversării. Au venit acum şi cei de la BBC, alarmaţi, să vadă cum de mai operez la vârsta mea. Opt ore m-au ţinut la filmări. Nu i-a interesat cercetarea mea, cărţile mele, ci de ce pleacă medicii din ţară, cum operez şi cum se simt bolnavii după ce-şi revin. Au asistat la o intervenţie de la primul la ultimul fir. Cum s-a terminat, am zis Doamne, am scăpat de ei! Ei bine, nu. Cei patru profesionişti veniţi din Anglia special pentru mine au mai stat două ore să se trezească pacientul din anestezie şi au văzut că era foarte bine. Cineva care a înregistrat reportajul difuzat de BBC mi l-a trimis să-l văd şi eu. După cum vedeţi, sunt foarte verificat... (n.r. - zâmbeşte!)

Despre comunişti, discriminare şi un colţ de pâine

- Aţi prins şi anii grei ai foametei. Cum v-a fost atunci?

- Au fost ani extrem de grei. Tatăl meu venise din Rusia, unde fusese concentrat pe vremea lui Antonescu. Era prin ’46, eram la liceu şi ne dădea un sfert de pâine seara, s-o avem pentru a doua zi, pe lângă puţină mâncare. Mie mi-a plăcut medicina de la început şi citeam toate volumele de anatomie, fiziologie, tot ce prindeam în bibliotecă. Şi vindeam pâinea mea pentru a-mi lua cărţi noi de la librărie, care nu se găseau în bibliotecă. Iubeam medicina, dar am neglijat matematica, era să rămân corijent şi dacă aflau părinţii mă băteau. Aşa că am învăţat special la teză, şi profesorul credea că am copiat, pentru că am luat 10. Dar eu pricepeam, însă consideram că este pierdere de vreme matematica, pe când, dacă vindeci un om, e mare binefacere. Aşa se face că în facultate, la un examen de bacteriologie, eram bolnav, aveam gripă, cu febră mare şi n-am putut învăţa nimic, dar totuşi m-am prezentat şi am luat 9 numai cu ce ştiam din liceu. Aveam note de 10 la ştiinţe naturale, iar la restul furam câte puţin din informaţii, că nu-mi plăcea să învăţ prea mult. Dar eram şi dezavantajat la note, dacă ştiam la fel cu elevii bogaţi ai clasei, ei primeau 10, eu luam 7. După liceu, m-am dus la secretarul şcolii să-mi dea adeverinţă. M-a întrebat la ce facultate vreau să dau, şi când am spus că la Medicină mi-a zis: „Tu, la Medicină? Nu vezi că acolo se duc ăştia avuţi, care au note de 10? Fiul directorului, fiul primarului...” „Lăsaţi, că mă descurc. Daţi-mi şi mie adeverinţă.” Am dat examen la facultate şi, dintre toţi, numai eu am reuşit, toţi cei cu media 10 din liceu au picat.

- Discriminarea aţi simţit-o şi în facultate?

- Sigur că da, cei care erau membri de partid luau numai 10.

- Apoi, aţi îndurat şi persecuţia din cauza faptului că tatăl dumneavoastră avea legături cu legionarii.

- Da, de aceea l-au şi arestat când a venit din război şi ruşii ocupaseră toată Moldova. A venit noaptea, îmbrăcat în femeie, prin grădini, dar tot l-au prins. Şi din cauza aceasta am simţit şi eu repercusiunile. Când am vrut să plec în State, cu bursa Fullbright, a trebuit să mă facă membru de partid, că altfel nu puteam merge. Aveam o „pată” la dosar, dar, cu recomandări şi aprobări pe toate liniile, am reuşit. Dar, a fost cam trist...

„După 55 de ani de neurochirurgie câştig 3.000 de lei pe lună“

„La noi se scoteau tumorile din creier cu degetul”

- Ştiu că aţi fost ofertat şi de clinicile din sistemul privat, dar le-aţi refuzat. De ce?

- N-am timp aici să fac câte aş vrea, dar să mai merg şi la privat... Şi eu nu sunt ahtiat după bani. Pe mine mă interesează să operez. La privat le iau banii pacienţilor, îi ţin două, trei zile, iar eu îmi pun mâinile în cap când văd ce operaţii proaste se fac acolo. Doctorii din clinicile private mă roagă să-i primesc la mine pe pacienţii lor, pentru că în privat nu-i pot ţine mai mult de câteva zile, or, eu îi găzduiesc aici, în spital, şi o săptămână şi două, atât cât este nevoie să se recupereze cum trebuie. În sistemul nostru privat, această ramură este delicată. Neurochirurgia, regina artelor chirurgicale, este foarte grea, mai ales cea vasculară. Eu am operat foarte mult şi am publicat 14 volume cu fotografii pe care le-am achitat din buzunarul personal, pentru că nimeni nu-ţi plăteşte, tot din cauza „bunăvoinţei” colegilor. Când aud de aşa ceva zic: „Aaa, mai dă-l dracu’ pe ăsta!” Cam aşa este sistemul la noi. Te invidiază, te urăşte în loc să te ajute. Totul se face cu bani personali, dar de unde să am atâţia? Am pornit de la 1.900 de lei pe lună salariu, treptat s-a mai mărit la 2.000, 2.500, acum am ajuns la 3.000 de lei, e mai bine, dar sumele sunt foarte mici. În documentarul BBC arătau o începătoare româncă plecată în Anglia care punea o perfuzie la o secţie de chirurgie şi avea vreo 3.000-4.000 de euro pe lună salariul. E adevărat că şi cheltuielile sunt altele, dar tot e o sumă imensă comparativ cu mine, care câştig 3.000 de lei lunar, ei fiind ucenici, iar eu, după 55 de ani de neurochirurgie! Păi nu se poate aşa ceva, dar ţara noastră este săracă. N-au de unde să dea bani mai mulţi (n.r. - se simte o uşoară ironie în glasul său). Aşa că nimeni să nu se aştepte că va câştiga vreodată un salariu ca-n Apus.

- De ce nu aţi plecat în străinătate?

- Am fost rugat să rămân în America, unde am primit o bursă Fullbright la New York. Acolo am învăţat neurochirurgie, nu în România, că aici, drept să spun, când am venit în spital, se scoteau tumorile din creier cu degetul, iar pacientul avea o hemoragie de nedescris. Nu mi-a plăcut deloc cum se opera, şi aşa am făcut rost de o bursă de un an, între ’80 şi ’81. Să pleci la vremea aceea în America era un vis greu de atins, dar m-am luptat şi am reuşit. Ei aveau o rată de mortalitate de 4%, în vreme ce la noi era de 50%-60%, şi am vrut să văd cum operează americanii. Foloseau tehnici moderne şi utilizau microscopul operator.

- Şi de acolo aţi adus în ţara noastră microscopul.

- Exact. Doar prin faptul că am scăzut, la noi în ţară, rata mortalităţii la 4% eu am făcut enorm pentru România.

„În America, au vrut să-mi însceneze un accident mortal, să rămân acolo”

- Dar România ce a făcut pentru dumneavoastră?

- Nimic, absolut nimic! Îmi mai dă câte o diplomă care costă 7 lei. Toţi îmi dau diplome, sunt premiat de trei preşedinţi: Constantinescu, Băsescu şi, la 1 decembrie 2015, Iohannis mi-a oferit Steaua României.

- Aţi făcut specializări într-o mulţime de ţări, pe mai toate continentele. Revin la întrebarea de ce nu aţi rămas în străinătate?

- Am fost peste tot, mi-am dat seama de sistem şi mulţi mi-au zis să rămân în ţările lor, dar eu am iubit foarte mult faptul de a fi cineva. Nu-mi place să fiu subaltern, ci să conduc eu! Am fost director al întregului spital, cum era pe vremuri, Psihiatria, Neurologia şi Neurochirurgia aveau o conducere unică, şi atunci am fost eu director. În America mi-au propus să mă „omoare” într-un simulacru de accident să pot rămâne la ei în anii comunismului, dar am refuzat. Eu n-am văzut niciun doctor plecat din România care să ajungă academician peste hotare. Ai noştri ajungeau medici de familie, medici la radiologie, cu iradiere, la psihiatrie, pentru că posturile bune de la chirurgie, neurochirurgie erau ocupate de băştinaşi. Văzând lucrul acesta şi întâlnindu-mă şi cu medici fugiţi politic care-mi spuneau că e bine de mine că mă pot întoarce în ţară să profesez, am realizat că nu este ideal să rămân în străinătate.

- Aveţi peste 40.000 de operaţii pe creier. Nu ar fi trebuit să fiţi în Cartea Recordurilor până acum?

- Uite că nu m-am gândit niciodată la lucrul ăsta! Când am venit în această secţie, eu operam şase, şapte bolnavi pe zi, şi citeam că un neurochirurg japonez opera doi, maximum trei bolnavi pe săptămână. Profesorul meu de la New York opera ceva mai mult, chiar a şi râs de mine când l-am întrebat care e programul unui chirurg acolo. Mi-a zis că el operează când are pacienţi, indiferent că e zi sau noapte. În restul lumii, un chirurg nu are program, aşa cum au făcut cei de la ministerul nostru din România. Dar, ce-i drept, acolo sunt şi plătiţi. Profesorul meu american câştiga 5.000 de dolari pe lună salariu fix şi câte 2.000 de dolari primea pentru fiecare operaţie făcută.

Părinţii: „Nu ţi-e ruşine, ai ajuns doctor şi ceri bani de la noi?”

- Care este averea dumneavoastră acum?

- Nu mai am nimic! Am vândut şi apartamentul, dar cu o condiţie, să mă lase într-o cameră până când mor. Am mai luat un ban în plus pentru cercetare şi publicarea cărţilor.

- Iar casa părintească din Darabani a devenit casă memorială.

- Da, Primăria a amenajat-o şi tot ce-am avut eu, premii, diplome, statui se duc la casa memorială, am donat tot. Obiectele sunt inventariate şi aşezate acolo. Eu acasă nu mai am nimic, decât cărţi, un birou şi un pat.

- De ce aţi vrut să fie casa memorială acolo şi nu în Bucureşti?

- Pentru că eu acolo m-am născut şi am vrut să le arăt oamenilor din Darabani că se poate reuşi în viaţă, deşi provin din părinţi săraci, tata nu ştia carte, iar mama avea doar patru clase. Când am intrat la facultate, mama a plâns, dar nu de bucurie, ci de tristeţe că nu mai are cine s-o ajute la muncă. Mi-a zis: „Uite, îţi dau 200 de lei, numai nu te duce la facultate!”

- După ce aţi devenit doctor au fost mândri de dumneavoastră?

- Mama murise cu ceva timp în urmă, dar, după ce am terminat facultatea, am practicat trei ani la ţară, aveam 700 de lei salariu lunar, plăteam 500 de lei la gazdă şi 200 de lei dădeam pe masă, la spital, că nu aveam unde mânca. Nu rămâneam cu niciun ban, mi s-au rupt ciorapii, tot, şi-am scris acasă să-mi trimită nişte bani. Am primit răspuns: „Nu ţi-e ruşine, ai ajuns doctor şi ceri bani de la noi?”

„Am tremurat rău când l-am operat pe Kim Ir, premierul Coreei de Nord”

- L-aţi operat pe Kim Ir, premierul Coreei de Nord, în anii comunismului. Cum a fost acea experienţă?

- Mi-e şi frică să vorbesc, dar... până la urmă s-au purtat frumos cu mine. Ceauşescu era foarte bun prieten cu Kim Ir Sen. În 1974, prim-ministrul pe care îl chema tot Kim Ir, dar care nu era rudă cu preşedintele, a făcut o tumoare cerebrală. Ceauşescu s-a lăudat că are chirurgi foarte buni în România şi i-a spus să-l aducă la noi. Şi l-au adus. Urma să-l opereze Constantin Arseni, care m-a luat şi pe mine, pentru că îmi recunoştea calităţile, ştia că sunt cel mai bun, deşi mă înjura toată ziua. Am mers la Elias, unde era internat coreeanul, şi acolo erau vreo zece de-ai lui care notau tot ce făceam. După operaţie, Arseni m-a lăsat pe mine la spital să-l păzesc zi şi noapte. Am protestat că nu am luat nimic cu mine, nici măcar aparatul de bărbierit, dar securiştii mi-au zis că-mi aduc ei tot ce aveam nevoie. Când stăteam la masă, coreenii notau: a mâncat cutare, a băut cutare, s-a dus la bolnav de atâtea ori pe zi, i-a făcut jumătate de fiolă de fenobarbital, o fiolă de furosemid. Notau tot, tot, tot. Dacă murea coreeanul, o păţeam! Dar s-a făcut bine şi m-au invitat la Ambasada Coreii de Nord după aceea şi mi-au dat o faţă de masă de mătase foarte grea şi un ceas de aur. Altă dată, într-o seară, au venit trei maşini cu girofar în faţa blocului în care locuiam. Mă uitam pe geam şi mă întrebam oare pe cine arestează? Când colo, au venit la mine şi mi-au zis că trebuie să plec de urgenţă în Alger, că preşedintele e foarte bolnav şi a cerut specialişti din toată lumea. Făcuse hemoragie cerebrală. La ora 1:00 am avut avion, iar dimineaţa am ajuns în Alger. Era avion de 200 de persoane şi aveam securistul după mine. Numai noi, în tot avionul... Au vrut să-mi aducă mâncare, dar am refuzat, însă el a mâncat şi a băut vin pe săturate. Am ajuns la destinaţie, şi toţi specialiştii am fost de acord că nu se mai putea face nimic, preşedintele era deja în moarte cerebrală.

- Ce alte personalităţi au mai ajuns pe masa dumneavoastră de operaţii?

- Am operat oameni din toate păturile sociale, dar pentru mine toţi bolnavii sunt regi! Am operat preşedinţi de state, prim-miniştri şi miniştri din România şi din străinătate, oameni din clasă medie, vagabonzi, boschetari, chiar şi criminali. Nu contează ce statut social sau meserie au, eu caut doar să le salvez viaţa.

„Marele Arseni a spus că voi opera aici când vor zbura bivolii deasupra spitalului”

- Cum aţi ajuns din clădirea de neurochirurgie cu zece etaje în aceasta în care aţi construit, fără niciun ban din partea statului, 16 camere de spital și două săli de operație dotate cu toate cele necesare?

- Când am venit din America, de la specializare, bolnavii se duceau la Arseni şi-l rugau să mă ia şi pe mine în operaţie. Azi aşa, mâine aşa, până când mi-au spus asistentele că Arseni voia să scape de mine şi să mă mute în clădirea în care sunt şi astăzi, dar care nu avea nimic, era plină de furnici, gândaci şi crăpături pe pereţi, numai chirurgie nu era. Dar am replicat că pe mine şi în closet dacă mă pui, tot bine operez. Vizavi era întreprinderea de aparatură medicală şi m-am dus şi am cumpărat masă de operaţie, instrumentar, totul din banii mei. El a spus că voi opera eu aici când vor zbura bivolii deasupra spitalului, iar a doua zi am început să operez. Am făcut o adresă la minister, la direcţia spitalului, că nu pot opera pentru că nu am grup de sânge, nu am nimic. De la minister mi-au spus că nu pot trece de Arseni, că el era prieten cu Ceauşescu. Dacă am văzut că aşa stau lucrurile, am continuat să operez cum am putut. Toţi veneau la mine pentru că eu operam la microscop. Îi mai întrebam pe pacienţii mei unde lucrează, şi când dădeam de câte unul care muncea în construcţii îl rugam să-mi facă nişte camere aici. A fost internat la mine un ministru de la Construcţii, Petre pe numele lui. N-aveam toalete şi mi-a zis: „Domne, eu sunt ministru, ce mă pui pe mine în camera asta?”. „Domnule ministru, asta e situaţia, dar ajutaţi-mă şi pe mine, că dumneavoastră sunteţi la Construcţii.” Şi m-a ajutat!

„Dumnezeu lucrează asupra bolnavilor prin intermediul mâinilor mele”

- Care au fost recompensele impresionante primite din partea pacienţilor?

- Nu am primit recompense decât mulţumiri şi îmbrăţişări. Dar pe mine mă deranjează când citesc despre minunile unor aşa-zişi sfinţi despre care s-au tot publicat cărţi. Sunt nişte minciuni. Minuni eu am făcut! Au venit oameni paralizaţi sau aproape morţi la mine, i-am operat şi au plecat pe picioarele lor. Acestea sunt minuni. Pe mine să mă sanctifice, nu pe şmecherii aceştia. Eu sunt credincios, m-am documentat, dar nu pot crede orice.

- Care este relaţia dumneavoastră cu Dumnezeu?

- Dumnezeu lucrează asupra bolnavilor prin intermediul mâinilor mele. Dar eu nu-mi fac cruci până la pământ cu gesturi teatrale precum alţii. Eu cred în El şi m-a ajutat de fiecare dată. Am avut momente infernale în unele operaţii, la limită să pierd pacienţii, şi am reuşit să-i salvez. Dumnezeu mi-a dat mâini, suflet, judecată, şi eu trebuie să le utilizez pentru binele oamenilor. Pentru bolnavi fac totul. Dacă te dedici acestei meserii, trebuie să renunţi la foarte multe lucruri. Să ajuţi un bolnav, să vezi că a reînviat după ce l-ai operat, înseamnă una dintre cele mai frumoase satisfacţii posibile. Să redai viaţa cuiva cred că este cel mai important lucru de pe lumea asta. Să salvezi un om, de exemplu să-l operezi la coloana vertebrală, să fie paralizat, să-i scoţi tumoarea şi el să înceapă să meargă e una dintre minunile care îţi încântă sufletul.

- Despre toate aceste minuni aţi vorbit şi într-o carte despre viaţa dumneavoastră...

- Da, se numeşte „Sculptură în creier”, şi este sub formă de interviu. Dora Petrilă îmi punea întrebări şi eu răspundeam.

„Când am intrat la facultate, mama a plâns, dar nu de bucurie, ci de tristeţe că nu mai are cine s-o ajute la muncă. Mi-a zis: «Uite, îţi dau 200 de lei, numai nu te duce la facultate!»”

„România n-a făcut absolut nimic pentru mine! Îmi mai dă câte o diplomă care costă 7 lei. Sunt premiat de trei preşedinţi: Constantinescu, Băsescu şi, la 1 decembrie 2015, Iohannis mi-a oferit Steaua României“

„Minuni eu am făcut! Au venit oameni paralizaţi sau aproape morţi la mine, i-am operat şi au plecat pe picioarele lor. Acestea sunt minuni. Pe mine să mă sanctifice“

„Alcoolul şi stresul distrug creierul“

- Cum ar trebui să avem grijă de creierul nostru?

- Este greu de răspuns la această întrebare. În general, creierul are o moştenire genetică, de aceea fiecare are aptitudini într-o direcţie sau în alta. Însă este bine de ştiut că alcoolul distruge creierul foarte mult. În rest, organismul are nevoie de toate principiile alimentare, proteine, grăsimi, vitamine şi minerale, dar totul trebuie consumat ponderat. După o anumită vârstă trebuie scăzut consumul de grăsimi, iar stresul trebuie neapărat diminuat în orice perioadă a vieţii, pentru că el afectează enorm creierul. Şi, bineînţeles, evitaţi loviturile care pot provoca mici hemoragii, contuzii cerebrale, comoţii, pierderea cunoştinţei, lucruri ce pot lăsa sechele în timp, pot duce la epilepsii şi la alte complicaţii.

„Mi-am dorit copii, dar soţia nu a putut să facă“

- Fiind mereu în spital, cât timp v-aţi dedicat familiei?

- Asta a fost o deficienţă, să zic aşa. Am luptat foarte mult pentru pacienţi, dar pentru familie, mai puţin, şi poate că s-a resimţit, dar nu am divorţat de soţia mea. Din statisticile americane reiese că cele mai multe divorţuri se înregistrează în rândul neurochirurgilor, pentru că sunt mereu la datorie, zi sau noapte.

- Aţi avut copii?

- Nu, pentru că soţia nu a putut să facă. A rămas gravidă de două ori, însă a pierdut sarcinile. N-a fost să fie, deşi eu mi-am dorit copii, pentru că îmi plac, dar nu poţi primi de toate de la Dumnezeu.

- Soţia mai este lângă dumneavoastră?

- Nu, a murit acum 12 ani. Este foarte greu singur. Vii acasă, nu găseşti pe nimeni, când pleci, laşi casa pustie. Mâncare... ce-mi mai cumpăr o porţie de fasole, dar şi aceia costă 6 lei... Mă duc la o pseudocantină, îmi mai iau câte ceva, iau o pâine, dar nu mi-e uşor. Viaţa de unul singur este îngrozitoare... (n.r. - faţa i se întristează, iar ochii i se umezesc) Dar ce să fac, asta e situaţia. Am zis că-i ajut pe oameni... Vedeţi, afişul de pe uşă era pus pe cea de afară, dar colegii mi l-au rupt, nu le convine că ofer consultaţii gratuite. Atunci, l-am pus pe uşa de la interior. Deh...