de Luana Mare
A urcat pe scenă la doar 25 de ani şi a intrat repede şi definitiv în sufletul iubitorilor teatrului şi cinematografiei româneşti. Azi, după 60 de ani de la debut, Ion Dichiseanu ne oferă o nouă lecţie de viaţă: joacă teatru, scrie cărţi, merge în turnee de lansare şi răspunde cu gentileţe admiratorilor, ba mai mult, face planuri pe următoarele două decenii! Îmbrăcat elegant, jovial şi cu aer de cuceritor, „Lordul scenei” păstrează aroma vremurilor de glorie ai cinematografiei autohtone, a actorilor adoraţi ca nişte zei. A trecut de 80 de primăveri, dar refuză cu îndârjire să se supună timpului şi pare că a ieşit învingător din această confruntare. A divorţat demult de cântăreaţa Simona Florescu, dar aceasta încă este prezentă în poveştile de viaţă ale lui Dichi şi pare că şi-a lăsat amprenta în sufletul acestuia chiar dacă drumurile lor s-au separat. În cele câteva întâmplări povestite pentru TAIFASURI de marele Ion Dichiseanu, fosta soţie e nelipsită, fiind numită duios „măicuţa Ioanei”. De curând, actorul a lansat cea de-a treia carte şi a luat Premiul Gopo pentru întreaga carieră, ocazii excelente pentru a sta la TAIFASURI cu ziariştii, dar mai ales cu fanii săi numeroşi.
„Scrisul m-a prins! Îi mulţumesc mult poetului Liviu Vişan”
- Aţi primit Premiul Gopo pentru întreaga carieră, una remarcabilă, de 60 de ani! Cum se vede lumea de pe acest piedestal?
- Este impropriu spus premiu pentru întreaga carieră. Păi ce, credeţi că am încheiat? Oho, mai am încă multe de făcut! Am repetiţii, cărţi de scris, roluri de interpretat, întâlniri cu fanii, iar în prezent merg prin ţară pentru lansarea celui mai nou volum al meu, „Adevărul, mai frumos decât legenda”, nici nu mă gândesc la un sfârşit de carieră. Apoi, nu am vârstă. Eu nu recunosc ce scrie pe buletin! Un actor nu are vârstă. Nu umblu cu buletinul în frunte. Mă simt bine, energic şi îmi place ceea ce fac. Am planuri pe 20 de ani de aici încolo! Am lansat încă un volum, al treilea din cariera mea de autor. Cochetez şi eu cu scrisul dacă a ţipat talentul în mine şi pe latura asta. Pare un început de drum în care mă simt împlinit. Şi văd că gustă lumea. Mă citeşte. Ăsta e un lucru care mă bucură. Sunt foarte fericit! Merg în provincie cu lansări de carte şi observ că publicul reacţionează cu bucurie. Ce poate să fie mai bine pentru un om de artă care, întâmplător, îmbrăţişează - graţie poetului Liviu Vişan, căruia îi mulţumesc încă o dată! - un domeniu ca acesta? Este o satisfacţie pentru mine când văd că lumea vine şi mă asaltează, şi nu numai că-mi cumpără cărţile, dar sunt mulţi care îmi pun întrebări, vor fotografii, autografe. Este minunat şi mă ajută să-mi încarc cu adevărat bateriile.
- Susţineţi că aveţi planuri pentru următorii 20 de ani...
- Da, aş vrea să fiu bine, să joc teatru şi mai ales să scriu! La lansarea cărţii a venit cineva special, preotul care le-a botezat pe fiica mea şi pe nepoţica mea, părintele Baronian, şi asta a însemnat enorm pentru mine. Sper să-l văd alături de mine şi peste două decenii!
„Dansez, ador muzica, nu fac excese, ce să mai, mă respect!”
- Care este programul zilnic al actorului Ion Dichiseanu? La ce oră vă treziţi?
- Este un program plin, dar nu mă plâng. Uneori fac ochi foarte dimineaţă, atunci când am treburi, îmi beau cafeluţa, merg la repetiţii, iar în perioada asta străbat oraşele din ţară pentru lansarea volumului meu. Mai am și alte diverse invitaţii. Într-adevăr, sunt ocupat, dar acest fapt mă bucură. Merg cu dragă inimă, pentru că tot ce am făcut a fost din inimă!
- Cum rezistaţi acestui ritm de viaţă alert şi, probabil, obositor chiar şi pentru un actor în putere? Cum vă menţineţi forma fizică? Faceţi sport, ţineţi diete?
- Sunt activ, îmi place viaţa, îmi place muzica, ador să dansez. Dietă, da! Îmi dau peste mână la nişte mâncăruri. E bine să fim atenţi la acest aspect. Cum simt că am luat ceva, cum intru în alertă. Dar eu nu mănânc mult de obicei. Îmi place să degust puţin, apoi, stop cadru! Nu-mi place să mă avânt în prea multe mâncăruri. Sunt un om normal. De băut, la fel. Puţin... Îmi place să mă respect, pentru că nu trăim de două ori, o viaţă avem!
- În viaţa de zi cu zi, în ce rol vă regăsiţi cel mai bine? Acela de tată, de bunic, de partener de viaţă?
- De cinci luni, fiica mea, Ioana, m-a distribuit într-un rol extraordinar: grandpere, cum spune francezul. Mie nu-mi place să mi se spună bunic. Ce-i asta? Anastasia să-mi zică pe nume! Dichi! Şi acum fetiţa gângureşte, iar eu glumesc cu maică-sa: „A mai învăţat vreo poezie? Să treacă pe la mine, pe la profesor”. Iar când mă duc la ei, Ioana s-a conformat: „Uite cine a venit! Dichi!”. Nu bunicul! Chiar dacă sunt gradpere! Mi-ar plăcea să ne urmeze în carieră, dar este prea devreme ca să ne gândim la asta. Fizic, seamănă cu taică-său, cu Adrian! De la o zi la alta seamănă mai mult cu el. Simona (n.a. - fosta soţie a actorului, Simona Florescu) este cea care-i mai cântă, eu aştept să mai crească să o pot învăţa poezii, roluri sau să-i recit.
- În ultimii ani aţi început o carieră nouă, cea de scriitor, şi aţi ajuns deja la a treia carte. V-a fost uşor să depănaţi amintiri în scris?
- Mâna mea dreaptă la scris este poetul Liviu Vişan. A dat o linie scrisului meu. Este tot o formă de exprimare artistică, aşa că am găsit resurse în mine. Mi se pare extraordinar. Ceea ce vă relatez e sincer, aşa cum am ştiut să aştern pe hârtie. De aceea am intitulat-o „Adevărul, mai frumos decât legenda”. După mine vor rămâne filmele, dar şi o carte. Adevărul! N-am încercat să fabulez, să fac ficţiune. Trebuie să te pricepi pentru asta. Nu mi-a plăcut să exagerez niciodată. Eram mic când citeam romane. E a treia carte. Unii scriu mai multe decât au citit. Sunt „Balanţă” sensibilă. În volum am selectat o parte. Memoria îmi e încă trează, sunt bine. O părticică din sufletul meu s-a aşezat în această carte. Am avut atâtea întâmplări frumoase şi rele în aceşti ani, încât aş mai avea multe, foarte multe de scris... Dar mai este vreme!
„Este cineva în inima mea! Mie, femeia îmi răspunde”
- Există o parteneră în viaţa dumneavoastră după Simona?
- Aş vrea să păstrez doar pentru mine. Discreţia face parte din fiinţa mea. Nu-mi place, chiar dacă sunt o persoană publică, să povestesc despre relaţiile mele. Este o persoană, dar nu vreau să zic mai mult... Eu iubesc femeia aşa cum e. Că-mi răspunde, că nu-mi răspunde, dar mie mi-a răspuns!
„Premiul Gopo pentru cariera de până acum, mai corect!“
De curând i-a fost oferit Premiul Gopo pentru întreaga carieră, urmându-le astfel altor actori emblematici ai filmografiei româneşti, precum: Florin Piersic, Coca Bloos, Radu Beligan, Mitică Popescu, Iurie Darie, Ion Besoiu, Draga Olteanu-Matei, Marin Moraru, Jean Constantin. „Vă iubesc, am venit cu dragă inimă, mai ales că l-am cunoscut pe Popescu-Gopo cu mulţi ani în urmă. A fost la mine-n casă. Le mulţumesc celor de la TVR că s-au gândit să-mi ofere acest premiu! Mulţumesc din toată inima că v-aţi gândit la mine! Sunteţi minunaţi! Dar nu înţeleg de ce pentru întreaga carieră. Pentru moment, deocamdată. Nu pentru toată cariera!”.
„La cutremurul din ’77 am scăpat cu viaţă. Am un înger păzitor puternic”
- Vă consideraţi un răsfăţat al destinului?
- Da. Mă consider un norocos şi am avut de multe ori impresia că acolo Sus cineva mă iubeşte. Am făcut şi fac ceea ce-mi place, iar meseria asta mi-a adus totdeauna bucurii. Vor rămâne filme, amintiri în urmă, dar şi câteva cărţi scrise de mine. Au fost şi momente certe în care am fentat moartea, şi atunci mi-am dat seama că am un înger păzitor puternic. Un asemenea moment a fost la cutremurul din ’77, când trebuia să fiu împreună cu sora mea şi cu mai mulţi invitaţi la Casata. Pe mine m-au sunat de la Buftea în cursul zilei pentru un postsincron şi a trebuit să anulez întâlnirea şi să mă duc la înregistrări la Buftea. Niciunul dintre cei invitaţi nu a mai venit la acea întâlnire pe care am amânat-o. Ne-a apărat destinul! Se ştie ce s-a întâmplat cu blocul în care era Casata. A fost pus la pământ. Mi-am spus că sunt un norocos atât eu, cât şi ceilalţi care nu am mai ajuns acolo. Mi-am spus că am un înger bun care mă veghează.
- S-a mai întâmplat şi în alte situaţii să vă simţiţi protejat?
- Altă dată am scăpat cu viaţă datorită unei inspiraţii de o secundă. Mergeam cu compania aeriană Alitalia. Era în ’76 şi am plecat la un prieten în Bergamo, apoi la Chicago, la alţi amici. La Salvadore. Ne împrietenisem şi m-a invitat cu soţia, fiind baptistă, la Chicago. Acolo m-au luat la biserica lor. Am fost emoţionat. Eram pentru prima oară într-o biserică de acest fel. Numai că am fost anunţat să vin urgent la Bucureşti să fac postsincron, pentru că tocmai filmasem Osman Paşa şi trebuia să facem sincronizarea imaginii cu sunetul. Merg eu la Alitalia să-mi iau bilet ca să revin la Milano, să-mi iau maşina şi apoi să mă întorc în ţară. Eu plecasem cu o valiză şi m-am întors cu vreo zece. Toţi românaşii din diaspora mi-au dat câte ceva. „Ia şi asta, ia şi asta”, de am făcut zece bagaje. Fata de la ghişeu zice: „Aveţi mâine cursă doar cu schimbare la Zürich”. Mă gândeam: cu zece valizoaie după mine, să trec prin Elveţia, apoi să mă trambalez prin Italia, şi aici a fost îngerul meu păzitor. Eu zic: „Nu mâine, poimâine. Este cursă directă?”. Zice: „Da”. Asta e! Ei, bine, eu astăzi sunt în viaţă datorită acestei fraze. Peste două zile, în aeroport, la plecarea din Chicago, pastorul cu familia şi cu mulţi românaşi din diaspora mă conduceau. Eu, înainte de a urca în avion, beau un pic de whisky ca să nu mai simt dacă se întâmplă ceva, să nu simt turbulenţe. Aşa era în mintea mea atunci. Şi îmi iau rămas bun de la prieteni, pupături, îmbrăţişări. Un românaş vine cu ziarul. Ia citeşte Dichi ce s-a întâmplat ieri! Tragedie! Am citit şi am înlemnit! Avionul care decolase ieri cu destinaţia Zürich şi în care trebuia să mă urc şi eu s-a prăbuşit cu atâţia pasageri la bord. Mi-am spus atunci din nou că Dumnezeu mă iubeşte!
Câinii fioroşi şi „Acţiunea Autobuzul”
- La filmări aţi avut momente de cumpănă?
- Da. O astfel de întâmplare a avut loc când filmam „Acţiunea Autobuzul”, în regia lui Virgil Calotescu. Eram cu Irina Petrescu, Gheorghe Dinică, Jean Constantin, Silviu Stănculescu. Aveam o secvenţă unde trebuia să mă bat eu cu Silviu Stănculescu într-un ţarc, într-o grotă, Dâmbovicioara, cu stalactite, stalacmite şi un frig în mijlocul verii de-ţi îngheţau oasele. În jurul nostru erau câini poliţişti care trebuiau să latre la comanda miliţienilor. Nu ştiu cât de inspirat am fost şi am spus cuiva: „Dă-mi o vestă pe sub costum, că nu mai pot de frig”. Şi mi-a oferit o vestă antiglonţ. Norocos! Calotescu zice: „Ce aveţi de făcut este să intraţi în ţarc legaţi la ochi şi să vă bateţi”. Împrejurul ţarcului erau câini-lupi şi miliţieni ca să-i facă să latre. Şi unul dintre ei a dat ordin câinelui greşit. Dinică era şeful legionarilor şi trebuia să dea ordinul. Ce credeţi? Când s-a dat „Motor!”, la un moment dat simt colţii fiarei direct în spate. La o comandă greşită, unul dintre câinii de pe margine mi-a sărit fix în spate şi m-a pus la pământ, iar marele meu noroc a fost vesta antiglonţ, altfel eram făcut praf. M-am supărat atunci, am spus că nu mai stau, că rupem contractul, că nu se poate să mă nenorocească în halul ăla. În şosea aveam o ambulanţă, erau vreo 300 de trepte până ajungeam noi la ea. M-au trimis repede la Salvare să-mi facă antirabicul. La care Calotescu strigă: „Nu lui Dichi, câinelui să-i faceţi!”.
„Rolul preferat? Alioşa din «Fraţii Karamazov»”
- Care este rolul pe care l-aţi iubit cel mai mult? În care v-aţi regăsit cel mai bine?
- Am iubit toate rolurile, dar m-a reprezentat Alioşa, personajul lui Dostoievski din Fraţii Karamazov. Eram eu acolo. Eram mănuşă! Ajungeam să mă identific cu el. Personajul plin de iubire şi pătruns de credinţa lui Dumnezeu. Intram uşor în pielea lui. La fiecare reprezentaţie uitam de public şi mă simţeam cu adevărat Alioşa în faţa fratelui meu Dimitri. Nu aş putea niciodată uita finalul, în care nu jucam, ci trăiam efectiv momentul despărţirii de frăţiorul meu, plângând cu adevărat: „Pleacă, Dimitri! În clipa asta ceva năvalnic şi covârşitor pătrunde în inima mea pentru toată viaţa. Acum ştiu şi pot striga din adâncul sufletului meu că iubesc! Iubesc soarele, pământul şi ultima vietate ce respiră. Dar, mai presus de toate, iubesc omul cu bucuriile şi necazurile lui”.
- V-au adus necazuri sau momente speciale personajele interpretate?
- Îmi amintesc de o întâmplare puternică. Eram cu Ioana pe când avea vreun an şi câteva luni şi cu măicuţa ei, Simona, la Buftea, şi mă urc în maşină să găsim d-ale gurii şi am luat-o aşa, razna, în hazard. Ne-am trezit aproape de comuna Călugăreni. Era un drum pe care-l băteam în acea perioadă. Oprim maşina. Era într-o duminică după-amiază. Era linişte. Ei, zic, oamenii se odihnesc şi ei. Cobor din maşină, sar şanţul în faţa unei porţi oarecare și bat... Nimic. Mai bat o dată... Nimic. Mă întorc spre Simona şi zic: „Asta e... Oamenii dorm”. La un moment dat aud cum scârţâie o uşă de la magazie. Apare o doamnă legată cu o băsmăluţă. Zic: „Îmi cer scuze că vă deranjez”. Ea... nimic. Zic din nou: „Săru’ mâna. Scuzaţi-mă că vă deranjez”. Ea... nimic! Se uita la mine şi nu zicea nimic. Am crezut că e bolnavă sau nu aude. Se apropie şi deodată zice: „Doamne, nu se poate! Othello la mine-n curte!”. Purul adevăr. A trezit tot neamu’, a pus masa, s-a întins un chef de chef. N-am să uit asta toată viaţa!
„Antoniu a căzut de pe scenă cu actriţa Cristina Tacoi în braţe”
- Încă de la debut v-aţi bucurat de încurajarea unui mare actor, George Vraca, cel pe care l-aţi considerat şi părintele spiritual... În ce măsură v-a influenţat?
- Aveam 26 de ani, şi maestrul George Vraca era directorul Teatrului Nottara când mi-a spus: „Am planuri mari cu tine! Vreau să pun în scenă «Antoniu şi Cleopatra», iar tu o să fii dublura mea”. El era Artist al Poporului. Eu eram un tânăr actoraş. Proaspăt ieşit din institut, dar m-a văzut în „Petruchio” dându-mi examenul. Era diferit, dar tot Shakespeare. Eu am jucat cinci roluri shakesperiene. În „Antoniu şi Cleopatra”, „Othello”, „Petruchio”, Caius Marcius din „Coriolan” şi „Timon din Atena”. „Mă vei dubla”, zice Vraca. Şi începem lectura la masă. Descifrăm personajele. Nici n-am început lectura bine, şi vine cineva, Lia, secretara, şi zice: „Maestre, vă cheamă Primăria”, iar el spune: „Plec, citeşte băiatul în locul meu”. Adică eu. Şi nu s-a mai întors! Şi am lecturat eu la repetiţia noastră cu actorii. Vă daţi seama cu ce emoţii. De faţă erau artişti emeriţi, interpreţi uriaşi, cu experienţă, care jucaseră roluri mari, iar eu eram un... Kinder. A doua zi începeam lectura iar. Scaunul lui Vraca era tot liber. El spusese deja: „În locul meu citeşte băiatul”, că-l cheamase la partid; în ziua următoare iar „Citeşte băiatul”. El n-a mai venit câteva zile. Şi tot aşa a citit băiatul, a făcut proba pentru costume şi a ajuns la zeci de spectacole în rolul lui Antoniu. De-a lungul timpului, am avut patru Cleopatre celebre ale scenei româneşti: Olga Tudorache, Marga Barbu, Lia Shaghian şi Cristina Tacoi. Cea din urmă m-a trimis pe patul de spital... La o reprezentaţie cu „Antoniu şi Cleopatra”, în plin spectacol, alergând cu ea în braţe, s-au desprins practicabilele, eu am ferit capul, să nu se izbească de reflector, şi a căzut brutal, direct peste piciorul meu. Atunci am aflat că omul are la picior ceva ce se numeşte maleolă... Spectacolul s-a întrerupt. Salvare, spital, 40 de zile de concediu, anchetă că era accident de muncă. Se întâmpla fix la 20 noiembrie 1963, ziua în care a fost asasinat John Kennedy...
„Confruntarea” cu calul lui Burebista
- Dar filmări care să vă trimită pe patul de spital aţi avut?
- Da. A mai fost o întâmplare la filmările pentru „Burebista”, iar totul se putea încheia tragic pentru mine. Eu jucam rolul băiatului lui Burebista, Calopo. Ne aflam la Brad, într-un decor natural superb, pe un platou înalt. În rolul lui Burebista juca inegalabilul George Constantin. Eram costumaţi cu coifuri şi veste din metal, echipament greu şi incomod. Secvenţa nu necesita cascadorii sau galopuri. Eu aveam un dialog cu Burebista. Doar câteva vorbe. Stăteam relaxaţi pe cai, aşteptând echipa tehnică să aranjeze reflectoarele, travelingul, panourile de reflecţie, toată bucătăria - sau, mai bine-zis, laboratorul pentru filmări; armăsarul meu s-a apropiat prea mult cu botul de spatele calului lui George Constantin, apoi s-a cabrat, mişcare după care cel din faţă i-a dat o copită. Atunci am fost pur şi simplu aruncat din şa! Am căzut şi, în agitaţia produsă de armăsari, am fost izbit în spate de o altă copită. O durere groaznică! M-am trezit la spital. Trei coaste rupte şi două fisurate. Când mi-a arătat radiografia cu fractura la câţiva milimetri de coloana verte- brală, medicul mi-a spus: „Maestre, aţi avut mare noroc! Se putea întâmpla o nenorocire, să rămâneţi toată viaţa în cărucior. E ca şi cum v-aţi fi născut a doua oară!”.
„Am fost la mormântul Saritei Montiel, din Spania, şi i-am pus o floare“
- Ce ecouri a avut cartea „Am fost rivalul regelui”, în care aţi scris despre povestea de iubire cu Sara Montiel?
- Nu mi-am propus un număr de cărţi vândute. Mă bucur că lumea le cumpără. Toate acestea îmi dau acest tonus. Mă încurajează şi mă înnobilează. Publicul îmi transmite acest fluid. Eu sunt un aluat mai special. Luaţi-mă aşa cum sunt! Mă emoţionează. Cu Sarita a fost o poveste frumoasă, ea nu mai este. M-am dus la mormântul ei, i-am pus o floare. Am plecat în Spania special pentru acest moment împreună cu un prieten. Se întâmpla anul trecut. Au rămas după ea doi copii înfiaţi. A fost o relaţie de dragoste şi o poveste minunată. Mi se sugera să scriu picanterii, dar nu e genul meu. Poate peste 20 de ani am să scriu o carte cu picanterii. Am descris aventura noastră exact aşa cum a fost şi mă bucur că românii au primit cartea bine. Eu trăiesc pentru publicul meu!
„N-am avut noroc la bani“
- Aţi avut noroc în dragoste sau la bani?
- N-am fost norocos la bani! Într-o zi, în urmă cu mulţi ani, eram la restaurant împreună cu prietenii, şi vine cineva cu loz în plic de vânzare. Mai multe pe băţ. Eu îl opresc şi-i spun: „Mai ai? Lasă-le aici pe toate!” Mai avea încă două pungi. Am plătit 1.800.000 de lei pe toate, i-am spus chelnerului să tragă frapiera lângă noi, le-am pus înăuntru şi am început să le desfacem. Ei bine, din toate am adunat câte puţin, câştiguri mici, iar în total, doar 600.000 de lei. Cam aşa e cu nororcul meu la bani. Am şi luat numeroase premii, dar puţine în bani. Unul dintre ele a fost într-adevăr consistent, vreo 7.000 de euro, care au venit într-un moment în care tocmai pierdusem o sumă mare, vreo 20.000 de euro, pe care îi împrumutasem unui amic.
Un CV fantastic: de la „Bătălia pentru Roma“ la Pierre Vaillant din „Toate pânzele sus“
Ion Dichiseanu s-a născut la 20 octombrie 1933, la Adjud, într-o familie numeroasă. A avut cinci surori şi trei fraţi, el fiind penultimul dintre cei nouă copii ai unui ceferist. După decesul mamei sale, la 12 ani, a trebuit să muncească pentru a-şi ajuta familia şi a lucrat sezonier la CFR. La 13 ani s-a înscris la o şcoală pofesională de metalurgie, la Galaţi. A lucrat la strungărie timp de doi ani, după care s-a mutat la Bucureşti, unde a locuit la sora sa. A urmat liceul, a învăţat să cânte, iar apoi s-a înscris la Politehnică, după dorinţa tatălui său. Cu toate acestea, pasiunea pentru teatru l-a adus în faţa lui George Vraca, marele actor care l-a încurajat să încerce admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică şi care i-a fost mentor mai târziu, la Teatrul Nottara, unde Ion Dichiseanu a avut o îndelungată activitate. A debutat cu succes pe marile ecrane în 1961, la doi ani după absolvirea facultăţii, în lungmetrajul „Darclee”, în regia lui Mihai Iacob. Filmul a intrat în competiţia oficială a Festivalului de Film de la Cannes în anul respectiv. A jucat în peste 50 de filme, a avut numeroase apariţii la teatru tv şi radiofonic. A avut roluri în filmele: „Tunelul” (regia Francisc Munteanu, 1979), „Bătălie pentru Roma” (regia Robert Siodmak, 1968), „Trandafirul galben” (regia Doru Năstase, 1981), „Titanic Vals” (regia Paul Călinescu, 1965), „Revanșa” (regia Sergiu Nicolaescu, 1978), „Pentru patrie” (regia Sergiu Nicolaescu, 1978), „Pistruiatul” (regia Francisc Munteanu, 1986), rolul Pierre Vaillant din serialul de succes „Toate pânzele sus”, regizat de Mircea Mureșan, în 1976, dar şi în „Burebista”, „Misterele Bucureştilor”, „Supravieţuitorul”. În 1979, Ion Dichiseanu a fost distins cu Premiul Aso- ciației Cineaștilor din România pentru rolul din lungmetrajul „Clipa”, în regia lui Gheorghe Vitanidis. În anul 2002 este decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.
În anul 1995, a scris prima sa carte, „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză”. I-au urmat „Am fost rivalul regelui” şi, de curând, „Adevărul, mai frumos decât legenda”. Impresionant!