de Carmen Ciripoiu
S-a lăsat vrăjită de muzică, de magia scenei şi a ecranului, care au pus stăpânire pe viaţa sa, făcând-o să fie conştientă de cum se împarte reţeta fericirii. Despre ce înseamnă să fii unul dintre artiştii cei mai iubiţi ai României ne povesteşte Laura Lavric.
„Eu nu mă abat niciodată de la opinci”
De ce o iubim pe Laura Lavric? Pentru că e un om care zâmbeşte mereu, un emisar al speranţei. Şi chiar dacă pentru unii pare doar un truc profesional, un comportament de mare vedetă, doamna Laura zâmbeşte pentru că îi râde şi sufletul. Când priveşte în oglindă, chiar şi pe aceasta o păcăleşte, pentru că viaţa domniei sale miroase a primăvară. „Eu nu mă abat niciodată de la opinci şi de la baticul de pe cap, chiar dacă folclorul nostru sună puţin a manele. Nu renunţ niciodată la original, deoarece, pentru mine, folclorul înseamnă istorie. E adevărat că nimeni nu-mi dă vârsta pe care o am. Dar ştii care-i secretul? Să-ţi rămână sufletul veşnic tânăr. N-am ţinut niciodată diete, am mâncat tot ce mi-a poftit sufletul, până mi-au găsit colesterolul mare. Însă n-am fost niciodată o grasă, pentru că nu voiam să sparg televizorul (n.r. - râde). Acum sunt atentă la ce mănânc. Îmi plac salatele şi grătarele, brânza cu smântână şi mămăliguţă şi sarmalele, la care, din păcate, am cam renunţat. În plus, nu fac lucruri speciale pentru a mă întreţine şi folosesc doar o cremă de faţă cu vitamine. Dar în fiecare zi merg câte două-trei ore pe jos. Ăsta e sportul meu. Şi-apoi, moldovencele sunt frumoase de la mama natură!…”, îşi începe povestea Laura Lavric. Bucuria de pe chipul cântăreţei nu poate fi mimată. Zâmbeşte tot timpul, în primul rând în suflet şi apoi pe chip. Pentru că aşa a fost de când se ştie: veselă, încrezătoare, dar mai ales fericită să-i vadă pe cei din jurul său cu zâmbetul pe buze. Indiferent unde s-ar afla.
„Nu există «nu se poate»”
Asta nu înseamnă că este imună la greutăţi. Viaţa Laurei Lavric n-a fost o sărbătoare fără sfârşit, dar a avut capacitatea de a alege lucrurile frumoase, energizante. Lucruri simple, devenite surse de emoţie. „Poate că singurul moment în care am simţit că totul se năruie a fost când, din nefericire, căsnicia mea a eşuat”, spune artista. „Dar tot atunci am înţeles că nu există «nu se poate!». Alta, în locul meu, cred că ar fi înnebunit. Am avut chiar un moment când am vrut să mă otrăvesc. A fost sigur o clipă de rătăcire, dar copilul meu m-a susţinut. Diferenţa între mine şi soţul meu a fost că mie îmi place să ajung sus, iar el s-a mulţumit cu foarte puţin. Aşa se face că în 1992 mi-a luat toată munca de 20 de ani, banii copilului meu şi a plecat. Nici la ora actuală nu vrea să-şi vadă copilul. Ne-a luat munca noastră de o viaţă şi a plecat cu ea, iar noi a trebuit să stăm în gazdă. Dar eu şi copilul meu ne-am ridicat profesional şi ne-am sprijinit unul pe celălalt, am intrat în afaceri, iar acum avem o pensiune şi un restaurant de mare clasă. Asta e viaţa”.
„Am crescut cu rugăciunea şi cu Biblia în casă”
Lunga călătorie a Laurei Lavric s-a transformat într-una plină de lumină şi de dragoste. Dar mai ales plină de Dumnezeu, singura alternativă durabilă a vieţii. Acolo, în faţa Lui, cântăreaţa lasă întunecarea şi primeşte răsăritul: „Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot. Chiar şi pentru duşmani. În fiecare dimineaţă când mă trezesc mă aşez în genunchi şi mă apuc să mă rog. Am crescut cu rugăciunea şi cu Biblia în casă. Nu concep să te rogi doar când ai necazuri. Eu nu mă pot ridica de la masă fără să nu-I mulţumesc celui de Sus. Uneori nu mai ştiu dacă seara mi-am făcut rugăciunea şi atunci mă trezesc din somn ca să mă mai închin o dată. Eu n-am înjurat în viaţa mea de sfinţi sau de Dumnezeu! Când aud cum înjură unii de divinitate mă cutremur şi nu pot să nu le spun că e un mare păcat. M-aş considera un complice la acest păcat dacă nu le-aş spune. O sută de rugăciuni nu strică să fac pentru ce mi-a dat mie Dumnezeu”.
„Expertă” în butoniere
Copilăria Laurei Lavric a fost fermecată, duioasă, dulce, lină, perioada în care plângea şi râdea în acelaşi timp, în care se supăra şi ierta după câteva minute. Atunci a câştigat nemărginirea. „Eram în clasa I când ciuleam urechile la fanfara satului. Era fascinant. Doi băieţi din sat, care plecaseră la muncă, s-au întors cu un patefon. Lumea zicea că au băgat artiştii în lădiţa aia şi-şi dorea cu ardoare să vadă minunea. Eu mă duceam foarte des, dar, la un moment dat, Bădiţa Costică mi-a spus să vin doar duminica. Aşa că duminică dimineaţa mă duceam la portiţă şi stăteam lângă gard ca să-şi termine oamenii treaba. Era fascinant. Mai exista în sat un aparat de radio la un potcovar şi stăteam şi acolo ore întregi lipită de aparat. Acum 40 de ani nu existau artişti. Se spunea că cei care vor să ia drumul ăsta sunt calici şi n-au pământ. Toate bune şi frumoase, dar, într-o bună zi, bădiţa m-a întrebat: «Tu crezi că acul acesta nu se strică? Trebuie cumpărat». Aşa că m-am dus la Cooperativă să vând ouă şi banii îi dădeam omului. Ba mai mult, luam de acasă făină şi barabule şi le dădeam ca să fiu lăsată să ascult muzică. Dar într-o altă zi a aflat mama. Mă pârâse soră-mea şi ne-a bătut pe amândouă”, spune, zâmbind, laura Lavric. Câţiva ani mai târziu, la „spectacolul de despărţire din clasa a IV-a”, micuţa iubitoare de muzică a fost rugată de învăţătoare să interpreteze o melodie. „A fost extraordinar, iar învăţătoarea a rămas fără cuvinte”, spune, emoţionată artista. Acesta a fost începutul, iar de atunci doamna cântecului popular a început să guste din dulceaţa succesului, devenind în scurt timp una dintre reginele muzicii populare româneşti: „A venit apoi colectivizarea şi ne-a fost luat pământul. Şi chiar dacă pentru mama a însemnat ceva îngrozitor, pentru mine a fost o mare bucurie. Atunci mama m-a dat la Rădăuţi la o croitorie. După o perioadă a întrebat-o pe maistră dacă ştiu să fac măcar un şorţ. Eu nu eram «expertă» decât în butoniere. Aşa că am lăsat croitoria şi am plecat la liceu. La scurt timp a avut loc Festivalul Naţional al Cooperativelor Meşteşugăreşti la Târgu-Mureş. Atunci am luat primul premiu important din cariera mea”, afirmă Laura Lavric.
„I-am bătut pe toţi la folclor”
La întâlnirea cu Laura Lavric şi cu muzica sa simţi ceva special, o linişte interioară care te învăluie şi nu te mai lasă. Totul e frumos în muzica doamnei şi totul emite lumină, calm, iubire: „A urmat apoi «Dialog la distanţă», cel mai mare festival naţional televizat. Era în 1967, am luat numai note de 10 şi i-am bătut pe toţi la folclor. Apoi am fost chemată la Electrecord. Când am ajuns eu la televiziune aveam în spate un palmares de diplome. Din păcate, acum artiştii vin la televizor cu cântecele altora. Primul disc l-am făcut cu George Sârbu din Suceava, cu Ansamblul «Ciprian Porumbescu». În 1972 am ajuns la Botoşani, prin căsătorie, şi am fost angajată la «Rapsozii Botoşanilor», unde am stat aproape 20 de ani. Eu abordez două zone folclorice. Şi partea Bucovinei, şi a Moldovei. Din acest motiv am înregistrat CD-uri cu ambele orchestre, adică împreună cu orchestra extraordinară condusă de Ion Cobâlă, dar şi cu Viorel Leancă. A fost o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele”.
Ce-şi mai poate dori acum o cântăreaţă de talia Laurei Lavric? „Ca Victor să facă nunta şi să-i dea Dumnezeu un copil. Şi să fim cu toţii sănătoşi. Şi-mi mai doresc ceva: să trăiască mama să-l vadă mire!”. La un moment dat în viaţă am vrea cu toţii să putem întoarce timpul. Eu aş păstra o eternitate momentul întâlnirii mele cu doamna Laura Lavric, căreia nu-mi rămâne decât să-i spun doar atât: dacă folclorul ar putea fi asemănat cu o culoare, cu siguranţă Laura Lavric ar fi nuanţa purităţii neamului: albul.
„Nu renunţ niciodată la original, deoarece, pentru mine, folclorul înseamnă istorie”
Când Victor Lavric a venit pe lume, ursitoarele l-au atins cu bagheta lor fermecată şi i-au făcut pruncului, aşa cum se obişnuieşte, câte un dar: frumuseţe, deşteptăciune, răbdare, înţelegere, cuminţenie. „Cred că am fost o mamă corectă. Mi-am învăţat băiatul să nu mintă, să fie harnic, ceea ce face să fie de calitate, în aşa fel încât totul să fie perfect. Eu recunosc că sunt exagerată din punctul de vedere al curăţeniei. Când intra în casă, papucii şi toate lucrurile trebuiau să fie la locul lor. A fost complicat, dar am reuşit. Aşa că ştiu sigur că-i voi face o bucurie viitoarei nurori. Mie dacă mi se clatină un nasture, fără să exagerez cu ceva, mă ridic din pat, îl cos şi apoi adorm la loc. Mă declar o mamă fericită, pentru că am cel mai bun copil din lume! Victor ştie să preţuiască banul. E econom şi asta-mi place. Dacă el iubeşte o femeie şi va hotorî să rămână cu ea, voi fi o mamă pentru amândoi. Dacă ceva îi va lipsi ei, atunci am să mă strecor uşor şi Victor, cu diplomaţia sa, o va modela. Victor e tot artist. A terminat Academia de Muzică din Iaşi, a avut formaţia «Vip», iar acum a schimbat stilul şi a rămas tot cu Joli, partenera lui de scenă. Sunt foarte mândră de el. Cu puţin timp în urmă i-a trimis unui impresar din Japonia un material extraordinar, el cântând acolo de mai multe ori. Aşa se face că în curând va semna un contract cu Sony Music din Japonia”, se destăinuie artista. Iubirea dintre mamă şi fiu e mai presus de cuvinte. Afecţiunea pe care şi-o poartă unul altuia şi-o exprimă şi în cele mai mărunte ocazii, pentru că îi întăreşte în faţa încercărilor, în vremurile mai puţin bune.
„Poate că singurul moment în care am simţit că totul se năruie a fost când, din nefericire, căsnicia mea a eşuat. (…) Dar eu şi copilul meu ne-am ridicat profesional şi ne-am sprijinit unul pe celălalt”