de Luana Mare

Un artist fenomenal, cu un destin de excepţie, Gheorghe Zamfir a împlinit de curând 76 de ani. A plecat din colbul Găeştiului, de lângă Târgoviște, şi au trecut mai bine de şase decenii bătute pe muchie de când maestrul Zamfir, pe atunci un umil elev de provincie, sufla în palma lui Fănică Luca, profesorul de la Şcoala Specială de Muzică din Bucureşti, care încerca să-i testeze astfel plămânii pentru a-l lua la clasa sa de nai. Acolo a fost începutul de drum pentru maestrul Zamfir spre glorie. Cu tenacitate, temperament vulcanic şi cu o doză semnificativă de genialitate, Gheorghe Zamfir avea să cucerească lumea întreagă cu naiul său. A vândut milioane de discuri, a obţinut numeroase premii şi distincţii, a urcat pe cele mai grandioase scene ale lumii, iar numele instrumentului său a devenit sinonim cu al său. A ajuns la casa de la Versoix a Regelui Mihai, la Papa Ioan Paul al II-lea, la Curtea împărătesei Japoniei, dar a revenit la Găeşti, locul unde s-a născut şi de unde a plecat. De acolo pregăteşte turnee, spectacole, acolo a înfiinţat festivalul care-i poartă numele şi priveşte în urmă cu nostalgie peste o viaţă pornită în praful uliţei, dusă pe cupolele strălucitoare ale lumii, dar închinată muzicii şi lui Dumnezeu.

„Copilăria mea a fost similară celei regăsite în poveștile lui Creangă”

- Aţi călătorit în toată lumea, vă puteaţi stabili în oricare oraş mare de pe glob, dar v-aţi întors în România, la Găeşti, locul unde aţi copilărit şi de unde aţi plecat. De ce aţi simţit această nevoie de a fi aici, în România, la Găeşti?

- Nu există loc mai frumos pe planetă ca România mea! Pentru un artist, filonul inspirațional este esențial. Am fost în exil multă vreme, am locuit în Franţa, în Canada și în Elveția. Pe mine mă inspiră locul natal, aici mă simt cel mai bine și „în floare”, ca să folosesc o metaforă. Este o legătură organică, dar și una profund spirituală între mine și locul de baştină. Nu am ales niciun alt punct din România, deşi sunt locuri extrem de frumoase, am ales zona Găeștiului pentru că sufletul meu acolo zburdă în voie, cu amintirile plăcute sau mai puţin plăcute ale copilăriei mele.

- Ce amintiri din copilărie v-au marcat?

- Copilăria mea a fost similară copilăriei regăsite în poveștile lui Creangă, cu toate năzbâtiile unui băieţel de târg, pentru că pe atunci Găeștiul era mai mult un târg de provincie. Am avut o copilărie fericită! Cel mai des mi-aduc aminte cum mergeam la câmp cu animalele și cât de fericit eram în simplitatea acelor zile. Eram fascinat de natură, vara era - și este până astăzi - anotimpul meu preferat. Împreună cu fratele meu şi cu alţi copii ne scăldam în Râul Argeş ori ne avântam prin grădinile lăturalnice după fructe. Bineînţeles, asemenea „escapade” erau urmate fie de reclamaţiile vecinilor, fie de mici accidente în încercarea de a sări gardurile, și niciodată nu scăpam de sancțiunile părintești.

„Tata a fost distrus de comunişti. Dar el a rezistat pentru noi”

- Venirea regimului comunist la putere v-a schimbat definitiv soarta. Ne puteţi spune în ce fel? De atunci aţi devenit critic la adresa regimului?

- A fost o dramă pentru întreaga mea familie. Tata era devastat. Ne confiscaseră băcănia, și tata intrase în depresie. Fiind negustor, voia să ajungă mare fermier, cu sute de vaci, oi şi cai. Comunismul i-a spulberat orice vis. Băcănia tatălui avea să fie naţionalizată, iar mai târziu, în urma unui denunţ anonim, potrivit căruia ascunsese saci cu cereale, tata a fost dus, sub escorta a patru miliţieni, anchetat şi eliberat abia după trei săptămâni. O experienţă tragică pentru noi. Aveam un pogon și jumătate de pământ din care trebuia să trăim. În acel pământ, tata a pus 2.000 de buturugi de viţă-de-vie cu lopata, cazmaua şi târnăcopul, şi cu acele buturugi de vie ne-am făcut facultatea şi şcolile.

- Când aţi descoperit că aveţi har muzical?

- Cred că aveam 4 ani când m-a dus tata la Bucureşti, pe la piaţa cu flori, unde era cartierul evreiesc. De acolo cumpăra marfă pentru băcănia sa. Era iarnă şi un ger teribil. Zăpadă mare în oraş. La un moment dat, am văzut un grup de muzicanţi. Erau orbi toţi. Cântau: unul la acordeon, unul la vioară, altul cu vocea. Era acolo o fată cu un acordeon alb. Şi-a mişcat degetele pe acea claviatură şi mi s-a părut magic. Nu înţelegeam cum face asta. L-am ţinut pe tata acolo minute în şir, de mână, băteam din picioare în zăpadă, ţipam că vreau să văd ce e acolo. Eram fascinat. Tata avea treabă. Avea de cumpărat marfă, se grăbea ca să ne întoarcem la Găeşti, că venisem cu trenul, dar eu îl ţineam pe loc, vrăjit de cum mişca fata aia mâinile pe claviatură. Atunci mi-am dorit prima oară un acordeon...

„M-a fascinat o fată oarbă, cu un acordeon alb, într-o zi geroasă de iarnă. Mi s-a părut magic felul cum mişca degetele pe claviatură“

„Primul concert l-am susţinut la 8 ani şi jumătate, dar... la mandolină“

- Comuniştii au confiscat băcănia tatălui dumneavoastră. Cum aţi reuşit să continuaţi studiile în condiţiile în care nu aveaţi avere?

- Tata făcea eforturi colosale. Fiind negustor, avea un fler extraordinar şi un simţ al afacerilor și al banului ieşite din comun. Dar eu am fost un elev care a învățat din pasiune. După primul an de nai, am început şi cursurile de cultură generală. Dimineaţa aveam cursurile de muzică, iar după-amiaza, liceul de cultură generală, cu 14 discipline. Viaţa era destul de dură, dar disciplina de atunci m-a călit și m-a pregătit pentru cariera ce avea să vină.

- La ce vârstă aţi descoperit naiul? Din câte ştiu, nu a fost prima opţiune. Ce alte instrumente muzicale aţi avut înainte?

- După ce am primit mandolina în dar, în şase luni bune eram deja printre membrii orchestrei de mandoline a şcolii, cu care, la vârsta de 8 ani şi jumătate, am dat primul concert pe scena cinematografului din Găești. Cea mai mare bucurie însă a fost atunci când, în anul 1952, tata mi-a cumpărat un acordeon cu 80 de başi, marca Mozart. Toată ziua cântam la acordeon. Tot universul era în inima mea şi în sufletul meu!

„Ia-ţi valiza, naiurile şi pleacă. Ceauşescu te va omorî!“

„Lumea în străinătate credea că acest instrument se numeşte Zamfir”

- Aţi studiat acordeonul sau l-aţi abandonat pentru nai?

- Intenția mea a fost aceea de a studia acordeonul la şcoală, dar în 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl meu m-a înscris la Școala Specială de Muzică din București, unde am fost acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, demonstrând o abilitate extraordinară pentru acest instrument, după cum spunea și dascălul. La început am fugit de instrument, ca apoi să mă întorc și să mă „răzbun” în cel mai frumos mod cu putință pe minunea cu tuburi și sunet divin și l-am introdus în toate genurile muzicale. Ca acest lucru să fie posibil, am construit naiul alto, cu 22 de tuburi, naiul tenor, cu 25 de tuburi, naiul bas, cu 28 de tuburi, şi naiul contrabas, cu 30 de tuburi. În urmă cu 14 ani am confecţionat naiul gigant: un nai cu 42 de tuburi, cu o înălţime de 1,35 metri şi cu o lăţime de 1,2 metri! Naiul este un instrument transcedental, sacru, cu puteri iniţiatice. Naiul deschide calea către Dumnezeu, către lumină, pentru că este sunetul pur, nealterat, netransformat. Eu mi-am dat seama abia după 15-20 de ani că de fapt nu eu am ales naiul, ci naiul m-a ales pe mine. Nu eu am iniţiat instrumentul, ci instrumentul m-a iniţiat pe mine. Datorită naiului am văzut lumina; lumina în sunet, rugăciunea în sunet. Datorită lui am cunoscut iniţierea majoră în sunet şi iniţierea totală în ceea ce priveşte puterea vibraţiei şi a rugăciunii.

- Care este diferenţa de sunet între naiul obişnuit şi cel de 1,35 metri?

- Un instrument mai mare produce sunete mai grave. Ca nişte tulnice reunite. Am cântat cu el pe scene internaţionale. În concert la „Carnegie Hall”, la New York, în multe locuri. Peste tot a devenit o atracţie, şi lumea în străinătate credea că acest instrument se numeşte Zamfir.

„La început am fugit de nai, dar Fănică Luca mi-a tras două palme și m-a adus înapoi”

- Cum v-a convins Fănică Luca să rămâneţi la clasa de nai după ce aţi fugit din şcoală?

- Învăţam cu un nai murdar, plin de salivă, lipit, folosit de trei-patru elevi pe zi, care-l dădeau de la unul la altul, din lipsă de instrumente. Tata voia să mă fac inginer, dar eu iubeam prea mult muzica. M-a înscris la liceu la Găeşti, dar eu am fugit înapoi la Școala de Muzică. Eu voiam la acordeon. Fănică Luca mi-a tras două palme și mi-a zis să-mi bag mințile în cap. A fost profetic ce a spus el atunci: „Cu trei melodii, eu am cucerit globul pământesc. Tu ai să-l cucereşti mai mult ca mine...”.

- Ce a însemnat Fănică Luca pentru dumneavoastră?

- Fănică Luca a jucat un rol major atât în viaţa mea, cât şi în muzică. A salvat naiul românesc de la dispariţie prin crearea acestei şcoli, apoi mi l-a dat mie, spunându-mi: „Dumnezeu te-a trimis”. El m-a învăţat să iubesc instrumentul care avea să-mi aducă faima mondială şi mi-a oferit un nai din cele trei pe care le avea la o clasă cu 11 elevi. Băcănia tatei, din Strada Artei nr. 46, se învecina cu o cafenea, a naşului Ralea, un loc de întâlnire frecventat de muzicanţi ţigani. Tot în vecinătate se afla şi un salon de dans şi de petreceri, unde interpretau melodii populare cântăreţi celebri, printre care şi Fănică Luca, acompaniat de faimosul taraf al lui Lache. Aici am ascultat, pentru prima dată, sunetele viorii, ale contrabasului şi ţambalului, îndrăgind în mod deosebit acordeonul, pentru care am făcut o adevărată pasiune. Admiterea la Şcoala de Muzică nr. 1 din Bucureşti am dat-o în faţa unui juriu de peste 15 profesori, reprezentanţi ai tuturor disciplinelor: pian, vioară, fagot, contrabas, clarinet, flaut, violoncel, oboi, trompetă, tubă, percuţie şi altele. Unul dintre ei mă întreabă: „Cum te cheamă? De unde eşti?”. La care, după ce am răspuns, maestrul Fănică Luca îmi spune să mă apropii de el şi mă pune să-i suflu în palmă, apoi să bat cu limba în spatele dinţilor... Execut, după care maestrul adaugă: „Foarte bine, foarte bine, acum să trecem la pian, pentru proba de ritm şi auz”.

Franţa, 1968: două albume, 850.000 de exemplare vândute

- Când vi s-a spus pentru prima oară maestru?

- La 25 de ani, când am devenit dirijorul celui mai mare ansamblu din ţară: „Ciocârlia”. Acolo aveam în mână cei mai în vogă artişti. La Conservator, în 1966, am luat specializarea Pedagogie, iar în 1968, şi pe cea de-a doua, Dirijorat pentru cor și orchestră. În 1966 am înregistrat primul disc Electrecord.

- Când aţi cunoscut primele succese cu naiul pe scenă? Dar prima ieşire din România când a fost şi cum aţi fost primit în afară?

- În 1968, prin intermediul lui Tiberiu Alexandru, de la Institutul de Folclor din Bucureşti, l-am cunoscut pe elveţianul Marcel Cellier, mare amator de folclor românesc, care a înregistrat numeroase piese interpretate de mine. Aşa au apărut în străinătate, la celebra Casă de discuri Arion, din Franţa, două albume: „Les flutes roumaines avec Gheorghe Zamfir” (1969), distins cu Marele Premiu al Academiei franceze Charles Cros, şi „Les Flutes roumaines, vol. 2. Les inedits de Gheorghe Zamfir” (1970), şi el premiat cu Discul de Aur al aceleiaşi academii franceze. Ambele discuri s-au bucurat de un succes impresionant, fiind vândute numai în Franţa, în șase luni din anul 1968, în peste 850.000 de exemplare. În anul 1971, muzica mea avea să pătrundă şi pe piaţa muzicală din Statele Unite ale Americii, la prestigioasa Casă de discuri CBS fiind lansat albumul „The Fantastic Gheorghe Zamfir”. Primele apariții în afara țării au fost încă din studenție. Dar anul 1970 a reprezentat începutul carierei mele internaționale, acompaniat de cinci muzicanţi, susținând cu un succes răsunător o serie de 45 de concerte la Paris.

„Nimic nu se compară cu salutul lui tanti Leana din Găeşti”

- S-a vorbit, la un moment dat, şi despre încercări ale regimului comunist de a vă ucide. Când şi de ce?

- În anul 1982 am ales calea exilului, deoarece, după spusele ministrului de Externe de atunci, Ştefan Andrei, care mi-a pus paşaportul cu viză de plecare în buzunar, aș fi avut mult mai mult de suferit dacă aș fi rămas. Mi-a şoptit la ureche: „Ia-ţi valiza, naiurile şi pleacă şi să nu te mai întorci niciodată, că va fi rău de tot pentru tine, Ceauşescu te va omorî”. Am fost nevoit, din cauza exilului, să locuiesc la început în Canada, și apoi pe continent, în Franța. Nicăieri nu m-am simţit ca acasă, deşi erau condiţii civilizate. M-am bucurat de respect și de celebritate cum nu au mulți în viața lor, dar pentru mine contează mai mult dragostea de neam și împlinirea sufletească. Tot aurul din lume, că am adunat ceva, vreo 120 de Discuri de Aur și de Platină, nu poate înlocui un „Bună dimineaţa, maestre!” spus cu inima caldă de tanti Leana, din piața de la Găești. Nu știu dacă puteți înțelege. Nu mulți ar putea.

- Aţi reuşit să vă vedeţi dosarul de la Securitate?

- Da. L-am citit integral. E greu să-ți dai seama cine te urmărea și raporta, pentru că numele celor în viață erau acoperite cu negru, iar celelalte erau cu nume de cod. Nu e nimic spectaculos acolo. Doar raportări din străinătate, pe unde umblam și cu cine mă întâlneam. Cum vorbeam cu cei din diaspora împotriva regimului comunist și cam atât.

„Credeam că nu mai exist, că sunt una cu muzica şi că m-am risipit în spaţiu, că sunt imaterial”

- Când aţi început să practicaţi rugăciunea în timpul muzicii?

- În 1972 am creat simbioza inedită nai şi orgă în catedralele catolice, revoluţionând sunetul şi repertoriul instrumentului, dându-i valenţe divine, creând pentru prima oară „Rugăciunea în Nai”. După aceste experiențe extraordinare, în anii ’80 am fost inspirat să merg în interpretarea doinei mult mai departe, cât se poate de departe; trecând prin implorări, lacrimi, îngenuncheri, transfigurări, de credeam că nu mai exist, că sunt una cu muzica şi că m-am risipit în spaţiu, că sunt imaterial. A fost un salt colosal în devenirea mea ca muzician.

- Cum v-a venit ideea acestei asocieri de instrumente - naiul cu orga?

- Am avut o revelaţie. Am avut un vis. Cântam într-o catedrală şi eram acompaniat de o orgă. M-am trezit şi am vrut să pun în practică ideea. După câteva zile de la acel vis am făcut deja o înregistrare de probă cu orgă şi nai. Această înregistrare a rămas, a ajuns chiar pe album. Au urmat concerte, înregistrări, spectacole cu nai şi orgă.

- După acest moment a venit „Missa Păcii”? Este adevărat că aţi compus-o în stare de transă? Câte compoziţii aveţi până în prezent?

- În 1974 am compus „Missa Păcii” pentru nai, cor, orgă şi orchestră, care s-a înregistrat în România în anul 1975, în studioul Radioteleviziunii Române, cu Paul Popescu dirijor şi cu participarea extraordinară a Corului Madrigal. Am introdus nişte sonorităţi nemaiauzite, elemente arhaice. Cavalul sugerează un fel de bocet ancestral, ca un ecou din străfundurile istoriei, urmează un dialog năucitor între cor și nai. Sunt momente unice de muzică ce au valențe de imn. În decursul carierei de 60 de ani am creat peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic.

„Iau întăritoare pentru inimă”

- Cântaţi uneori fără microfon...

- Nu numai că am cântat fără microfon, dar bat orga în fortissimo, adică atunci când organistul apasă pedala la maximum şi sunetul este puternic. Şi asta cu doar câţiva centimetri de nai. Am cântat la Teatrul din Efes, din Turcia, în faţa a 25.000 de spectatori, fără microfon. În 2005. Am interpretat compoziţii proprii, folclorice, dar şi Schubert, Mozart sau Puccini.

- Cum reuşiţi să faceţi faţă unui efort aşa de mare? Un concert de asemenea amploare presupune efort fizic, dar şi consum mare emoţional. Aţi păstrat obiceiul de a lua propranolol, un medicament pentru inimă?

- Nu e bine să dăm nume de medicamente, nu facem reclamă, dar, sincer, nu am renunţat la acest obicei. Sunt copleşit emoţional de fiecare dată când trebuie să intru în scenă, chiar și după mii de reprezentaţii, câte am adunat într-o viaţă de artist. Pentru rezistență însă urmez un antrenament identic cu al unui sportiv de performanţă. Studiez, adică suflu în nai cam șase-șapte ore pe zi, câteodată până târziu în noapte, până mă opreşte soţia, pentru că eu pierd noţiunea timpului când lucrez. Asta mă ține în formă.

120 de milioane de discuri a vândut Gheorghe Zamfir în întreaga lume, obținând mai mult de 120 de Discuri de Aur și de Platină

160 de albume a înregistrat până în prezent maestrul Gheorghe Zamfir. A creat peste 300 de lucrări în toate stilurile posibile

A compus coloana sonoră din celebrele filme „A fost odată în America“ şi „Kill Bill“

Preţuit şi iubit în întreaga lume

Gheorghe Zamfir este preţuit şi iubit în toată lumea, fiind răsplătit cu numeroase titluri, ordine şi distincţii oferite în cele mai importante state: Cavaler al Belgiei, Cavaler al Luxemburgului, Ordinul Ofiţerului al Franţei, de două ori Medalia de Aur a Asociaţiei de pe lângă Academia de Artă, Ştiinţe şi Litere din Paris, de două ori Medalia Universităţii „Don Bosco” din Roma, Ordinul Ofiţerului (Meritul Cultural al Franţei, 1973), Medalia Vaticanului, oferită personal de Papa Ioan Paul al II-lea, Ordinul Săgetătorului de Aur, al Italiei, Ordinul Comandorului, oferit de preşedintele Columbiei, Disc de Aur în Statele Unite ale Americii, 25 de Discuri de Aur şi de Platină în Canada, patru Discuri de Aur în Africa de Sud, patru Discuri de Aur în Australia, patru Discuri de Platină în Noua Zeelandă, Discuri de Aur în Austria, Germania, Ungaria, Elveţia, Finlanda, Olanda, Premiul „Ţitera de Aur” a Franţei, de două ori Premiul Academiei „Charles Cros” a Franţei, Medalia „Mihai Eminescu” în Republica Moldova în anul 2000.

„La a doua întâlnire, am vorbit cu Papa Ioan Paul al II-lea 16 minute“

- Cum a fost întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea?

- Între 1988 şi 1990 am fost primit de trei ori la Vatican. I-am scris o scrisoare cardinalului Ratzinger, mâna dreaptă a Papei, când am auzit muzică rock’n roll şi jazz în catedrale catolice. Mi-a primit scrisoarea, apoi mi-a răspuns. Am fost primit atunci prima oară la Sanctitatea Sa, mi-a dat şi medalia şi m-a pus să cânt în mesa sa privată, de la 7:00 dimineaţa (rugăciunea de dimineaţă). După aceea am fost invitat a doua oară. I-am solicitat cardinalului Ratzinger să am o întrevedere privată. Şi m-a chemat a doua oară şi am vorbit cu Sanctitatea Sa Paul al II-lea 16 minute, punându-l la curent cu acest pericol, al jazzului şi al rock’n rollului. A treia oară am primit de la şeful Capelei Vaticane, Arturo Sacchetti, care era şi organist, o invitaţie la Vatican pentru a înregistra un disc de muzică sacră.

„Din celebrul film «Once Upon a Time in America» n-am câştigat mulţi bani“

- Numele dumneavoastră a ajuns şi la Hollywood. Cum aţi colaborat cu „cetatea filmului”?

- În 1987, Roma mă solicită, prin Ennio Morricone şi Sergio Leone, pentru a înregistra în Statele Unite tema principală a filmului care avea să facă turul lumii ca o capodoperă a cinematografiei: „Once Upon a Time in America”. Am interpretat tema, ca şi la „Marele blond cu pantoful negru”. A fost şi „Karate Kid” în trei serii, a fost şi „Kill Bill”. Nu au fost mulţi bani. Puţini faţă de ce e la Hollywood.

- Aţi cântat alături de André Rieu la Bucureşti, dar şi în Olanda. Cum vi s-a părut colaborarea cu celebrul violonist?

- Colaborarea cu André Rieu a fost una extraordinară. André mi-a propus, într-o întâlnire la Paris, să-i fiu oaspete de onoare în aceste spectacole, și am acceptat cu plăcere, aflând de la el că îmi admiră interpretarea muzicală încă din tinerețe.

- Cine sunt „copiii zamfirieni” care v-au însoţit pe scenă alături de André Rieu? Cum s-a format grupul şi în ce fel sunteţi implicat?

- Este vorba despre grupul Mugurii Zamfirieni. Există un profesor, pe care l-am inițiat tot eu, care se ocupă de acești copii la Târgu-Jiu, Dumitru Pasăre. Are o clasă de naiști, un fel de pepinieră, pe care a numit-o așa din respect pentru cariera mea.

„Sunetele sunt energii puternic vibraționale, care pot vindeca sau distruge”

- Aţi afirmat de multe ori că muzica este o poartă spre Dumnezeu. Cum vi se pare muzica din zilele noastre? Mai este o poartă spre Dumnezeu?

- Sunetul naiului este menit să elibereze fiinţa umană, să salveze natura şi omul de „întuneric”. Cred în această putere purificatoare a sunetului iniţial, ceea ce nu pot spune despre efectele/defectele sonore din muzica actuală.

- Se purifică societatea cu muzica modernă sau se otrăveşte?

- Păi, doar ce vă spuneam. Dacă sunetul actual e defect, cum să se purifice? Astăzi se caută tot mai mult muzica din cluburi și discoteci, locuri care nu au nimic în comun cu discotecile anilor ’80-’90. Acolo există melodicitate, acum e un zgomot permanent, pe un ritm infernal. Cum să purifici cu asta? Sunetele sunt energii puternic vibraționale, care pot vindeca sau distruge. Doctorii au recunoscut public efectele pe care sunetele relaxante le pot avea în reducerea presiunii arteriale, în ameliorarea depresiei, precum și în multe alte efecte de vindecare asupra minții și corpului.

- Sunteţi artistul care se roagă în timp ce cântă şi transmite rugăciunea prin nai. Pentru ce vă rugaţi la Dumnezeu? Ce-I cereţi?

- Rugăciunea şi credinţa ridică omul pe scara desăvârşirii. Atâta lumină câtă mi-a oferit mie naiul nu poate fi descrisă în cuvinte. Prin sunetul naiului m-am topit, am murit şi am reînviat, am trăit sute de vieţi aievea. Implor Creatorul cerând pace, lumină, iertare, bunătate în lume.

„I-am făcut o promisiune de suflet Regelui Mihai”

- Sunteţi un monarhist vehement. V-aţi întâlnit cu Regele Mihai?

- Sunt un monarhist declarat. Mulți știu asta deja. În anul 1990 am fost invitat de Casa Regală a României pentru a susține un concert în Catedrala din Solothurn, din Elveția. Am fost așteptat la gară de Regina Ana, personal. A fost o imensă onoare, ca de altfel toate invitațiile care au urmat, la Geneva, Berna, Paris, Londra. Am fost invitat la masa de prânz, în vila din Versoix, unde m-a așteptat însuși Majestatea Sa Regele Mihai I. Am făcut atunci o promisiune de suflet, că mă voi întoarce în țară și voi milita pentru revenirea la monarhie. Sintagma „Monarhia salvează România!” îmi aparține. Dar câți își mai amintesc acest lucru?

- Aţi susţinut de curând o serie de concerte în Israel. A câta oară este când mergeţi în Ţara Sfântă pentru concerte?

- În Israel cred că este a zecea sau a unsprezecea oară, nu le mai ştiu numărul cu exactitate. Începând din 1987, am tot mers, o dată la doi sau la trei ani. Este o aşteptare permanentă nu doar a publicului cu origini româneşti, dar și a publicului mai tânăr, care m-a descoperit prin intermediul internetului în ultimii ani.

- Ce impresie v-a făcut reîntâlnirea cu publicul din Israel?

- Publicul este fantastic. Răspunde cu o căldură extraordinară în egală măsură atât la hiturile internaţionale, cât și la folclorul românesc. De multe ori, energia lui mă copleşește în plan emoţional, și recunosc că m-am surprins lăcrimând în timpul unui spectacol, interpretând o veche și îndrăgită melodie idiş. Există o vibraţie comună pe care nu cred că o înţelegem pe deplin, dar nici nu o putem nega. Poate vine din istoria zbuciumată a ambelor popoare, poate din sensibilitatea la frumos sau poate că a existat mereu o compatibilitate spirituală, deși eu cred că toate, împreună, prin intermediul muzicii, creează această punte magnifică invizibilă.

„Pentru rezistență, urmez un antrenament identic cu al unui sportiv de performanţă. Studiez, adică suflu în nai cam șase-șapte ore pe zi, câteodată până târziu în noapte, până mă opreşte soţia. Asta mă ține în formă“

Are festival de muzică la Găeşti

Cu ajutorul Primăriei din comuna natală, Gheorghe Zamfir a înfiinţat un festival care-i poartă numele, Festivalul Internaţional de Nai Gheorghe Zamfir, care aduce an de an, în luna septembrie, pe scena din Piaţa Centrală, artişti valoroşi din ţară, dar şi de peste hotare. Anul trecut a avut loc ediţia cu numărul trei, iar Găeştiul a răsunat de muzica lui Vasile Iovu, dar şi a altor artişti, printre care Cornel Pană, naistul Costel Enache, Vlad Spătaru, renumita soprană Irina Baianț, Ana Cebotari, ca și celebrul Francesco Napoli. Pe scenă au mai urcat Orchestra Simfonică Muntenia, dirijor Daniel Jinga, Orchestra Lăutarii, din Chișinău, condusă de maestrul Nicolae Botgros, Vlad Spătaru, Costel Pană, Rodica Anghelescu, Daniela Ghiță şi, bineînțeles, maestrul Gheorghe Zamfir cu naiul său. Accesul publicului la evenimente este gratuit, iar primarul comunei vrea ca prin acest festival să pună Găeştiul pe harta culturală a României, dar şi să dezvolte turismul în zonă.