de Carmen Ciripoiu
Legănate sau iuți, melodiile interpretate de Grigore Gherman ușurează sufletul românilor și îi fac să uite de necazuri. Frate de cruce cu bucuria de a trăi, „prințul Bucovinei”, așa cum mai este numit, legat sufletește de legendarul stejar al lui Ștefan cel Mare, a reușit să ajungă la un anume grad de înțelepciune încât să ne învețe cum să trăim frumos. Un interviu spectaculos cu tânărul interpret de muzică populară Grigore Gherman, un om asupra căruia se pare că timpul nu va avea niciun fel de putere.
„În clasa I am scris pentru prima dată «te iubesc»”
- În peisajul frumos al cântecului popular românesc, deși tânăr, ați reușit să vă găsiți un loc în frunte. Care e povestea dumneavoastră?
- Cântecul este poveste mea. Numai el a reușit să facă din copilul naiv care am fost un om matur, mai bun și mai blând. Datorită cântecului, viața mea a căpătat sens. La numai 12 ani, când am început să colaborez cu orchestra profesionistă Valea Prutului, din Horbova, le-am zis părinților mei că nu am nevoie de matematică (de altfel, nu mă împăcam prea bine cu această materie), pentru că o să cânt. Dar tot cântecul care m-a dus de pe banca unei școli de la țară la București, să cânt la Teatrul Național și la Palatul Cotroceni, apoi pentru președintele de atunci, Ion Iliescu, mi-a demonstrat că e nevoie și de matematică. Așa că, după acel moment, am început să învăț. Cântecul pe care l-am învățat acasă, în sânul familiei, și care a fost plăcut omului bun, m-a ajutat să trec peste orice fel de momente ale vieții mele.
- Artiștii de talia dumneavoastră au un fel special de a percepe lumea în care trăiesc, o sensibilitate care dilată realitatea precum o lupă. Ce amintiri păstrați din universul copilăriei?
- Omul care cântă are o sensibilitate aparte, și acest lucru e minunat. Aproape e un miracol. Un matematician nu reușește acest lucru. Asta e diferența. E vorba despre suflet. Cât privește amintirile, am atât de multe! În primul rând, amintiri legate de satul meu, așezat lângă Codrii Cosminului, unde se găsește legendarul stejar de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Îmi amintesc că aveam multe jucării, spre deosebire de vecinii mei, de aceea mereu aveam ograda plină de copii. Dar noi ne bucuram și de copilărie, de ploaie, de zăpadă. Când nu ploua, ne adunam toți copiii din partea de sus a satului și îngropam o palaghie (n.r. - păpușă) în pădure, era un fel de înmormântare. Și nu de puține ori s-a întâmplat să plouă chiar în ziua respectivă, iar noi spuneam că am adus ploaia în sat. În clasa I am scris pentru prima dată „te iubesc” unei fete care era mai mare cu patru ani și pe care o chema Tania, avea fața albă și părul creț. I-am scris o scrisoare și am rugat un coleg să facă pe poștașul. Însă, nu știu cum, scrisoarea a ajuns la director. Acesta m-a chemat și mi-a spus că, deși știe că sunt în clasa I, ar fi fost frumos să o scriu fără greșeli, pentru că altfel i-aș fi atras și mai mult atenția fetei.
„Sunt pe albumul «Inimioară, ce mai vrei?», semnat de Niculina Stoican”
- Calea aceasta pe care ați ales-o pare ca o grădină de trandafiri. V-ați simțit uneori ca o floare între spini?
- Între oameni nu poţi să te simţi floare între spini. Când am venit la Bucureşti am dat peste greutăţi, oameni mai reci, dar întotdeauna m-am îndepărtat de aceștia și i-am căutat pe cei care iubesc soarele. Viața e luptă, însă trebuie să o faci corect, să nu calci pe sufletul altcuiva. Nu am făcut niciun compromis, nu am furat niciodată, am încercat „să las loc de bună ziua” pe unde am trecut şi să ajut când pot. E un lucru mare. Binele făcut se întoarce, ca şi răul.
- Dintre toate premiile pe care le-ați primit de-a lungul timpului, care vă este cel mai drag sufletului?
- Din bun-simț nu am participat la un concurs de două ori. Din respect faţă de muzica populară, la fiecare concurs aduceam melodii noi. Pe parcursul a doi ani am obţinut 14 premii. Premiul II la Festivalul Mamaia, cu o rafală lungă de aplauze, constituie o amintire frumoasă. Am obţinut Trofeul Festivalului „Ponoare, Ponoare”, desfăşurat în Mehedinţi, în comuna Ponoare, unde printre jurați s-a aflat şi Niculina Stoican, o artistă pe care o ascultam dintotdeauna. Înainte de concurs, doamna Stoican a spus că persoanei care va câștiga trofeul festivalului îi va oferi șansa să înregistreze o melodie cu Orchestra „Lăutarii” din Chişinău, şi cu această melodie va apărea pe următorul său album. Aşa a fost. Sunt pe albumul „Inimioară, ce mai vrei?”, semnat de Niculina Stoican. Un moment important în viaţa mea de tânăr artist.
„La școala înființată de mine suntem o familie de mici artiști”
- În urmă cu câțiva ani ați făcut parte din juriul Festivalului Internațional „Eurokids”, din Italia, unde au participat concurenți din nouă țări. Cum a fost experiența aceasta?
- Fiind profesor de muzică şi având peste 20 de elevi la clasa de canto, sunt invitat, în ultima vreme, la mai multe festivaluri dedicate copiilor. Este o experienţă deloc uşoară. E foarte greu să explici unui copil de ce a primit menţiune şi nu premiul I. „Eurokinds”, desfăşurat în Italia, pe Coasta Amalfi, „Katiuşa” - care are loc la Moscova, „Muguri de lumină”, de la Piatra-Neamţ şi altele opt concursuri la care am jurizat m-au făcut să înţeleg un lucru: cei mici sunt nişte luptători şi e atât de bine că se mai fac asemenea concursuri! La Moscova, la Coasta Amalfi, la Sofia am dus şi elevii formaţi de mine. Astfel, Mihaela Petrache a obţinut premiul I la Moscova, premiul II în Italia, pentru melodia „Mama” (versuri şi muzică Grigore Gherman). Alte bucurii.
- Sunteți un dascăl exigent sau mai degrabă un prieten pentru micuți?
- Școala înființată de mine este a unui grup de copii numit „Mlădiţe ilfovene”. Am pornit la drum cu doamna Marioara Man Gheorghe, care este mama îndrăgitei cântărețe Elena Gheorghe şi, iată, au trecut patru ani în care am obținut multe premii la concursuri naţionale şi internaţionale, dar cel mai important lucru este că am reuşim să mai facem o familie de mici artişti. Sunt şi prieten, şi un profesor exigent. Dar prefer să le fiu prieten, pentru că au nevoie de acest lucru. Ei vor să îmi cânte melodiile, vor să se îmbrace la fel ca mine, vor să își spună ofurile! Cum aş putea să fiu exigent cu ei?!
- Ce simte Grigore Gherman când urcă pe scenă?
- Sunt emoţii şi e bine să le avem, pentru că în acest fel transmitem mai bine mesajul cântecului, al artistului. Scena este locul meu de linişte şi de mângâiere, de refacere şi de regăsire. Mi s-a întâmplat odată să am o durere cruntă de stomac, dar, după ce am urcat pe scenă, mi-a trecut. Dacă reuşesc să aduc pe faţa spectatorilor zâmbet şi lacrimă, credeţi-mă că sunt cel mai fericit pământean.
„Am trei doruri: pentru sat, pentru părinți și pentru mândra pe care o iubesc”
- Poartă artiștii pecetea locului şi a lumii în care se nasc şi s-au format?
- Evident că da, şi nu numai artiştii. În amintesc fiecare dimineaţă cu soare în care ieşeam în pragul casei părinteşti, fiecare zi în care mergeam cu mama şi încă trei-patru oameni la prăşit porumb sau cum mă duceam cu ceilalţi copii la păscut vacile. Îmi amintesc de bunica de 93 de ani citind din Biblie şi cântându-mi melodii frumoase. Îmi amintesc poveştile bunicii din partea tatei, care niciodată nu a tăiat pâine duminica şi a crescut cinci copii străini. Îmi amintesc cum s-a bucurat când am apărut pe prima pagină de revistă, spunând că am făcut-o fericită. Oamenii sfinţesc locul, important e să căutăm lucrurile minunate, să înţelegem care sunt ele.
- Cât de mult vă apasă dorul de casă?
- Eu am trei doruri: unul pentru părinţi, unul pentru sat, unul pentru mândra pe care o iubesc. Am făcut şi o melodie cu acest titlu: „Am trei doruri cât trăiesc”. Nu e uşor să creşti şi să te ridici ca om, ca artist, la 600 de kilometri de casă, dar e frumos pentru că am cârma vieţii în propriile mâini. Viața este mai frumoasă când faci lucruri importante, când pui în fiecare zi câte o cărămidă peste zidurile omenirii, şi acestea se înalță.
- Cu atât de multă muncă, mai aveți timp și pentru dumneavoastră? De unde vă încărcați bateriile?
- Cine își dorește cu adevărat să facă un lucru reușește mai târziu sau mai devreme. Îmi încarc bateriile cu aplauzele spectatorilor, cu veselia oamenilor cărora le cânt, cu zâmbetul și omenia acestora. Mă liniștesc și mă încarcă verdele copacilor, cuvintele frumoase, muzica. Îmi place mult să călătoresc. În 2016 am fost în opt țări, iar la fiecare întoarcere mă simt nou-nouț. Dar Raiul pentru mine va rămâne întotdeauna Bucovina.
„Fata pe care trebuie să o duc la altar trebuie să fie ca mama”
- Sunteți un bărbat atrăgător, după care multe femei oftează. Cum trebuie să fie cea care să vă pună sufletul pe jar și pe care să o duceți în fața altarului?
- Mulțumesc frumos pentru apreciere și mi-aș dori să nu ofteze nimeni din cauza mea, ci din contră, să se bucure de prezența mea și de felul în care arăt. Cu dragostea nu e de jucat, ea cere multă atenție. Este un dar, poate fi o ispită. Este o bucurie, dar poate aduce și supărare. Fratele meu mai mare a supărat la un moment dat o fată cu care avea o relație. Eram mic, aveam vreo 10 ani pe atunci. După acel moment, mama mi-a spus să nu fac niciodată așa ceva. Fata pe care trebuie să o duc la altar trebuie să fie ca mama: înțelegătoare, casnică, gospodină, cu alte cuvinte, să fim pe aceeași lungime de undă.
- În ultima perioadă se pare că rapsozii adevărați dispar, iar costumele autentice se pierd. Ne apropiem oare de moartea tradiției și a satului românesc?
- Nu cred. Ce înseamnă muzică populară? Cântecele neamului nostru, nu? Or, la etapa actuală avem folclor, avem tradiții, avem sat. Este vorba doar despre o evoluție. Muzica populară nu se mai cântă pe prispa casei, cu o vioară și o cobză, ci cu o orchestră formată din 30 de instrumentiști. O melodie populară creată azi are armonie mai bogată, are altă culoare. Ceea ce nu e un lucru rău. Am evoluat în acest domeniu cum au evoluat și celelalte. Și omul însuși s-a schimbat. Vă invit în Bucovina, la Marginea, la Putna, la Vicov, să vedeți cum oamenii vin la biserică în costume românești, populare. La fel și în nordul Bucovinei, la Crasna, la Suceveni. Muzica populară este muzica neamului nostru! Oare există petrecere românească fără muzică populară? Nu prea! Deci, tradiția continuă, dar are o haină mai modernă.
„Nu mi-e frică de trecerea anilor, pentru că nu regret nimic”
- Mergeți des în străinătate pentru a susține concerte? Mai tresar românii de-acolo la muzica pe care o cântați?
- De cele mai multe ori am fost în Italia, Spania, am cântat pentru românii din Irlanda, Portugalia, Cehia, Anglia. Iar românii din afara țării noastre tresar destul de repede la cântecele noastre românești. De ce? Pentru că niciun alt gen nu exprimă atât de bine și de firesc dorul de casă, de masă, de sat. Muzica populară are ceva aparte, este muzica neamului nostru, aduce cu ea vântul și liniștea de acasă, acel bine pe care ni-l dorim toată viața.
- Au artiștii secrete de înțelepciune ca să se ferească de trecerea anilor și de suferințele pe care aceștia le aduc?
- Fiecare om are secretul său, nu doar artistul. Fiecare om își dorește ca vremea să stea pe loc, să se bucure mai mult de momentele frumoase și de oamenii dragi. Dar este o lege a timpului, nu avem ce face. Și atunci luptăm cu morile de vânt și reușim să oprim timpul pe loc! Când? Atunci când îi facem pe oameni fericiți. Mie nu mi-e frică de trecerea anilor, pentru că nu regret nimic! Am făcut ce mi-am dorit și am mâncat ce am poftit. Am văzut locurile râvnite și am iubit ce mi-a fost aproape sufletului. Nu încerc să opresc timpul, pentru că fiecare moment al vieții are farmecul lui, important e trăiești aceste momente cum trebuie, să le înțelegi. Eu încep ziua cu un pahar cu apă şi lămâie și cu un refren de cântec. Încercați și dumneavoastră, veți vedea efectul.
„Dăruind zâmbete, chiar și celui străin, primim zâmbete”
- Sunteți pesimist sau optimist atunci când priviți spre viitor?
- Niciodată nu știm ce ne rezervă viitorul. E o taină. Dar e o taină frumoasă, ea ne face să luptăm și să visăm. Cu un pic de credință, cu un pic de speranță și cu un pic de muncă reușim să facem ceea ce ne-am dorit, de cele mai multe ori. La fel și cu zâmbetul, dăruind zâmbete, chiar și celui străin, primim zâmbete. Încercăm să zâmbim și viitorului? Cine știe, poate ne va zâmbi și el!? Deci sunt realist!
- Ce aveţi pe agenda concertistică pentru viitorul apropiat?
- Am două spectacole în Italia, unul la Torino și altul în Milano, un festival internațional la Moscova și unul în Spania. Agenda este aproape plină, dar nu acesta este lucrul esențial, ci calitatea, pentru cine cânți, cum cânți și cu câte amintiri te întorci acasă, ce ai reușit să lași în sufletul oamenilor care te-au ascultat!
- Un gând bun pentru cititorii revistei „Taifasuri”...
- Dragi cititori, să vă fie viața cântec și poveste! Să credeți mai mult în Dumnezeu și să ascultați mai multă muzică bună! Numai acorduri majore în simfonia vieții!
„Chiar dacă El nu ne răspunde imediat, El există şi ne aude, ne dă cât merităm“
- Lucrează Dumnezeu prin oameni, domnule Gherman? Rugăciunile dumneavoastră sunt ascultate? Au răspuns?
- Când eram student la Facultatea de Litere din Cernăuţi am scris un poem cu titlu „La ceai cu Dumnezeu”. La numai 12 ani am scris: „Viaţa-mi pare o săgeată care zboară-n infinit/ Şi care nicicând nu iartă timpul fără rost trăit!”. Nu trebuie să existe viaţă fără Dumnezeu. Chiar dacă El nu ne răspunde imediat, El există şi ne aude, ne dă cât merităm. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, dar momentan sunt un om fericit datorită lui Dumnezeu, care mi-a dat cântecul. Dumnezeu, iubirea şi activitatea dau sens vieţii noastre!
„La iarnă voi veni în faţa iubitorilor de folclor cu un CD nou de colinde“
- Până acum, muza nu v-a părăsit niciodată, ci și-a desfăcut larg aripile talentului atunci când ați început să scrieți versuri pentru cântece. Ce noutăți pregătiți în acest sens?
- Sper să nu mă părăsească niciodată... Nu e lucru puţin să compui un cântec. Ai nevoie de linişte şi de semnificaţie. În 2016 am scos un album de colinde, „Crenguţă de brad”, la Fereşti Domneşti, în 2015, un album de melodii populare româneşti, „Grigoraş din Bucovina”. Anul acesta pregătesc două melodii noi, una la fel de frumoasă ca „Bucovină, raiul meu” şi una de dragoste. Bineînţeles, urmate de două videoclipuri pe măsură. La iarnă aş vrea să vin în faţa iubitorilor de folclor cu noi colinde. Am observat că anul trecut au prins, colindele reușind să liniștească sufletul.