Aventurile Pistruiatului Costel Băloiu

    Costel Băloiu sau Bilă, cum i se spunea, pentru că avea o memorie fantastică, a dat viaţă personajului Pistruiatul fără prea mari eforturi. Spontan, debordând de inteligenţă, micul interpret a cucerit o ţară întreagă cu pistruii lui desenaţi, părul vopsit şi imaginaţia fără limite. Costel s-a născut la 17 mai 1959, în Bucureşti. Părinţii au divorţat când el avea 9 ani. Nu împlinise 13 ani când a început să joace în „Pistruiatul”. A fost căsătorit de trei ori şi are un băiat, Robert, stabilit în Canada. Deşi mulţi îi prevesteau o carieră răsunătoare în cinematografie, Costel Băloiu şi-a câştigat pâinea ca şofer. A fost taximetrist, a lucrat pe tir, apoi s-a angajat la TCS Otopeni. Actualmente este mândru de jobul lui din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Ales din sute de puşti

    Celebrul Pistruiatul a fost descoperit în urma unei epuizante selecţii. Francisc Munteanu a trecut în revistă toţi băieţii între 10 şi 15 ani din Cluj şi din Oradea şi vreo 500 din Bucureşti! Căuta un băiat cu prezenţă de spirit, spontaneitate, curaj, care să ştie să fluiere. În urma preselecţiei au rămas vreo 30. În cele din urmă, s-a oprit la unul dintre băieţi. Era Costel Băloiu. Nu mică a fost surpriza regizorului când a constatat că puştiul a învăţat patru pagini de text din două lecturi, că vorbeşte degajat, nuanţat, cu un simţ al limbii uimitor în dialog liber, că se îmbracă cu dezinvoltură şi graţie, că se caţără pe stâlpi de trei metri cât ai clipi şi că face echilibristică, de parcă ar fi circar de meserie. În plus, pentru el aparatul de filmat era un fel de mobilă.

„Îl admiram pe Clint Eastwood“

    Despre această „întâlnire” cu lumea cinematografiei, Costel Băloiu ne povesteşte: „Îl admiram pe Clint Eastwood şi nu pierdeam nicio apariţie de-a acestuia de pe marile ecrane. Într-o zi nu am găsit bilete la filmul ce-l avea pe actorul meu favorit în rolul principal. Era moda ca filmul să ruleze la trei sau patru cinematografe în acelaşi timp, aşa că, împreună cu trei prieteni, am cumpărat ziarul «Informaţia», în speranţa că, în cele din urmă, vom găsi bilete la alt cinematograf. Aşa am văzut anunţul de la RomâniaFilm: «Centrala Română de film, în colaborare cu Televiziunea Română, caută băieţi cu vârste cuprinse între 11 şi 14 ani, pentru realizarea primului serial color de televiziune». Ne-am dus şi noi la preselecţie. Cu toate că rolul era ca şi dat unui alt băiat, am avut noroc. Am fost fotografiat, mi s-a dat ecuson, dar nu am povestit nimic nimănui. Peste câteva săptămâni, directoarea şcolii m-a chemat. M-am dus oarecum înfricoşat, că aveam ceva pe conştiinţă, câteva nebunii. Dar surpriza mi-a fost mare, pentru că secretara de platou venise să mă învoiască de la ore, ca să dau o probă! Francisc Munteanu ceruse, în timpul probelor, să dăm o replică aiurea, care să nu fie cuprinsă în scenariu, iar eu am fost mai inspirat. Francisc Munteanu a strigat: «Gata, ăsta e Pistruiatul!». Aşa se cheamă că dragostea mea pentru filmele western m-a introdus în lumea cinematografiei”.

Un ritm de muncă obositor

    Conceput iniţial ca serial de televiziune, cu zece episoade a câte 30 de minute, apoi transformat în lungmetraj, „Pistruiatul” a fost filmat în mare parte la Cluj şi la Oradea. L-au vopsit roşcat, i-au desenat pistrui. Vreme de peste nouă luni, cât au durat filmările, şcoala şi familia lui Băloiu, inclusiv mama şi fratele în vârstă de 5 ani, s-au mutat pe platourile de filmare. „Era foarte mult de muncă, mâncam pe apucate şi ne odihneam la fel. Am făcut şcoala prin corespondenţă. Să fiu sincer, cei din echipa de filmare îmi făceau temele! Din ce am văzut eu, un film nu poţi să-l faci fără suflet. Obositor era ritmul, de dimineaţă până seara. Era plan, 30 de filme pe an, era obligatoriu ca în orice întreprindere. Dacă nu aveai oameni competenţi, care să te ajute să meargă treaba bine, să fie totul perfect, de la recuzită, costume, maşinişti, electricieni, nu puteai să faci nimic. Francisc Munteanu a ştiut să speculeze întotdeauna cea mai mică urmă de talent a unui om şi îmi pare rău că lumea l-a cam uitat. Eu sunt convins că, dacă nu ar fi murit, destinul meu era altul. Ţinea foarte mult la mine. În plus, îmi lăsa oportunitatea de a fi spontan”, ne-a povestit Costel.

Un câine de nădejde cu grad de maior

   „Pe Calu, câinele meu din film, îl chema de fapt Kalo”, îşi aminteşte Costel Băloiu. „Era un nume unguresc şi în film au vrut să-i zică altfel, dar el nu răspundea decât la Kalo, aşa că nu s-a găsit altă soluţie decât să i se spună Calu. Sincer să fiu, pe mine nu mă asculta deloc, iar de mâncat mânca doar din mâna instructorului său, oricât de mult am vrut eu să mă apropii de el. Era câine de Securitate şi avea grad de maior. El avea 42 kg, eu 31. Ţin minte că la un moment dat, după o zi obositoare, eram şi eu, şi Calu frânţi. Filmam secvenţa cu ghiozdanul. Nu mai putea să-l ia… Eu m-am enervat şi am trântit ghiozdanul. Mi-a spus atunci instructorul să nu mai fac niciodată aşa ceva. L-a luat pe Calu într-un colţ, unde nu era nimeni, i-a făcut un soi de terapie şi după câteva minute era drepţi”, îşi aminteşte Pistruiatul.

„Cu Sergiu Nicolaescu, în naivitatea mea, eram chiar prieten”

    „Nu mi-a fost greu să joc alături de acei actori minunaţi. Era un sentiment de respect, exact ca şi cum eu, ca o persoană normală, aş da mâna cu preşedintele unei ţări. Doar în faţa lui Gyorgy Kovacs, comisar în «Pistruiatul», aveam un trac incredibil. Cu Sergiu Nicolaescu, în naivitatea mea, eram chiar prieten. Cu el era altceva. Filmul nu ieşise încă şi eu purtam o fotografie cu el şi cu mine pe care o arătam tuturor. Eram tare mândru de ea. Când mi se spunea: «Nu te cred», băgam mâna în buzunar, o arătam şi colegii mei erau terminaţi… «Oau, Sergiu Nicolaescu!». Eram o echipă. Se lua masa împreună, la o oră fixă. Fără fiţe”, îşi aminteşte Costel. Cât despre secvenţele cu bătaie, Pistruiatul spune că „au fost reale. Ţin minte că urma să iau două palme după o discuţie la Comisariat, iar comisarul a dat şi el mai cu milă. S-a văzut imediat, iar Francisc a spus: «Dă în el aşa cum trebuie să dai. El este unul care îţi vorbeşte ironic şi tu eşti un comisar de poliţie. Cu mine nu te joci, că voi luaţi bani pentru asta. Vreau filmul să-mi iasă bine». Mi-a dat de nu pot să vă spun… Am avut şi pauze de plâns: «Stop. Bilă, dă-i drumul şi termină de plâns». Am avut un contract în valoare de 85.000 lei şi, pentru că am tras puţine duble, am mai primit 15.000 lei pentru economia făcută. Cât o Dacie la vremea aia!
Am mai jucat în «Roşcovanul», «Nemuritorii», «Noi, cei din linia întâi» şi am mai avut un rol mic într-un film realizat pentru Germania, dar care nu a rulat în România”.

Aventura italiană

    Dar viaţa lui Costel Băloiu nu a fost una monotonă nici după ce s-a îndepărtat de meseria de actor. Dimpotrivă! „Când eram taximetrist, înainte de ‘89, am avut nişte clienţi italieni. Îşi pierduseră actele şi nu mai aveau nici bani. I-am luat acasă la mine, i-am plimbat, am avut grijă de ei până au rezolvat problema. Mi-au lăsat numărul de telefon în caz că ajung în Italia. În scurt timp s-a ivit ocazia. I-am sunat, au venit şi m-au plimbat ei de data asta. În ultima seară ne-am culcat târziu. A doua zi, când m-am trezit, pe la prânz, avionul meu decolase deja... După opt luni muream de dor. Am plecat singur la Ambasada României. M-au condus la consulul României din acea perioadă. Acesta, când m-a văzut, mi-a zis: «Hei, Pistruiatule, s-a terminat vacanţa. Vrei acasă înapoi, dar să ştii că e o mare problemă, am 700 de cereri de reîntoarcere în ţară. Trebuie să aştepţi, lasă-mi adresa unde stai, un telefon şi te anunţăm noi». Am plecat, prietenii mei s-au supărat că am făcut pasul acesta fără să le spun. M-am întors. M-au aşteptat la aeroport. Acolo am făcut prima compunere. În viaţa mea nu am scris atât”.

Soţia numărul doi l-a dat pe mâna Securităţii

    Costel Băloiu avea în faţă o carieră cinematografică promiţătoare, dar ascensiunea lui s-a oprit brusc. „Cred că nu am avut şansa de a avea pe cineva să mă tragă de urechi la timpul potrivit. A urmat adolescenţa, cu nebuniile ei. Nu reproşez nimic nimănui. Dar mi-ar fi prins bine”, spune cu regret Pistruiatul. Viaţa lui a cotit brusc. S-a însurat la 18 ani, s-a trezit fara tată, apoi l-au luat la armată. Prin ‘80 era deja divorţat de Adriana şi s-a făcut taximetrist. „Nu ştiam ce să fac, încotro s-o apuc. N-a fost nimeni care să mă îndrume, să mă împingă, poate, de la spate. Mi-am pierdut visul”... În ‘84, taximetristul Băloiu se însura a doua oară: „Cea mai neagră experienţă din viaţa mea.” Soţia „numărul doi” a fost aceea care l-a dat pe mîna Securităţii când a uitat să se întoarcă din Italia. A divorţat pentru a doua oară. Prima lui nevastă a plecat în Canada, prin ‘88, şi s-a stabilit la o mătuşă.
    L-a anunţat că, imediat ce se poate, îşi va lua şi copilul, pe Robert. „Nu mai aveam nimic. Doar hainele de pe mine şi câteva tablouri. Niciun drum, nicio speranţă”. Dar, în 1989, Costel o cunoaşte pe Elena, actuala lui soţie. Mamă a două fiice, de 4 şi de 6 ani, Iulia şi Mihaela. „M-a adus pe linia de plutire. Viaţa mea a intrat pe un făgaş normal. Iar pe fete, fără doar şi poate, le consider copiii mei”, ne spune Pistruiatul. Plecarea fiului său, Robert, în Canada, la mama lui, l-a durut foarte tare.

„Dragostea mea pentru filmele western m-a introdus în lumea cinematografiei”

Celebritatea, o nebuloasă

    „Celebritatea a reprezentat o nebuloasă pentru mine. Vorbeam cu o fată, dar mă gândeam mereu de ce vorbeşte cu mine. Pentru că sunt eu Costel sau pentru că am fost Pistruiatul. M-am întrebat de multe ori, dacă nu ar fi fost Pistruiatul, cine ar fi fost Costel până la urmă? Ce ar fi făcut?… Am dezamăgiri multe, mi s-au făcut promisiuni pe care nu le-am cerut, dar în care am crezut. Doar trei oameni au făcut realmente ceva pentru mine. Directorul Toni Chircă, un om care pentru mine înseamnă foarte mult, care m-a ajutat să merg la Aquila TIR. Era frumoasă meseria, nu o poate face oricine, dar mergeam foarte rar acasă, o dată sau de două ori pe lună. Eram însetat de libertate, pentru că îmi place să merg la peşte şi sufeream că nu mai aveam timp de nimic, nici să stau cu prietenii. Apoi, fostul secretar de stat Gorun Adrian, care mi-a oferit un post în Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului. Şi ultimul, dar la care ţin enorm, profesor doctor licenţiat în istorie Tiberiu Velter, directorul Unităţii de Management al Proiectelor, în subordinea căruia lucrez acum. E foarte realist şi îmi pare rău că va ieşi la pensie”, a încheiat
Costel Băloiu.