de Carmen Ciripoiu
Timp de 13 ani, Denisa Răducu, copila cu părul blond și voce angelică, a iradiat exact optimismul pe care românii l-au așteptat ca pe un medicament. Le-a alinat dorul celor plecați peste hotare cu o grație îmbătătoare, chiar dacă, poate, dincolo de zâmbetul său luminos s-au ascuns uneori cioburi de suferință. N-a știut niciodată ce sunt dușmănia, răutatea, lucrul făcut de mântuială și nici n-a vrut să accepte că viața-i scurtă, așa, ca o carte bună căreia după ce îi citești toate filele ajungi cu tristeţe să-i vezi și finalul. Cu puțin timp în urmă, un cancer nemilos s-a instalat în trupul său firav și n-a vrut să-l mai părăsească. Denisa a luat totul ca pe o încercare a vieții. N-a fost să fie așa! Fata cea frumoasă a muzicii lăutărești, îngerul blond, a plecat să se odihnească puțin. Între învins și învingător, durerea s-a împărțit egal. Ca și moartea… Un interviu sfâșietor cu cea pe care Denisa Răducu a iubit-o enorm, sora sa, Adelina, în rândurile de mai jos.
„A fost răsfățata familiei. Adora mereu dulciurile şi era o mică pârâcioasă”
- Dintotdeauna, Denisa a părut să aibă un fel special de a percepe lumea, o sensibilitate care a dilatat realitatea precum o lupă. Cum a fost universul copilăriei surorilor Răducu?
- Poate că așa arată Raiul! Cum a fost copilăria noastră… fericită și plină de bucurii… Ne-am avut una pe cealaltă și cred că mai mult de atât nu aveam nevoie. Nu știu de ce, dar acum îmi vin în minte boacănele pe care le-am făcut când eram mici. Știu că odată am dat foc la un pachet cu vată pentru că voiam să ne încălzim și odată cu el s-a aprins și o pătură de pe pat. Noroc că mama nu ne-a prins. Denisa a fost de mică un copil extraordinar, căruia îi plăcea orice. Dar mai ales dulciurile. Țin minte că le termina repede pe ale ei, apoi le lua și pe ale mele, chiar dacă de multe ori le ascundeam. Era grăsuță când era mică, îmi amintesc că mânca mereu câte ceva, dar și foarte băiețoasă. Parcă o văd și acum cu părul scurt, îmbrăcată mereu în pantaloni, în timp ce eu eram mereu cu rochițe, fundițe… Când veneau Sărbătorile era cea mai mare bucurie pentru noi, pentru că începeau să curgă cadourile. Însă n-am fost niciodată pretențioase, ne bucuram de absolut orice primeam, dar mai ales de dulciuri. De Crăciun, toată ziua stăteam numai în zăpadă, mama ne mai altoia câteodată. Mâncam țurțurii de la casă și bineînțeles că două săptămâni după aceea stăteam cu febră în pat. Vara o mai ajutam pe mama la diferite munci, dar Denisei nu-i plăcea să facă şi curățenie, așa că intra în atribuțiile mele.
- Știu că v-ați alintat întotdeauna…
- Așa este. Eu mereu i-am spus Dana, nu știu de ce, și atunci când sora mea a crescut nu-i plăcea. Mereu mă atenționa că o cheamă Denisa. Ea m-a strigat mereu Ade. Eu cred că Deni a fost mereu răsfățata familiei și poate datorită faptului că era cea mică. Și cred că și tata a protejat-o mai mult. Îmi amintesc că în copilărie nu voiam să o iau cu mine la prieteni, pentru că era o… pârâcioasă, îi spunea mamei absolut tot ce făceam și eu suportam consecințele. Cât a fost la școală o ajutam să-și facă lecțiile, dar de multe ori nu aveam nici eu chef, și atunci mă certa.
- Îți amintești ce a făcut cu primii bani câștigați?
- Nu-mi amintesc acum exact, dar Denisa și-a ajutat întotdeauna familia. Când a început să cânte era prea mică să gestioneze banii, așa că toți ajungeau în casă, la mama. Când a mai crescut, a început să-și cumpere haine, cosmetice. Îi plăcea foarte mult să fie la modă, era întotdeauna cochetă și elegantă. Dar nu a fost niciodată genul de fată care să investească toți banii pe îmbrăcăminte scumpă. A fost extrem de modestă, s-a mulțumit cu strictul necesar. Când ieșea pe stradă prefera să se îmbrace cât mai lejer cu putință și umbla de multe ori nefardată. La cât de frumoasă era, nimeni nu a observat vreodată asta...
„Nu am fost niciodată invidioasă pe succesul ei!”
- Între tine și Denisa par să nu fi existat niciodată momente grele. Ce crezi că a stat la baza acestei relații extraordinare?
- Probabil faptul că eu nu am fost niciodată invidioasă pe succesul ei. Nu concep asta. Eu tot timpul am văzut-o ca pe sora mea mai mică. În plus de atât, ea nu s-a considerat niciodată vedetă, mult mai sus decât noi. Denisa este și nașa fetiței mele celei mari, care o adoră. Noi trăim în Spania, și toate colegele fetiței mele știu că mătușa ei este una dintre cele mai mari cântărețe. A fost o lovitură grea pentru ea când i-am spus că Denisa a plecat dintre noi.
- Cui i-a datorat această ascensiune fulminantă? Cine au fost persoanele care au propulsat-o în lumea cântăreților?
- Cu siguranță unchiului nostru, Florin Pește. El a lansat-o în muzică și a introdus-o în această lume. Era în clasa a IX-a… I-a fost mereu recunoscătoare lui Florin și, la 15 ani, cu vărul nostru, Liviu, care i-a fost și impresar, a venit la București. Venea des acasă și niciodată nu s-a plâns că îi este greu. Ea tot timpul era îndrăgostită de muzică. Denisa a făcut totul cu și din dragoste. A vrut însă să aibă și studii superioare și a terminat Facultatea de Drept. Nu știu dacă la un moment dat s-a gândit să și profeseze în domeniul ăsta și nici n-am discutat vreodată ce va face peste 20 de ani. Visul ei era să-și întemeieze o familie, să ia o pauză dacă venea un copil, dar niciodată nu voia să renunțe la muzică.
„A fost foarte credincioasă, ținea mereu post. Dar...”
- Spuneai mai devreme că a fost o mâncăcioasă în copilărie. Totuși, a arătat întotdeauna extraordinar. A apelat la diete?
- Nu. A mâncat întotdeauna orice, dar mereu în meniul ei trebuia să existe carne. Niciodată nu a ținut vreo dietă, dar când avea timp mergea la sală, alerga sau ieșea cu prietenele la o cafea. Noi vorbeam zilnic la telefon și mereu îmi spunea să-i dau idei ce să mai mănânce… Fiind privată de somn de la atâtea nopți pierdute, adora momentele când putea să se odihnească. Și în ultimii ani citea foarte mult, iubea să facă lucrul acesta. O relaxa… În plus, ori de câte ori putea, mergea la piscină și juca tenis.
- Denisa a fost mereu cu sufletul aproape de Dumnezeu, ba chiar a declarat odată că ori de câte ori i-a permis timpul a mers la multe mănăstiri să se închine…
- A fost foarte credincioasă, fără să fie habotnică. A mers mereu la mănăstiri, s-a rugat tot timpul, cumpăra tot felul de iconițe, ținea post… Știu că i-a plăcut foarte mult când a ajuns la Mormântul Sfânt, la Ierusalim, și de acolo mie și fetiței ne-a adus tricouri și multe alte suveniruri…
„Cine putea să-i vrea răul?“
- A fost muzica meserie pentru Denisa? Sau pasiune? A făcut-o, oare, vreodată, să piardă alte bucurii ale vieții?
- Nu știu dacă le-a pierdut. Denisa a îmbinat mereu utilul cu plăcutul. A cântat și, totodată, a vizitat toată lumea. Nu cred că ar fi pierdut ceva din viață pentru faptul că a cântat. Dar a muncit enorm de mult. Denisa nu știa să facă altceva decât să cânte. A fost darul ei de la Dumnezeu… Pe sora mea toți au chemat-o pentru că au iubit-o nespus, nimeni nu i-a vrut răul, nimeni nu i-a făcut vreodată rău… Din păcate, regret că n-am apucat să merg cu ea la vreun eveniment unde a cântat. Îmi amintesc însă că a cântat la botezul fiicei mele. A fost ceva mirific…
„În memoria ei voi face an de an Festivalul «Lăutarul»”
În anul 2004 eu am avut studio de înregistrări la Ștefănești, iar o perioadă de un an și jumătate, după ce părinții ei s-au despărțit, Denisa a locuit la mama mea. Nu am știut că s-a apucat de cântat până când, absolut întâmplător, soția mea a văzut-o la un post de televiziune local. I-a plăcut foarte mult și m-a rugat să o ajut. La început am fost sceptic. Nu am crezut că voi găsi mina de aur chiar lângă mine. Dar alături de Mister Juve am pus-o să cânte melodia „Dacă pozele ar vorbi”. Succesul a venit imediat. Ulterior a urmat piesa „Lumea doarme, eu n-am somn” și de aici au început colaborările ei cu Salam, Nicolae Guță, Liviu Puștiu și mulți artiști consacrați. Denisa a avut o voce angelică, aşa cum rar am putut să ascult. La un moment dat a decis să se mute la București, unde și-a continuat cariera. Dar am colaborat în continuare, i-am scris piese, ne-am întâlnit mereu de Sărbători, am fost plecați la mare. Îmi aduc aminte că acolo mergea mereu cu ochelarii de soare și totuși toată lumea o recunoștea. Fanii au adorat-o, însă, din păcate, televiziunile și-au dat seama cât de valoroasă este doar când s-a îmbolnăvit. N-a mai apucat să se bucure de toată munca ei… Denisa a fost o profesionistă, era mereu extrem de atentă la tot ceea ce făcea și realiza totul cu pasiune. Și totdeauna și-a ajutat familia. Am vorbit cu primarul de la Ștefănești și va fi numită Cetățean de Onoare al comunei. Mai mult, acesta va face tot posibilul ca o stradă din comună, dar și Căminul Cultural să poarte numele Denisa Răducu. Începând de anul acesta, voi face Festivalul „Lăutarul” în memoria Denisei. Evenimentul va avea două secțiuni, una dedicată lansării de noi talente și un spectacol pentru toți iubitorii de muzică, cu invitați de seamă ai României. Denisa nu merită să fie uitată!”.
„Acum opt luni am înregistrat ultimul meu album cu Denisa, cu un titlu parcă predestinat: «Așternut de floricele»”
Denisa a fost prima persoană cu care am colaborat după ce am scos hitul „Te-am ales mândruța mea”. Atunci am lansat cu ea două piese superbe, „Hai, gagico, stai la soare” și „Huța-huța”, care s-au bucurat de un succes enorm. Pentru mine a fost cea mai mare bucurie faptul că am cântat împreună, pentru că mi-am dorit asta foarte mult. De la bun început, Denisa s-a comportat cu mine ca și când ne-am cunoaște de-o viață. Am râs împreună, am povestit, și tot timpul am rămas uimit de bunul ei simț. Era o fată veselă, niciodată nu am auzit să fi vorbit pe cineva de rău, n-am văzut-o niciodată supărată. Ziceai că fata asta nu are probleme. Nu a lăsat niciodată să se vadă asta. Cred că seamănă cu tatăl ei. Acum opt luni am înregistrat ultimul meu album cu Denisa, cu un titlu parcă predestinat: „Așternut de floricele”. Așteptam cu nerăbdare să facem videoclipurile pentru album, dar, din păcate, s-a îmbolnăvit. Va rămâne în sufletul meu drept colega mea cea frumoasă și cu greu voi mai putea să ascult melodiile ei.
„A fost, probabil, cea mai serioasă artistă din domeniu”
Denisa era, cu adevărat, o perfecționistă. Când intra în studio stătea și două zile. Trăgea atâtea duble, până ieșea totul perfect. Nu accepta jumătăți de măsură, voia să fie vocea ei fără nicio greșeală, nu accepta să lucrăm din butoane nimic. Uneori trăgea aceeași piesă și de 20 de ori, doar ca să fie fără greșeală. O asculta cu atenție, nu se juca deloc când venea vorba despre muncă. Denisa a fost, probabil, cea mai serioasă artistă din domeniu. Rar mi-a fost dat să aud o asemenea voce. Avea ceva... ceva special. Nu pot spune cât de mult regret pierderea ei, când de mult îmi plăcea de ea ca artist… În perioada în care noi am colaborat cel mai mult am fost invitați la Bacău, la o discotecă, am rămas şocat când am văzut câți oameni erau după vreo jumătate de oră de cântare. Cânta Denisa, locul nu era antifonat prea bine, iar muzica se auzea în tot cartierul. Discoteca avea cam 300 de locuri, nu cred că era loc de mai mulți. Dar la un moment dat vedeam că oamenii tot vin. Cred că deja se adunaseră 1.000 și mai erau și afară. Patronul mi-a spus atunci că el nu a mai pățit așa ceva. Nu a mai avut nici măcar o sticlă cu apă să ne dea nouă, care cântam, vânduse tot ce avea în bar și în magazie. Iar Denisa a strâns oamenii aceia cu talentul său, cânta live, era ceva fenomenal.
„O păpuşă... Nu merita să plece dintre noi!”
Pe Denisa am cunoscut-o când era un copil. Avea doar 16 ani când am scos împreună două piese: „Vino-vino”, care a ajuns hit, și „Alo, tu, iubirea mea”. Dacă nu mă înșel, am fost prima persoană cu care a colaborat după Florin Pește, apoi a început să cânte alături de Florin Salam, Guță și ceilalți. Mi-e greu să vorbesc despre ea. A fost o fată extraordinar de cuminte, educată, delicată, frumoasă. Ca o păpușă. Știu că atunci când ne-am cunoscut îmi spunea „Sărut mâna” și mi-a fost greu să o dezvăț. Atât de mult respect a avut. Am fost împreună în turnee în Italia, în Grecia, în Spania, rememorez că până intram să cântăm stătea în camera ei. Denisa nu merita să plece dintre noi! Îmi doream să merg să-i cânt la nuntă, nicidecum să se întâmple o asemenea nenorocire.