de Luana Mare
Şi-a revenit ca prin minune din moarte clinică, a înfruntat cu mult curaj cancerul şi a reuşit să păstreze şi să transmită publicului, prin cântecele sale, pasiune, sensibilitate şi optimism. Anica Ganţu, solistă de muzică populară, compozitoare, dar şi mamă, şi bunică la 57 de ani, spune că a cunoscut atât durerea, cât şi voia bună, iubirea familiei, optimismul şi curajul de a merge mai departe, ca învingătoare. Se consideră o fire puternică şi crede că secretul său vine din iubirea lui Dumnezeu, dar şi din dragostea familiei.
„Tremurau hainele pe mine când intram într-un concurs”
- După mai bine de 20 de ani de carieră artistică, mai aveţi emoţii când intraţi pe scenă?
- O, da! Şi acum am! Nu există spectacol la care să nu am emoţii. Dar, ca să trec mai uşor peste ele, mă gândesc la alte lucruri. Când aveam 15 ani am participat la primul meu concurs, la Turnu Severin. Am luat Premiul Tinereţii pentru că eram cea mai tânără. Au urmat multe altele în ţară. Concursuri de-adevăratelea, cu emoţii, cu cântece proprii, cu cântece culese, probe reale, cum se organizau pe atunci. Tremurau hainele pe mine când intram în scenă. Bine, eu am fost şi o persoană mai emotivă, aşa.
- Fiica dumneavoastră, Livia Taloi, v-a urmat în cariera artistică, chiar dacă în alt domeniu, filmul. Cum i-aţi insuflat dragostea pentru scenă?
- A fost dată de la Dumnezeu. Nu m-am gândit niciodată că o voi vedea pe fiica mea jucând pe scenă. Ea şi-a dorit din liceu să fie actriţă, dar credea că-i un vis irealizabil. Din fericire, s-a realizat. Ca să-ţi vezi copilul pe scenă e mult mai frumos.
- Aţi încurajat-o?
- Şi da, şi nu. Şi eu aveam emoţii pentru ea. Mă gândeam că, dacă nu i se va îndeplini această dorinţă, se va descuraja, n-am insistat să meargă la teatru. Şi Dumnezeu a ajutat-o şi i s-a împlinit visul. Este emoţionant să fii mamă de vedetă. Eu mi-aş fi dorit să cânte, dar nu i-am impus, nu i-am cerut. Ea a cântat doar de plăcere, cum face, de altfel, şi acum. Eu zic că e un lucru frumos. Ai şi avantaje, şi dezavantaje. Să fii cunoscut este extraordinar de frumos, dar trebuie să munceşti mult pentru a te menţine în atenţia publicului.
„M-am măritat la 19 ani pentru că a fost soţul meu mai versat”
- Când aţi cunoscut celebritatea?
- După vârsta de 25 de ani, după ce am scos cel de-al doilea disc. Era pe atunci o singură casă de discuri, Electrecord. Am făcut primele înregistrări la radio la vârsta de 19 ani. O cunoscusem la concursul de la Turnu Severin, atunci când am participat prima oară la un concurs, pe doamna Marioara Murărescu, şi după aceea eram foarte des pe ecran, individual, apoi, mai târziu, şi cu grupul format de Angelica Stoican cu soliste de la noi din zonă. După al doilea disc al meu a rămas o melodie pe care o cânt cu succes şi acum: „La fântâna părăsită”. A fost o piesă de mare succes, un cântec-emblemă.
- Ce s-a întâmplat cu grupul în care cântaţi?
- După mulţi ani, grupul s-a destrămat. Eu am fost prima care a renunţat. Mă vedeam mereu în umbră şi, la un moment dat, la Cerbul de Aur de la Braşov, ni s-a spus că o să cântăm fiecare câte o piesă. Nu s-a întâmplat, am interpretat o piesă toate, şi atunci eu am renunţat. Noi eram toate cunoscute, fiecare avea înegistrări personale. După mine s-au retras, pe rând, şi celelalte.
- Dacă nu eraţi cântăreaţă, ce carieră aţi fi urmat?
- Eu am terminat Liceul de Filologie-Istorie. Am făcut apoi Şcoala Populară de Artă, m-am căsătorit la 19 ani neîmpliniţi, au venit copiii. M-am căsătorit repede. A fost soţul meu mai şmecher. Acum n-aş mai face-o. Cred că m-aş căsători pe la 30 de ani. Nu ştiu ce altceva aş fi făcut. Primul soţ este şi tatăl copiilor mei, a lucrat în televiziune mulţi, mulţi ani, la Turnu Severin.
„Am intrat în moarte clinică pe holul spitalului”
- Aţi avut o viaţă presărată cu multe bucurii şi succese, dar şi cu încercări. Unele chiar grele. Cum aţi găsit puterea să le treceţi cu bine?
- La 20 de ani am avut moarte clinică. Eram în Serbia, am fost acolo la o nuntă şi s-a întâmplat ce s-a întâmplat, am ajuns în spital. O întrerupere de sarcină. E un păcat pe care mi-l asum. Era pe vremea comunismului. A fost imediat după ce o născusem pe fiica mea. Pe atunci, noi cei din Mehedinţi treceam în Serbia pe bază de tabel. Puteam să stăm până la şase zile, dar trebuia să explicăm de ce. Eu am fost la o nuntă împreună cu alţi artişti, care-mi erau şi buni prieteni. Când m-au văzut ce rău îmi era, m-au dus la spital la sârbi. Eram cu o solistă din Serbia şi cu un coleg tot din Serbia, saxofonist. Nu mai aveam putere nici să merg. În holul spitalului m-am sprijinit de pervaz, iar apoi mi-a venit rău, am căzut, s-a strâns lumea imediat. Nu mai ştiu cât timp a fost, dar ştiu când mi-am revenit. Cât am fost în starea aceea, pe care ei au numit-o moarte clinică, am simţit cum mi se strâng oasele, parcă mi se rupeau, şi am gândit că nu voi mai putea merge. Cât a durat nu ştiu, dar când mi-am revenit am văzut lumea lângă mine. M-au dus în salon, iar medicul mi-a spus că nu a avut garanţia că voi scăpa. M-au readus la viaţă şi a trebuit să semnez că vreau să mă externez. Am fost nevoită să mă întorc în ţară pentru că întârziam la graniţă şi începeau anchetele. A mers cu mine la frontieră colegul saxofonist, care a garantat pentru mine că am stat la ei şi că am avut un evenimen
t în familie. Mi-a spus: „Ai grijă să nu-ţi vină rău în vamă că ne arestează pe amândoi!”.
- Aţi avut probleme la revenirea în ţară?
- Nu, am trecut graniţa şi nu au mai fost probleme legale. Totul a rămas doar în sufletul meu. Atunci, la 20 de ani, am început să cânt în Serbia şi am trecut graniţa de multe ori, ba chiar am locuit acolo vreo 16 ani şi jumătate. Mulţi artişti cântau atunci în Serbia şi treceau graniţa pe bază de tabel, ca şi mine: Maria Ciobanu, Ileana Ciuculete, Angelica Stoican, Maria Cârneci, Ion Dolănescu. A fost o perioadă extraordinară. Acolo m-am recăsătorit. Au fost peripeţii destule.
„De al doilea bărbat m-am despărţit, apoi ne-am recăsătorit”
- Aţi renunţat la prima căsnicie?
- Am divorţat de primul soţ după 16-17 ani. Nu am vrut să povestesc niciodată despre motivele care au dus la separarea noastră. Cu al doilea soţ am locuit împreună cinci ani, apoi ne-am căsătorit. El este din Serbia. A lucrat ca ospătar acolo, am avut o mică afacere, un restaurant al nostru. Ne-am despărţit, apoi ne-am recăsătorit. Nu avem copii. Fiecare are copii din altă căsătorie, iar acum sunt trei ani de când ne-am despărţit ultima oară.
- În acest timp aţi avut de înfruntat şi o boală cumplită. Cum aţi depăşit momentul?
- Acum nouă ani am avut cancer. La acel moment am fost puternică. M-a făcut puternică fiica mea. Când am primit diagnosticul eram cu ea şi a avut o reacţie mai ciudată, pentru că s-a speriat auzindu-mă vorbind despre cancer. Medicul m-a întrebat când să vin la operaţie, şi fiica mea a venit lângă noi şi a început să pună multe întrebări medicului. Am văzut-o aşa, am bătut-o pe umăr şi i-am zis: „Mami, sunt aici, nu-i nimic”. Mi-am zis că trebuie să fiu puternică şi să-mi protejez copiii, mama, fraţii. Am o soră şi un frate. Nu mi-a fost uşor când am primit vestea. I-am cerut medicului să-mi spună fără menajamente care-i starea. Încercând să-i ajut pe cei de lângă mine, m-am controlat mereu. Mi-am spus că eu sunt bine. Chiar în acea zi, când am aflat, i-am spus că mergem în mall să facem cumpărături, să mâncăm şi i-am zis fiicei mele, care era chiar speriată: „Eu nu cred că este grav şi aş vrea să nu crezi nici tu, pentru că îmi transmiţi tot felul de energii. Până când nu mă operez şi nu văd exact situaţia, nu vreau să mă alarmez”. Dar în sufletul meu se ducea o luptă!... Și făcând acest lucru am încurajat-o şi pe ea, şi pe mine totodată. Iar din momentul acela am început să râd, să merg mai des la evenimente, să-mi spun că totul va fi bine. Nu am vrut ca oamenii din jurul meu să observe că eram îngrijorată.
„După chimioterapie, am plâns când am pus prima oară peruca”
- Care a fost momentul cel mai greu atunci?
- A fost mai dificil când mi-am pus prima oară la un eveniment perucă. Era după chimioterapie. Atunci am plâns. Eu n-am observat că peruca are ceva unde poţi să strângi atât cât este capul. Mi s-a părut largă, mergeam la o nuntă, nu se fixa, am aruncat-o. Deşi nu mi s-a dat chimioterapie, am cerut eu. Doctorul Voinea, un medic deosebit, mi-a zis că până la mine nu a întâlnit oameni care să ceară chimioterapie. Eu mi-am luat destule cărţi înainte de a-i cere asta, am citit că, dacă rămâne o celulă răzleaţă, se înmulţeşte şi nu este bine. Dar eu am fost stadiul unu. Cu siguranţă n-am făcut bine, pentru că organismul slăbeşte în urma chimioterapiei, dar poate psihic mi-a făcut mie bine atunci.
- Păstraţi un regim strict atât de hrană, cât şi de viaţă?
- După cancer am scos, dar nu definitiv, carnea de porc şi de pasăre. Au trecut nouă ani şi aş putea spune că din iarna trecută am mai făcut abuz.
- Pe ce loc vă puneţi acum, când vă împărţiţi între o mamă bolnavă, carieră, nepoţi, evenimente?
- Este destul de greu pentu mine acum. În ultimele şapte, opt luni am pus-o pe primul loc pe mama mea, care este foarte bolnavă. Am fost mai mult cu mama decât la evenimente. M-am dus doar la cele mai importante. Copiii au înţeles situaţia. Este foarte greu. În ultima perioadă am ajuns ca un roboţel. Copiii nu mă solicită aşa de mult. Pe primul loc sunt copiii mei, nepoţii, mama şi pe ultimul sunt eu.
„Am vreo 50 de costume populare. Foarte multe dintre ele confecţionate în familie”
- Vă permiteţi acest lux, să vă puneţi pe ultimul loc?
- Păi mi se pare că sunt cea mai puternică. Dacă am trecut prin nişte situaţii dificile, înseamnă că sunt cea mai puternică, deşi cu ceva vreme în urmă ziceam că n-aş putea duce o problemă de genul celor prin care am trecut, cancer şi boala mamei.
- Cum este acum viaţa de bunică? V-ar plăcea ca nepoata să vă urmeze?
- Mi-ar plăcea să ne urmeze în carieră, să am cui să las costumele populare. Foarte multe costume mi le-a confecţionat mama mea, pentru că la noi în zonă, atunci când eram în liceu, era o întrecere la Sărbătorile de Paşte, de Crăciun - care are costumul cel mai frumos la horă. Mama avea mereu grijă să ne facă niște costume frumoase. Am şi primit multe. Cred că am vreo 50 de costume. Mai am multe în lucru. Îmi doresc să ajungă nepoata să cânte, să-i placă muzica populară. Fetiţa are 1 an şi 10 luni. Băiatul, 9 ani şi ceva. Fata e micuţă şi ascultă ce-i cânt, apoi încearcă şi ea după mine.
„Mi-am învăţat copiii să fie oameni buni”
- Ce învăţături aţi ţinut să le insuflaţi copiilor? Ce lecţii de viaţă le-aţi oferit?
- În primul rând, am vrut să fie oameni cu suflet şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu suport oamenii aroganţi, care sfidează. Să fie oameni buni şi să înveţe. Mie mi-a dat Dumnezeu darul de a compune şi melodii, şi texte, de a cânta. N-am urmat carieră universitară, şi uneori mi-a părut rău, dar am făcut şi fac ceea ce-mi place. Liviei i-am spus să fie un om bun, să respecte căsnicia. Asta să fie pe primul loc. Respect faţă de toată lumea, faţă de public, de admiratorii săi. Şi sunt bucuroasă că la ei, de fapt în casele lor, la copiii mei, nu aud jigniri, certuri. Nici eu cu fostul soţ nu aveam certuri, nu ne jigneam. Au avut un model şi cred că au ales ce a fost mai bun.
- Aţi compus cântece şi pentru alţi artişti?
- Am repertoriu vast, am cântece pe care le cânt doar eu, altele pe care le-am dat. Am compus pentru mulţi artişti consacraţi: Maria Ciobanu a spus chiar de curând pe scenă că are o melodie compusă de mine. Alţii nu menţionează acest fapt. Le dau melodia cu drept de interpretare, cu drept de autor. Au fost solişti cărora le-am dat dreptul de a interpreta melodiile mele. Ingrid Boiangiu a cântat de curând o doină ce-mi aparţine ca melodie şi text. Nepotul meu, Dorin Bârlan, cântă piese ce-mi aparţin. Aceste cântece vor rămâne şi nu vor muri niciodată.
- Ce planuri aveţi pentru următorii ani?
- Să-mi continuu viaţa de scenă, să cânt, să o văd mai bine pe mama mea, să compun, poate chiar să facem o agropensiune la munte, acolo unde avem un loc, într-o zonă foarte frumoasă, în Mehedinţi, Balta, Ponoarele. Îmi doresc sănătate pentru familia mea şi pentru mine! Asta-i cel mai important.
„Acum aş vrea să compun mai mult legat de mama“
- În prezent la ce piese lucraţi?
- Am făcut de curând un cântec în care mă şi regăsesc şi aştept să finalizez încă patru piese. Nu s-a terminat partea instrumentală. Având probleme cu mama, am tendinţa de a face cântece triste în ultima vreme. Versurile cântecului meu sunt cam aşa: „Aş fi om plin de noroc/ De-aş opri viaţa pe loc/ N-aş lăsa timpul să treacă/ Să rămân aşa cum sunt/ Şi să nu mai mor nicicând/ Mi-aş da casele şi banii/ Dar trec anii câte unul/ Şi ştiu că-mi scurtează drumul/ Tinereţea nu mai vine/ Ce-i trecut, trecut rămâne/ Mi-aş da casele şi banii/ Mi-aş îmbogăţi duşmanii/ De-aş rămâne aşa cum sunt/ Și să nu mai mor nicicând/ Azi petrec cu voi, mi-e bine/ Că nu ştiu ce-o mai fi mâine/ M-am gândit să trăiesc clipa/ Că de mor, nu iau nimica”. Mai am un cântec, „Puişorii mamei”, înregistrat în Serbia. Este un cântec despre copii, despre ce simte fiecare părinte când se gândește la copiii săi. Acum aş vrea să compun mai mult legat de mama. Asta pentru că o văd pe mama singură, suferindă.
„Cânt şi la strană când merg la biserică“
- În ce momente din viaţa dumneavoastră aţi simţit mai mult prezenţa lui Dumnezeu?
- Tot timpul, nu m-am îndoit niciodată. Primul soţ îmi spunea că este un ateu convins. Am suferit enorm pentru asta. Îl iubesc foarte mult pe Dumnezeu şi cred că şi El mă iubeşte foarte mult dacă am reuşit să trec peste toate astea. Am doi copii deosebiţi şi nepoţi la fel.
- Urmaţi practici spirituale?
- Mă rog în fiecare seară. În living am un minialtar şi zilnic mă rog. Îi cer sănătate pentru mine şi pentru familie. Dacă eşti sănătos, poţi să faci orice. Mă uit la mama, pentru noi am fi în stare să facem tot ce putem. Nu poate nici să vorbească, are 75 de ani. Trei accidente vasculare. La cel de-al treilea i s-au blocat funcţiile pe partea dreaptă. Nu poate vorbi, nu poate să mănânce, n-a putut să respire. Au fost momente groaznice.
- Aţi devenit mai credincioasă după cumpene?
- Am fost mereu credincioasă. Fratele meu e preot. Noi aşa am fost crescuţi. Mereu am fost credincioasă. Merg la biserică, dar nu atât de des cât aş dori. Merg, cânt şi la strană. La început am avut emoţii, dar, într-o zi, la slujbă, mi-am înfrânt această prejudecată. Cânt ceea ce ştiu. Am înregistrat şi cu fratele meu. Dar parcă m-am apropiat mai mult de Dumnezeu în acel moment. Nu pot să văd o femeie cu perucă fără să o întreb cum este şi mă implic. Nu mă pot abţine. Poate cineva n-are nevoie de ajutor, dar poate de susţinere morală... Sunt oameni care cad psihic atunci când aud de un asemenea diagnostic.