de Carmen Ciripoiu

Se spune că misterul tinereţii eterne li se dezvăluie doar celor aleşi. Judecând după forţa de care dă dovadă, dar mai ales după timbrul glasului său, Gheorghe Gheorghiu se numără printre aceştia.

„Mă trag dintr-o familie de muzicanţi adevăraţi”

- Se spune că acela care a avut o copilărie fericită şi-a adunat comoara nesecată în care-şi găseşte mângâiere în cele mai dureroase clipe ale vieţii. Au existat asemenea momente?
- În general, nu prea am avut astfel de perioade, mulţumesc lui Dumnezeu. Dar, când am pierdut-o pe mama, s-a rupt ceva din mine. Au trecut opt ani de atunci, dar nimic parcă nu mai e la fel ca înainte. Mă simt în continuare legat de mâini şi de picioare. Nici sărbătorile nu mai sunt la fel ca atunci când mama pregătea tot felul de bunătăţi făcute cu mâinile sale. De câte ori o sunam, mama îmi spunea: „La tine mă gândeam!”. Aş da orice să mai aud asemenea cuvinte. De când s-a stins, sărbătorile nu le-am mai făcut acasă, fiind tot timpul plecat la spectacole. Orice om când aude vocea mamei scapă parcă de toate problemele.

- Ce amintire v-a rămas în suflet din acea perioadă a poveştilor fără sfârşit?
- Toate amintirile mele din copilărie sunt legate tot de mama. Ea a fost cea care s-a luptat foarte mult ca eu să ajung artist, pentru că şi-a dorit din tot sufletul acest lucru. Când m-am născut ştiu că a spus: „Uite ce degeţele de pianist are!”. Mama parcă nu obosea niciodată. Eu sunt din Braşov, şi şcoala unde am învăţat era foarte aproape de casă. Aşa că mama, săraca, venea în fiecare pauză ca să-mi aducă sandvişurile şi stătea cu mine ca să mănânc. Eu am făcut 12 ani de muzică (vioară), iar apoi am început să cânt la chitară ca autodidact, instrument pe care l-am adorat, şi ulterior am devenit cantautor. Mi-amintesc că la primul spectacol pe care l-am avut la Bucureşti, la Cenaclul Flacăra, mama a strălucit de fericire. Şi cât de mândru era bunicul, profesor de vioară, când mă vedea pe scenă, e greu de spus în cuvinte. Toată lumea cânta în familia mea. Mama avea o voce deosebită, dar, din păcate, nu şi-a cultivat talentul, în timp ce tata cânta extraordinar la acordeon. Aşa că pot spune cu mândrie că mă trag dintr-o familie de muzicanţi adevăraţi.

„Mă bucur că am făcut prima televiziune pentru copii”

- Să vorbim şi despre viaţa de cuplu. V-aţi găsit sufletul-pereche?
- Încă îl caut. Am dat peste câteva, dar m-am răzgândit. Cred că femeia ideală ar trebui să fie deşteaptă, foarte frumoasă şi… foarte bogată. De obicei, fetele se gândesc la acest aspect. Până acum n-am pus preţ pe asta, dar poate voi pune de acum încolo.

- La ce visaţi?
- La femeia ideală. Deşi, uneori, cred că n-am s-o găsesc niciodată… Sau… cine ştie?!

- În cazul dumneavoastră, familia şi cariera sunt două lucruri distincte sau, aşa cum se întâmplă în cazul majorităţii artiştilor, fac corp comun?
- Aş fi vrut să fie distincte, dar se leagă tot timpul una de cealaltă. Regret că nu stau prea mult în familie, şi din această cauză cineva suferă mereu. În cazul meu, tata, care vă spun cu mândrie că este cel mai frumos şi mai bun om de pe planetă. Suntem foarte buni prieteni şi mă ajută enorm în tot ceea ce fac. Tata deţine controlul absolut asupra banilor, chitanţelor sau al facturilor, pe care le plăteşte din pensia lui. Să recunoaştem că artiştii nu câştigă bani mulţi, aşa că trebuie să existe cineva care să se ocupe şi de acest aspect. Mă gândesc cu groază la momentul în care îl voi pierde.

- Celebritatea e greu sau uşor de purtat? Cine vă dă forţa de a merge înainte?
- Uneori nu e uşor să fii celebru, dar eu nu mă implic în acţiuni mondene. Prefer ca oameni să se întrebe ce mai face Gheorghe Gheorghiu decât să spună: „Iar apare Gheorghiu la televizor?!”. Am făcut ceva în viaţa mea. Numai prin cântecul „Unde dragoste nu e, nimic nu e”, cântat şi de copii, şi tot am lăsat o amprentă! Eu cânt de când mă ştiu şi cred în ceea ce fac. Eu sunt tot timpul pe drumuri, dar nu obosesc niciodată. Împreună cu Marius Gavrilă de la Mix Music şi cu Victor Mihalache am făcut prima televiziune pentru copii, TV de Pici, ca să aducem spectacolele în toate comunele din ţară. Şi, bineînţeles, dragostea fetiţei mele, Andra Ştefania, îmi dă forţa de a merge mai departe în viaţă.

„Credinţa poate opri timpul în loc”

- Aveţi o reţetă de oprit timpul?
- E o reţetă foarte grea, dar eu cred că mă descurc. Încerc să nu pun la suflet toate relele, pentru că trebuie să recunoaştem că atunci când ieşim din casă totul se transformă într-o aventură. Şi nu mă cert cu nimeni. Credinţa este şi ea o reţetă extraordinară de oprit timpul. Cu cât avem credinţă mai multă, cu atât va fi lumea mai bună.

- Există oare şi în viaţa unui învingător ca dumneavoastră zone de ceaţă, de regrete ascunse în suflet?
- Aş fi vrut să fac mult mai mult decât am făcut, dar în viaţă e bine să faci ce ştii mai bine. Aş fi vrut probabil să fiu om de afaceri, să pot să mint, să fiu politician. Unii se pot îmbogăţi din minciuni.

„Mama s-a luptat foarte mult ca eu să ajung artist, pentru că şi-a dorit din tot sufletul acest lucru. Când m-am născut, ştiu că a spus: «Uite ce degeţele de pianist are!»”

„Dragostea fetiţei mele, Andra Ştefania, îmi dă forţa de a merge mai departe în viaţă”