de Carmen Ciripoiu

Vedetă incontestabilă a muzicii populare româneşti şi campioană a adoraţiei Măriei Sale Publicul, Sofia Vicoveanca ne-a permis „accesul” la arhiva sa cu amintiri preţioase, pe care ni le împărtăşeşte cu savoarea sa unică.

„La 7 ani munceam pe bani”

Dacă ar fi să încerc să definesc într-un cuvânt ce înseamnă Sofia Vicoveanca, mi-aş permite să spun doar atât: Mângâietoarea sufletelor noastre. Pentru că aşa cum o ştiu eu, frumoasă şi curată la suflet, pare că se roagă sub cerul liber. O rugăciune venită din Cer pentru toţi cei care au fost, sunt şi vor veni... Cântecul interpretat de Domnia Sa nu e doar frumuseţe şi artă, ci un leac de vindecat rănile inimii. Poate cel mai bun medicament pentru tristeţe şi amar. M-am întrebat deseori de ce, deşi ar fi putut să-şi petreacă viaţa oriunde în altă parte, a preferat locul natal. Iar după ce am avut norocul, pentru că e un mare noroc să ai un dialog cu Sofia Vicoveanca, am înţeles. Pentru că acolo, în locul său de baştină mult iubit, stelele par mai mari, gata să se prăvălească pe pământ. Şi mai e o linişte ca la începuturile lumii. „Am avut o copilărie foarte tristă”, îşi începe mult aşteptata destăinuire doamna Sofia. „A fost uneori atât de tristă, că mi-e greu să spun. Eu m-am născut între oameni maturi, lângă Cernăuţi, la Toporvica. Părinţii au avut o situaţie materială foarte bună până au venit evenimentele. Şi atunci mama a îngropat toată averea şi ne-am refugiat la o mătuşă la Vicopol, în speranţa că ne vom întoarce. La 7 ani munceam pe bani. Să ştiţi că pe mine emoţia mă face să-mi plângă palmele... Tinerii de azi cred că dacă sunt frumoşi trebuie să îmbrace doar costumul. Dar nu e aşa. Eu nu ştiu cât de mult place glasul meu, nici măcar dacă interpretez frumos o melodie, dar ştiu că vocea mea nu se confundă.”

„Foarte multe cântece le am de la mama”

Urmează o pauză, în care artista îşi derulează în minte şi în suflet amintiri dragi, apoi continuă: „Mama mea a fost o luptătoare. Orice ar fi durut-o fizic nu spunea «vai». Iar dacă spunea un «of», atunci era foarte grav. Foarte multe cântece le am de la ea, o bună deţinătoare de melodii vechi. După ce a venit tata din prizonierat am început să ne înjghebăm un culcuş al nostru, o căsuţă. Tata era muncitor la Fabrica de cherestea din Vicov, de unde a primit un lot pentru casă şi am început construcţia. Apăruse pe lume fratele Ionică, apoi şi Costică, şi mama trebuia să rămână acasă cu ei. La tencuială era nevoie de multă apă. Era clar că eu eram aceea care asigura... «izvorul». Aveam două găleţi imense cu care căram apa de la fântâna fabricii şi cu care urcam un deluşor destul de abrupt. Aveam 10-11 ani, iar dacă din întâmplare mai vărsam din ele, tata mă făcea cu ou şi cu oţet, că-s adormită. Nu mai spun de bătăturile din palmă”…

„N-am fost o frumoasă şi nici nu sunt”

Există oameni asupra cărora timpul nu are niciun fel de putere. Aşa este Sofia Vicoveanca, pentru că îşi face meseria cu atâta dăruire, încât tinereţea pare că nu se desparte niciodată de ea. O viaţă de înger într-un trup de om. „N-am fost o frumoasă şi nici nu sunt”, mărturiseşte artista. „De mică mi-am dat seama de asta privindu-mă în oglindă. Peste ani însă am realizat că frumuseţea se compune din mai multe elemente: modul cum vorbeşti, cum gândeşti, cum priveşti, cum asculţi, cum mergi. Iar cea care m-a format pentru ţinuta scenică, m-a făcut să mă simt frumoasă şi demnă a fost maestrul coregraf Ilona Iacob, o unguroaică plină de sine. Asta se întâmpla pe vremea când era proaspăt angajată la Ansamblul de cântece şi dansuri «Ciprian Porumbescu». M-a invitat în sala de balet ca să-mi explice cum trebuie să arăt pe scenă. Îi mulţumesc din suflet c-a insistat să-mi pun maieu pe picior, pentru a vedea în oglindă ce-mi stă mai bine, când eu eram de o timiditate exagerată. Avea multă răbdare cu mine. Transpiram, eram frântă, dar ea nu mă lăsa să mă aşez, spunând: «Nu Sofia, dacă te aşezi la oboseala pe care o ai, totul se depune pe şolduri». Apoi palme peste umeri, fruntea sus, sânii în afară, palme peste burtă, adică muncă asiduă. La început eram bolnavă, dar a scos om din mine. Dumnezeu s-o apere, să-i ierte păcatele. De aici a pornit dorinţa mea ardentă să am graţie, să fiu feminină, delicată, distinsă”.

„Sunt o luptătoare, ca şi părinţii mei”

Nu orice om este capabil să-şi construiască singur scările fericirii şi să urce pe ele într-un mod cât mai elegant posibil. Dar Sofia Vicoveanca a reuşit. Chiar şi atunci când sufletu-i plângea a ţinut aproape bucăţica de Rai pe care viaţa i-a oferit-o: „Sunt o luptătoare, ca şi părinţii mei. S-a rupt ceva din mine când s-a stins mama, iar peste câţiva ani şi tata. Dar a trebuit să rămân verticală, pentru că există ritualuri ce trebuie duse la final. Când a plecat mama la Cer, aveam atâtea de făcut, că-mi doream doar să rămân puţin cu ea. Atât! Aveam colege care spuneau că la ele în sat femeile răcnesc, ţipă în astfel de momente. Dar să nu cobori în interiorul unui om care nu face nimic din toate acestea, că te poţi îneca! E uşor să arunci vorbe, să răneşti şi cu un singur cuvânt poţi rupe sufletul cuiva”.

„Băiatul meu mi-a adus norocul”

Când şi-a cunoscut soţul, „bucureştean”, Sofia Vicoveanca a simţit ce înseamnă puritatea sărutului şi castitatea sufletului de lângă ea. Şi au pornit amândoi pe un drum presărat cu praf de stele, tatonându-şi unul altuia inimile, cu răbdarea unei atingeri suave ca o pană pe obraz, trecând peste obstacole cu tenacitate. „Bărbatul meu a fost bucureştean”, spune mândră doamna Sofia. „A venit în delegaţie la Suceava şi s-a împrietenit cu colegii mei de la «Ciprian Porumbescu». Ne-am cunoscut, apoi s-a ţinut de mine. Mi-a fost un prieten adevărat! Mi-a dirijat lectura şi am învăţat de la el cum se pot citi mai multe cărţi o dată. Eu am fost omul cu traista-n băţ! El era noaptea la redacţie, iar ziua stătea cu băiatul. Cred că am simţit că vom face casă împreună de la început. Am avut o căsnicie extraordinară şi un prunc, Vlad Micu, care acum are 38 de ani. Pe mine mă cheamă Micu, Vicoveanca e doar un pseudonim. Acasă mi se spunea Fusa, iar când am început să cânt, un director a spus că nu mi se potriveşte numele. A zis întâi Sofia de la Vicov, apoi Sofia Vicoveanca şi aşa a rămas. Când dau autografe, semnez Vicoveanca, iar când e vorba de statul de plată, devin Micu. Băiatul meu mi-a adus norocul. Când am născut mi s-a schimbat glasul, a devenit mai grav. Apoi am schimbat şi vestimentaţia (basma neagră cu ciucuri şi catrinţă). Şi atunci am rupt gura târgului, cum se spune. Asta nu înţeleg tinerii din ziua de azi. Că trebuie să faci ceva nou, ce ţi se potriveşte. Nu orice.”

Nepoatele, cel mai frumos dar de la Dumnezeu

Viaţa i-a adus multe, şi bune, şi rele, dar doamna cântecului popular a ştiut să cearnă şi să aleagă lucrurile frumoase, care i-au împlinit sufletul. Familia a fost şi este axa universului său, iar nepoatele sale sunt împlinirea unui vis. Acela de a fi bunică. Un sentiment inegalabil… Iubirea bunicilor pentru nepoţi este poate cea mai înţelegătoare şi mai contemplativă din câte există pe pământ. Ei sunt cei care ne răspund la primele întrebări, ne iniţiază în tainele vieţii, apoi ne însoţesc, dăruind, fără să ceară nimic în schimb. „Eu nu sunt soacră, pentru că niciodată nu i-aş face rău copilului meu. Şi le sfătuiesc pe toate soacrele să-şi trateze nurorile ca pe nişte fiice. Iar dacă m-aţi vedea ce fac cu nepoţelele mele, Ana Sofia şi Maria Cătălina... Cred că nepoatele mele sunt cel mai frumos dar de la Dumnezeu. Cea mare vrea mereu să o iau în braţe, să fie «coca» mică, adică bebe şi să-i cânt. Iar cea mică vrea să doarmă cu mine. Avem o relaţie specială noi trei. Eu am porumbei şi le spun fetelor mele că prin intermediul păsărelelor ştiu ce fac ele la Bucureşti. Sunt un om împlinit. Am o mătuşă care-mi spune: «Ai grijă ce le promiţi nepoatelor, pentru că atunci când vor fi mari ele vor spune: ca mămuca nu e nimeni pe lume!»”, mi-a mărturisit, cu zâmbet de fericire întipărit în priviri, iubita artistă.

Căsuţa de la Vicov, altarul sufletului

Legată de pământul strămoşesc, Sofia Vicoveanca şi-a dorit să realizeze acasă un mic muzeu de costume populare şi de amintiri dragi: „Am făcut o căsuţă la Vicov, cu livadă şi 30 de pomi fructiferi. Sus, la mansardă, am rezervat loc pentru o expoziţie de costume populare. Un altar al sufletului meu, pe care nu l-am dat în circuit, dar cine vrea să vadă îl aştept cu drag în prag. Am mire şi mireasă, legănuţ pentru prunc, ladă de zestre, blidar, covor pe perete, pat cu perine. Am şi 82 de costume populare expuse, foarte vechi, majoritatea purtate de mine. Elisabeta Turcu mi-a dat un costum întreg, apoi Veta Biriş, Sava Negrean, Geta Postolache, regretatul Liviu Vasilică şi mulţi alţii. Am vrut să expun aceste lucruri pentru generaţiile care vor veni. Vreau să ştie care sunt valorile noastre”.
Ce-şi poate dori acum inimitabila, extraordinara Sofia Vicoveanca? „Am tocat timpul şi nu l-am lăsat să treacă. Sănătate vreau şi zic: «Doamne, îmbătrâneşte-mă, dar nu-mi lua minţile!». E mare lucru să ai verticalitate, să nu vorbeşti în plus. Timpul nu ne iartă. El vine, îşi lasă amprenta, râde de noi şi fuge. Trebuie să lăsăm urme frumoase”.

„Cea care m-a pregătit pentru ţinuta scenică, m-a făcut să mă simt frumoasă şi demnă a fost maestrul coregraf Ilona Iacob. (…) Ea a scos om din mine!”

50 de ani de la primul album

De la debutul doamnei Sofia Vicoveanca au trecut 50 de ani. 50 de ani de când cu sfială şi demnitate o tânără fată, îmbrăcată în haine bucovinene, de o frumuseţe aparte, cu mişcări mlădioase şi obrazul veşnic luminat de un zâmbet lăuntric, întretaie sufletul celor care o ascultă. Vocea sa, când răscolitoare şi sinceră, când gravă, când un pic şugubeaţă, ne poartă de 50 de ani pe aripile nevăzute ale cântecului, spre locuri de legendă. „Eu m-am format pe timpul cenzurii”, mărturiseşte artista, „când soliştii aveau plan de opt cântece inedite, iar eu nu aveam voie să trec de hotarul Bucovinei. Mai am piese de atunci, pentru că eu nu vin cu melodii lucrate din creion. Textele mele sunt culese şi îmi place să studiez gesturile mărunte ale oamenilor, de unde învăţ atâtea lucruri...”

„Pe mine mă cheamă Micu, Vicoveanca e doar un pseudonim. Acasă mi se spunea Fusa, iar când am început să cânt, un director a spus că nu mi se potriveşte numele. A zis întâi Sofia de la Vicov, apoi Sofia Vicoveanca şi aşa a rămas”

Numită cetăţean de onoare în localitatea natală

Sofia Vicoveanca s-a născut la data de 23 septembrie 1941, în comuna Toporăuţi, în apropiere de Cernăuţi (astăzi în Ucraina). Artista bucovineană a absolvit Şcoala Populară de Artă din Suceava, fiind angajată, prin concurs, în anul 1959, ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Ciprian Porumbescu”, din Suceava. În anul 1965 a apărut primul său album, iar până în prezent a imprimat zece discuri personale şi şase în colaborare, casete audio şi video, dar şi CD-uri. A susţinut spectacole cu diferite formaţii artistice în ţară şi în străinătate, efectuând turnee în Israel, Portugalia, SUA, Franţa, Danemarca, Germania, Iugoslavia. A jucat şi în câteva filme, dovedind un real talent actoricesc, şi a publicat două volume de versuri. Ca o recunoaştere a activităţii sale de aproape 50 de ani în slujba muzicii populare româneşti, Sofiei Vicoveanca i-au fost decernate numeroase distincţii şi a fost numită cetăţean de onoare al mai multor localităţi: Vicov, Suceava, Rădăuţi, Siret, Pojorâta, Ciocăneşti, Ion Creangă şi Ciocârlău.