de Carmen Ciripoiu
Trăind mereu cu gândul că tot ceea ce face este un imn de mulțumire adus lui Dumnezeu într-o lume însetată de dragoste și de înțelegere, „floarea Ardealului” Ionela Moruțan a găsit, se pare, rețeta fericirii. Iubită și respectată în egală măsură, știe să caute bucuria în tot ceea ce o înconjoară, mângâind orice suflet cu doina sa, cea mai „meșteră cântare”.
„Măicuța mi-a dăruit o firimitură din glasul său dulce”
- Ați fost hărăzită de Divinitate cu un car de talent… Cine a trezit în dumneavoastră dragostea asta atât de puternică pentru muzică? A fost o dorință împlinită sau mâna destinului?
- E foarte adevărat că mi-a dat Dumnezeu acest har divin, dar eu am obligația și datoria să valorific acest dar. În familia mea, cântecul popular s-a aflat mereu la loc de cinste, pentru că mama a fost un mare talent, ea fiind renumită în tinerețe, în sat, la toate serbările care s-au făcut. Din nefericire însă, din lipsa banilor n-a avut șansa să se afirme pe acest drum, așa cum probabil au fost și sunt foarte mulți oameni talentați care rămân necunoscuți și se pierd. Așa că măicuța mi-a dăruit o firimitură din glasul său dulce, cu toată dragostea și sinceritatea.
- A existat vreun model artistic după care v-ați ghidat în cariera dumneavoastră?
- Ca orice tânăr care a bătut la ușa afirmării, am îndrăgit mai mulți artiști. I-am iubit și-i voi iubi întotdeauna pe Nicoleta Voica, Lucreția Ciobanu, Drăgan Muntean, Valeria Peter Predescu, dar niciodată n-am încercat să copiez pe cineva. Modelul meu a fost mama, care mi-a și ghidat pașii și cariera artistică. Ea m-a învățat să fiu om între oameni și artist printre artiști. Îmi amintesc și acum frumoasele vorbe ale unui vecin din satul meu natal, Urmeni, județul Bistrița-Năsăud, care mi-a spus: „Și tu cânți frumos, dar nu așa de frumos ca maică-ta”. Am devenit cunoscută datorită melodiei „Dați cu pâine, nu cu piatră”, o piesă care a devenit rapid șlagăr. Ceea ce sunt astăzi datorez publicului meu drag, fără de care nu aș fi reușit niciodată în cariera artistică.
„Cel mai dificil moment al vieții mele a fost când Dorina, sora noastră, a plecat la Ceruri”
- Ce a însemnat copilăria pentru Ionela Moruțan? Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le-ați păstrat în suflet?
- Copilăria este cel mai minunat cadou pe care mi l-a dat viața. Am avut o copilărie cu multe neajunsuri. Am fost patru fete la părinții, dar ei au făcut întotdeauna în așa fel încât să nu ne lipsească nimic. Eu trăiesc și acum anii copilăriei datorită copiilor mei. În casă eu am fost mereu cea rebelă. Mă băteam cu băieții, și așa am ajuns să vin acasă cu ambele mâini rupte. Iarna, pentru că aveam o singură sanie, eu o foloseam ultima și eram mereu vânătă. Îmi amintesc cu drag că eram în clasa I și primisem rolul de „Primăvară” la serbarea de sfârșit de an. Aveam o rochiță albă, lungă, a uneia dintre surori, pe care mama a cusut, din hârtie colorată, floricele. Eram atât de încântată și abia așteptam să spun poezia. Când am ajuns însă la serbare și am văzut atâta lume m-am emoționat și n-am mai putut să scot un sunet. Știu că m-a sfădit (n.r. - certat) mama tot drumul până acasă.
- Care sunt sfaturile date de părinți care vă ajută cel mai mult în viață? Cine a fost mai drastic în educație? Mama sau tata?
- Sunt fericită și mândră că am cei mai minunați părinți pe care și i-ar dori orice copil. Tăicuța și măicuța sunt oameni simpli, care s-au luptat mult cu viața să ne crească frumos, în credință și cu frică de Dumnezeu. Tăicuțul, cu ochii blânzi și chipul curat, a fost puțin mai sever în educația noastră, iar eu îi semăn cel mai mult. Dar tot tăicuțul a fost persoana care m-a încurajat de multe ori în viață, mi-a spus ce e bine și ce e rău, drept sau nedrept, cum să trec prin lumea asta cu fruntea sus și să merg pe drumul meu luminat. Pe măicuța o văd ca pe o floare rară și sfântă. Ea a fost leagănul din povești, mi-a mângâiat copilăria și a făcut ca fiecare clipă să fie ca o zi de basm. Tăicuțul nu m-a bătut niciodată, îmi era frică doar dacă țipa la mine. El a fost pompier la fabrica de bumbac și zilnic pleca la 5:00 dimineața, făcea naveta între Târgu-Mureș şi Urmeniș și se întorcea seara târziu. Dar în fiecare lună, chiar dacă nu aveau bani, părinții ne duceau în oraș cu microbuzul și mergeam pe platou, un fel de poieniță la marginea pădurii, unde făceam grătar. Tot tata a fost cel care mi-a luat prima pereche de pantofi cu toc, negri cu fundiță. Aveam 15 ani și urma să merg la o petrecere. Eu am strâns în pușculiță 100 de lei, dar pantofii costau 220. Așa că tăicuțul a pus restul și a mers cu mine să-i cumpăr. I-am încălțat pe loc și până acasă m-am uitat doar la pantofi. El a căzut o singură dată, acum patru ani, când sora noastră Dorina a plecat dintre noi la doar 41 de ani. Acesta a fost cel mai dificil moment al vieții mele. Mai ales că eu am fost cea care a stat lângă ea în spital, eu am anunțat-o că are cancer... Din păcate, a fost depistată în stadiul patru și a rezistat aproape trei ani. După ce am îngropat-o, tăicuțul a căzut la pat și mi-a spus atunci cele mai grele vorbe: „Nu știi ce înseamnă să pierzi un copil!”. A doua zi a trebuit să cânt la o nuntă, și când am intrat la program am simțit cum mă prăbușesc. La țară a rămas casa părintească din partea tatălui. Părinții mei se duc acolo de primăvara până toamna. Avem vie, meri, pruni, păsări și mulți iepurași. Bucuria fetiței mele este să vadă păsările, să le mângâie, să strige după iepurași. E topită după ei.
„În fiecare an îi cer Moșului să mai prind și Crăciunul viitor”
- Suntem în Postul Crăciunului, iar celebrarea Nașterii Domnului se apropie cu pași repezi. Cum a fost Crăciunul copilăriei?
- Abia așteptam Crăciunul în copilărie ca să merg la colindat împreună cu surorile mele și copiii din vecini. Colindam aproape fiecare casă, iar ca răsplată primeam nuci, mere, biscuiți, mai puține bomboane, pentru că nu se găseau atunci. Era bucurie mare când ajungeam acasă și goleam fiecare trăistuță cu daruri și fiecare dintre noi număra cât și ce a primit. De când a murit sora mea, Crăciunul parcă nu mai e la fel. Dar întotdeauna prima zi a Nașterii Domnului o petrec cu familia mea, iar a doua zi mergem la părinți, unde ne înâlnim cu surorile şi copiii lor. Indiferent ce s-ar întâmpla, familia e sfântă pentru mine.
- V-ați gândit ce vreți să vă aducă Moș Crăciun?
- Cum eu iubesc foarte mult cadourile, la rândul meu dăruiesc și eu familiei mele, finuților și de multe ori copiilor nevoiași sau chiar unor azile de bătrâni. Eu cred și acum în Moș Crăciun, și în fiecare an îi cer sănătate și îl rog să mai prind și Crăciunul viitor. Sergiu, băiatul meu, chiar dacă are doar 9 ani, e convins deja că darurile pe care le primește le aduce un om îmbrăcat în Moșul. Acum doi ani, îmi amintesc că Moș Crăciun mi-a dăruit un ficus pe care l-a lăsat în ușă. Sergiu, când l-a văzut, mi-a spus: „Dar... e doar o floare, eu am primit o plasmă”. I-am răspuns atunci că eu iubesc foarte multe florile și, probabil, nu am fost atât de cuminte ca el.
„Un artist nu este complet dacă nu știe a doini”
- Mergeți des în străinătate? Mai tresar românii de-acolo la muzica pe care o cântați?
- N-am mai fost plecată de foarte mulți ani din țară, dar sunt convinsă că românii noștri de peste hotare s-ar întoarce oricând acasă dacă traiul ar fi mai decent. Cântecul popular alină dorul de casă și de cei dragi, indiferent unde am trăi în această lume, și nu va pieri niciodată.
- Sunteți extrem de apreciată, mai ales pentru interpretarea doinelor. Ce simţiți în acele momente? Se transformă doina dintr-un cântec într-o trăire?
- Îmbrățișez cu dragoste cântecul popular, mai ales cel doinit. După părerea mea, doina este oglinda cea mai fidelă a fiecărui artist. Îmi place să spun că un artist nu este complet dacă nu știe a doini. Când cânt o doină eu simt cu adevărat că trăiesc mai intens. Cine nu iubește doina nu iubește cu adevărat sau, mai bine spus, dragostea pentru doină este cu atât mai fierbinte cu cât cunoașterea ei este perfectă.
„Când a aflat că va avea o... frățioară, băiatul meu a plâns de bucurie”
- Portretul familiei dumneavoastră a fost întregit anul trecut cu o mică prințesă, mult așteptată de frățiorul său. Ce e mai greu? Să fii un artist atât de cunoscut sau mamă a doi copii? Reușiți să faceți față?
- E cea mai frumoasă și mai emoționantă întrebare. Eu și soțul meu ne-am dorit mult încă un copil, dar cel mai mult a vrut Sergiu, băiețelul nostru, care aproape zilnic mă întreba când îi fac un frățior sau o surioară. De aceea am și ales să fac testul de sarcină la 6 iulie 2015, chiar de ziua sa de naștere. Și a fost o mare surpriză. Sergiu știe că bebelușul stă în burtica mamei și când avea vârsta de 5 ani m-a întrebat cum a ieșit din burtică și dacă m-a durut. I-am răspuns că puțin, că e normal să fie așa. A stat un pic pe gânduri, apoi mi-a spus un lucru care m-a lăsat fără cuvinte: „Mami, mai bine nu mă nășteam dacă te-a durut atât de tare”. Când a aflat că sunt însărcinată a început să plângă. Am crezut atunci că de la discuția noastră cu durerea la naștere, dar el mi-a răspuns că plânge de bucurie. Apoi a început să spună la toată lumea că... „o să avem o frățioară”. Și la 10 martie a venit pe lume mult așteptatul îngeraș, Aiana-Georgiana, o adorabilă păpușă care într-adevăr a întregit familia noastră. Cum să fie însă greu să fii și artist, și mamă, când eu iubesc cu tot sufletul ambele roluri? N-aș putea trăi fără cântec, în cântec mă regăsesc. Iar rolul de mămică este așa cum spun în cântecul meu: „Sunt mamă și-mi stă bine”. Mă bucur din plin de această experiență captivantă, iar datorită copiilor mei am reînvățat cum să râd cu adevărat, să iubesc așa cum n-am iubit vreodată, chiar mai mult decât pe mine însămi. Cât prețuiește un copil sau o mamă nu poți ști decât atunci când chiar tu ești mamă...
- Ce bunătăți pregătește mama Ionela Moruțan familiei?
- Bucătarul-șef în familie este soțul meu, Sorin sau Soso, cum îl știu toți. Eu gătesc în general ceea ce-i place lui Sergiu, iar el preferă ouăle umplute, sărmăluțele, cartofii copți la cuptor cu cașcaval, ciorba de perișoare, supa dulce cu găluște, prăjitura cu mere, fructe și albiniță. Nu sunt un bucătar desăvârșit, dar mă descurc.
„Dacă există iubire, există înțelegere, iar dacă există înţelegere, există iubire”
- Care credeți că e secretul unei căsnicii fericite? Ce le-ați îndemna pe doamne să facă pentru a avea o relație minunată?
- Sunt o persoană cu o personalitate foarte mare și, pe deasupra, născută în noiembrie, zodia Scorpionului. Am o relație frumoasă cu soțul meu, pe care îl iubesc și mă iubește așa cum sunt, cu defectele și cu calitățile mele. Cum îmi place mie să spun, dacă există iubire, există înțelegere, iar dacă există înţelegere, există iubire.
- La fiecare apariție păreți la fel de tânără ca atunci când ați urcat pentru prima dată pe scenă. Cum vă mențineți tinerețea aceasta biruitoare și frumusețea cu care ați fost înzestrată?
- Frumusețea interioară o am de la bunii mei părinți. Foarte multă lume îmi spune că nu-mi arăt vârsta adevărată, dar nu fac nimic în mod special. Probabil că nu se vede că îmbătrânesc și datorită felului meu de a fi, pentru că îmi place viața, sunt iubită și îmi place să iubesc, așa cum spun și în cântecul „Îs tânără cât trăiesc”: „Dragostea nu îmbătrânește/ Nici omul care iubește/ Dragostea-l întinerește”.
„Lepădându-ne de ceea ce ne-au lăsat strămoșii noștri ne rușinăm de părinții care ne-au dat viață”
- Cum vedeți satul românesc contemporan? Mai păstrează acesta tradițiile care l-au definit?
- Pentru mine e o provocare această întrebare. Din păcate, tradițiile străvechi se vor pierde peste ani și ani, dar nu suntem noi de vină, acesta este procesul vieții. Așa cum nu-i putem cere săteanului să mănânce cu lingura de lemn, cum o făcea odinioară, nu-i putem cere să are cu plugul sau să se adune la hora satului numai de dragul de a fi mai tradițional. Lepădându-ne de ceea ce ne-au lăsat strămoșii noștri, părinții părinților noștri, și anume costumul popular, care este cel mai sfânt veșmânt al neamului românesc, atunci ne rușinăm de părinții care ne-au dat viață și ne-au crescut cu trudă și cu sudoare.
- Există vreun lucru fără de care nu urcați niciodată pe scenă înaintea unui spectacol?
- Am primit de la Ierusalim un obiect sfințit, pe care îl pun pe mână ori de câte ori îmbrac costumul popular înaintea fiecărui eveniment, spectacol, nuntă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și spun „Doamne-ajută!”.
„Dacă Dumnezeu mă ajută, la anul voi imprima un disc cu cântece patriotice“
- Mai aveți timp și pentru relaxare? Hobby-uri?
- Mă relaxez acasă, cu copilașii mei, ascultând muzică, dansând, jucându-ne împreună, plimbându-ne cu bicicletele. Când sunt singură scriu versuri, dar trebuie să am starea necesară și timp. Iubesc dansul și patinajul artistic.
- Ce noutăți le pregătiți celor care vă iubesc atât de mult?
- Deja am început pregătirile pentru un material nou. Am imprimat două cântece patriotice intitulate „Suflet de român” și „Românie, colț de Rai”, care se găsesc pe acest material, „Moruțancă lumea-mi zice”. Dacă Dumnezeu mă ajută, voi imprima un CD cu cântece patriotice, care va ieși pe piața muzicală probabil în toamna anului următor, de ziua mea.
„Vă mulţumesc cu sufletul că prin intermediul revistei dumneavoastră pot să intru în casele multor cititori“
- Există vreo dorință arzătoare pe care v-ați pus-o anul acesta?
- Dorința mea pentru anul 2017 a fost să fac acest interviu și să scot împreună cu dumneavoastră, cei de la „Taifasuri”, materialul „Moruțancă lumea-mi zice”, cu cele 16 șlagăre adunate de pe cele trei materiale de folclor în 20 de ani de activitate artistică. Și vă mulțumesc cu sufletul pentru urare și pentru că pot ca, prin intermediul acestei minunate reviste, să intru în casele multor cititori.