de Andrei Dicu
Este tenorul muzicii uşoare româneşti şi una dintre cele mai calde voci din Europa. La prima vedere, pare un tip „înţepat”, dar în realitate are un suflet cât un munte! Totul a pornit de la un interviu şi s-a transformat într-o prietenie. La parterul unui hotel bucureştean, artistul şi profanul s-au aşezat la o discuţie, întru respect pentru artă, pentru muzică şi pentru noţiunea de „familie”. El este Marcel Pavel. Este un „domn” în toată puterea cuvântului şi vă pregăteşte nu mai puţin de şase concerte, un cadou înaintea Sfintelor Sărbători de Crăciun. Un maraton în care va cânta alături de familia sa, pentru familia noastră, a românilor...
„La 14 ani, luptam deja pentru existenţă”
- Domnule Marcel Pavel, la 4 decembrie aţi împlinit 58 de ani. Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră?
- În primul rând, familia, venirea pe lume a celor trei copii ai mei. Bănuiesc că, pentru orice om, cel mai important lucru din lume este familia. Este împlinirea fiecărei persoane. Şi pe locul doi vine profesia. Aici există o progresie dacă ai pretenţii şi dacă nu suferi de boala numită „autosuficienţă”, eu nefiind niciodată mulţumit de propriile performanţe. Într-un cuvânt, întotdeauna vreau să fiu mult mai bun.
- Care este cel mai mare regret?
- Dispariţia tatălui meu şi a celor dragi. Pierderea prietenilor care m-au influenţat în carieră şi a bunicilor mei. Dacă vorbim despre zona profesională, aş fi vrut să încep cariera de tenor mult mai devreme. Am reuşit acest lucru, să devin tenor, absolvind Academia Naţională de Muzică din Bucureşti (cu nota 10!), la secţia Canto clasic, la clasa maestrului Iulian Băiaşu, care, din păcate, nu mai este printre noi, dar, repet, dezamăgirea mea este că nu am demarat studiile mai devreme. Nu am urmat aceste cursuri de ochii lumii... Am realizat acest lucru pentru a aprofunda tainele cântului. Pentru asta mulţumesc tuturor dascălilor mei care m-au îndrumat. În privinţa showbizului, m-am lansat destul de târziu, din pricina conjuncturii sau... datorită ei. Am fost forţat de împrejurări, pe vremea lui Ceauşescu, să plec în străinătate ca să-mi câştig existenţa, ceea ce era destul de complicat în acele timpuri. A fost o mare şansă... Având o situaţie materială precară, la 14 ani am fost nevoit să mă rup de acasă, să-mi continuu studiile şi să lupt pentru existenţă. Mai târziu, la 27 de ani, am avut norocul să găsesc contracte în străinătate. Pe atunci eram toboşar, dar cântam şi ca solist vocal, aşa că mă făceam foarte util, în sensul în care înlocuiam doi oameni. Toţi erau interesaţi să mă ia cu ei în contracte, pentru că, fără falsă modestie, eram pregătit din punct de vedere profesional. Referitor la onorariul primit în străinătate, toţi banii pe care îi câştigam îi investeam în aparate video şi în camere de luat vederi, acest lucru oferindu-mi şansa de a-mi cumpăra o casă la întoarcerea în România. În momentul de faţă pot spune că am un trai decent, câştig destul de bine, dar nu pot să mai strâng aproape niciun ban, pentru că s-au adunat cheltuielile. În jurul meu sunt prea mulţi de care trebuie să am grijă...
150 de instrumentişti şi un cor de 70 de voci!
- Pregătiţi un maraton muzical grandios la jumătatea acestei luni. Ce ne puteţi spune inedit despre aceste spectacole în care veţi cânta alături de familia dumneavoastră?
- Am mai avut două experienţe de acest gen alături de familie. Specialul constă în faptul că lângă mine se vor afla atât cei doi băieţi, fetiţa cea mică, dar şi fraţii mei, Gina, Miki şi George. Fetiţa mea cântă în corul de copii, ceea ce este foarte satisfăcător pentru ea, în primul rând. Sper să nu dea peste cap concertul, pentru că n-are astâmpăr. Să nu alerge printre instrumentişti şi să le strice instrumentele... Va fi ceva grandios, alături de 150 de instrumentişti (Orchestra Metropolitană Bucureşti, condusă de dirijorii Ionel şi Andrei Tudor şi Daniel Jinga), plus un cor compus din 40 de adulţi şi din 30 de copii. Ambele concerte vor avea loc la Circul Metropolitan din Bucureşti. Invitaţi vor fi Sanda Ladoşi, Monica Anghel, Corina Chiriac, Vlad Miriţă, Andrei Lazăr, Nico şi soprana Alice Făiniţă. Spectacolul va fi prezentat de directorul circului, actorul Bogdan Stanoevici. Va fi un concert maraton, care va dura două ore şi 45 de minute, care va fi difuzat la Antena 3 de Crăciun. Spectacolele se vor desfăşura în zilele de 15 şi de 16 decembrie şi vor fi urmate de alte două concerte, în zilele de 17 şi 18, la CreArt. Şi nu voi face pauză, pentru că la 19, 20 şi 21 decembrie voi concerta în ţară. Iar la 22 decembrie mă voi întoarce să concertez în Bucureşti, tot la Circul Metropolitan, unde vom oferi un spectacol în memoria doamnei Stela Popescu, organizat de teatrul care îi poartă numele şi de Primăria Capitalei. Invitaţii rămân o surpriză...
„O lună i-am dat târcoale Violetei, dar nu mă băga în seamă“
- Cum v-aţi cunoscut soţia?
- Soţia mea a venit în turneu în România în 1991, participând într-un spectacol în care eram şi eu inclus. Este o locaţie stilată, unde mergeau doar staruri, orchestra cânta live şi vedeta era baletul din Moscova. O lună i-am dat târcoale Violetei, dar nu mă băga în seamă. Turneul lor a continuat în câteva oraşe din ţară şi apoi s-au întors la Bucureşti. Ulterior ne-am întâlnit din întâmplare în faţa unei biserici, pe Strada Academiei. Mi-a spus că trebuia să fac eu primul pas. M-a surprins, pentru că, repet, mi se părea că nu mă bagă în seamă... Şi iată că am făcut primul pas... Când a trebuit să se întoarcă la Moscova, i-am spus: „Dacă simţi în sufletul tău că nu poţi trăi fără mine, pe mine mă vei găsi aici, în România. Dar gândeşte-te că aici meseria aceasta e prost plătită. Aici nu te vei putea dezvolta niciodată din punct de vedere profesional, pentru că atât condiţiile sociale, cât şi cele culturale sunt precare”. Şi totuşi s-a întors... Şi uite că am împlinit 25 de ani de căsnicie!
- Ce reprezintă, de fapt, aceste două concerte reprezentative ale dumneavoastră?
- Sunt o alternativă, în raport cu tot ceea ce înseamnă showbizul românesc acum. O decenţă culturală...
- Cum au reacţionat copiii şi soţia la repetiţii?
- Deocamdată, cea mică nu reacţionează... Face numai ce vrea ea! Sunt un „mic” pisălog. Acasă le mai atrag copiilor atenţia...
- Sunteţi... greu de suportat?
- Cred că da. Sunt un pic coleric, nu-i uşor cu mine...
„Când eram mic, n-am avut nici măcar televizor”
- Cum este, ca şi copil, să creşti cu pian în casă? Cât contează educaţia muzicală primită în fragedă copilărie?
- (râde...) Sper că vă referiţi la copiii mei, pentru că eu nu am avut pian în casă. N-am avut nici măcar televizor... Condiţiile materiale de atunci ale familiei mele au fost extrem de precare. În fine, să revenim... Educaţia muzicală este un stimulent pentru copiii mei. Muzica le şlefuieşte sufletele.
- Bem o bere împreună sau să înţelegem că sunteţi antialcool?
- Acum nu, dar, cu altă ocazie, cu bucurie. Nu am prejudecăţi. Culmea, să ştii că, din când în când, îmi place şi o pălincă...
- Apropo, eu sunt Andrei...
- Eu sunt Marcel. Încântat! (n.r. - Marcel gustă, îndelung, din ceaiul de fructe, iar de aici înainte modul de discuţie devine mai puţin protocolar) E normal aşa, să vorbim mai apropiat...
- Le-ai sugerat copiilor să meargă în această direcţie?
- Întotdeauna! Cineva spunea „le dau libertatea copiilor mei să aleagă”, dar nu-i poţi lăsa, când sunt iresponsabili, la 4-5 ani. Până se maturizează şi pot alege trebuie să le insufli tu ceea ce ar trebui să facă. Sasha, băiatul mijlociu, a făcut 13 ani de pian şi apoi s-a hotărât să nu mai dea examen la Conservator şi să urmeze studiile la o facultate din Marea Britanie, Canterbury Christ Church University, a treia ca valoare din Anglia. Din păcate, nu s-a adaptat şi s-a întors după un an. Acum studiază la ASE şi face aceeaşi specializare, dar în limba engleză.
„Tu trebuie să devii un om important în viaţă”
- Te rog, insistă asupra copiilor. Ce pasiuni au?
- Sasha făcea prestidigitaţie la vârsta de 12 ani şi era foarte talentat. Nu prea l-am lăsat, pentru că o luase foarte în serios, dar acum îmi pare rău. Are mintea foarte bună, are un IQ de 130... Dar îşi foloseşte inteligenţa numai la năzdrăvănii. Printre pasiunile sale enumăr snowboardul, schiul, biliardul, tenisul, kickboxingul. La acesta din urmă este lăudat de antrenor. Richard, băiatul cel mare, studiază la Academia Naţională de Muzică, iar fetiţa Ioana se joacă la pian şi ne „bate” cu sunetele sale. Ia pianul „la bătaie”...
- Sora şi fratele tău au declarat că ai fost răsfăţatul familiei. Îţi răsfeţi copiii sau eşti un părinte sever?
- Ambele variante sunt valabile. Îmi iubesc copiii şi le ofer tot ce pot la nivelul meu material. Nu le pot da prea mult, dar nici prea puţin.
- Am aflat că şi fraţii tăi cântă extraordinar. Vă completaţi reciproc?
- Cred că am început să cântăm în acelaşi timp. Am fost copii precoce.
- Tatăl tău era un om dur, dar era pasionat de romanţe. Îi semeni la acest capitol?
- Într-adevăr, era sever, dar numai acasă. Cu oamenii din jur, niciodată. Venea la 4:00 dimineaţa cu ai săi colegi, de pe unde cânta, şi ne trezea să cântăm. Şi dacă greşeam ne dădea cu arcuşul în cap. Mama rămâne eroina familiei noastre, pentru că a fost şi este o femeie puternică şi cu un simţ de protecţie al familiei cum nu s-a mai văzut. A fost îngrijitoare la şcoala de muzică la care studiam eu, iar când aveam audiţii sau concerte oamenii o felicitau şi îi sărutau mâna. Ea s-a gândit prima să-mi cumpere tobe şi mi-a spus: „Tu trebuie să devii un om important în viaţă! Eu am încredere în tine!”. Îmi amintesc că a împrumutat 25.000 de lei ca să mă ajute să-mi iau tobe, instrumentul la care visam. I-am spus că riscă mult şi mi-a răspuns: „Nu e niciun risc. Tu eşti copilul meu şi sunt sigură că vei reuşi!”. Am iubit tobele mai mult decât orice pe lume!
- Ai început ca toboşar la vârsta de... 3 ani. Nu te-a atras rockul?
- Ba, cum de nu? La bază sunt rocker! Dar nu ca solist vocal! Am trăit cu trupele cel mai importante ale anilor ’70, precum Deep Purple, Led Zeppelin sau Queen... Cunosc toate albumele, vinilurile, ştiam toţi instrumentiştii...
- Uneori pari antipatic pe scenă...
- Ha, ha! Arogant, nu? Mi s-a mai spus. Nu o fac special, dar sunt foarte serios. Mă concentrez foarte mult şi mai e vorba şi despre siguranţa de sine, despre atitudinea omului care ştie cum trebuie să-şi facă treaba.
Cum a devenit solist vocal. O poveste de roman!
- Ai debutat, aşadar, ca instrumentist, dar apoi ai devenit solist vocal. Unde ai ascuns vocea până atunci?
- Se pare că era ascunsă în talent! În 1981 am cântat alături de fratele meu, Miki Pavel, la invitaţia sa, în trupa Riff, la un turneu alături de Semnal M. A fost o onoare şi o plăcere pentru mine să cânt cu Riff, dar şi să mă aflu pe aceeaşi scenă cu Semnal M şi în special cu Iuliu Merca. Poezia vieţii mele a început când am debutat ca solist vocal. Culmea, am fost forţat de împrejurări, deoarece am fost invitat să cânt cu o altă trupă, Blitz, care avea nevoie de toboşar şi de backing vocals. Am repetat cu aceştia la Casa de Cultură „Înfrăţirea între popoare” timp de trei săptămâni, apoi am obţinut un contract la Restaurantul Furnica, din Sinaia, la vremea aceea una dintre cele mai bune locaţii de gen de pe Valea Prahovei - toată nomenclatura şi oamenii cu bani frecventau locul respectiv. Aici am fost nevoit să cânt cu vocea din pricina faptului că şeful formaţiei a dispărut trei zile. Urma să se însoare cu o finlandeză şi ea tocmai îl vizita. Iată cum am rămas descoperiţi, fără solist vocal în acele trei zile, iar şeful restaurantului ne-a anunţat că, dacă nu vom presta, vom fi concediaţi. Iar eu, forţat de împrejurări, a trebuit să-l înlocuiesc pe fugar... Când am cântat prima piesă, toată audienţa a început să aplaude în picioare, ceea ce m-a făcut să cred că, într-adevăr, mă pot considera un solist vocal. De atunci nu m-am mai oprit... Am început cu piesa lui George Michael, „Careless Whisper”. După trei zile s-a întors fostul vocal, s-a aşezat la masă, şi când a văzut că eu interpretez tot programul său a început să plângă. Mi-a spus că eu cânt mai bine decât el şi a plecat... A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea!
- De ce, la noi, nu „prinde” muzica electro, gen Depeche Mode sau Kraftwerk?
- Nu mă întreba despre Depeche Mode, pentru că n-am fost „depechist”. Da’ de unde îi ştii tu pe Kraftwerk, că eşti mic?! Cântă din anii ’70… Ca şi Sex Pistols. Vezi că-i ştiu şi pe cei de la Sex Pistols (râde copios)?...
„Mulți artiști cântă în dorul lelii, n-au studii”
- Eşti absolvent al Conservatorului. Din păcate, există mulţi confraţi ai tăi care nu au studii muzicale. Fără a jigni pe nimeni, cum comentezi acest fenomen?
- Dacă te referi la unii colegi, pot să spun că nu au studii de specialitate. Cam 90% nu au... Mulţi cântă din talent, iar alţii o fac doar în dorul lelii. Unii dintre artiștii din generaţia tânără sunt adepţii play-backului şi nu pot să spun că am o admiraţie extraordinară pentru ei. Totuşi, n-am nimic împotriva nimănui.
- Nici împotriva artiştilor care cântă la nunţi şi la botezuri?
- Deloc, pentru că şi eu cânt la astfel de evenimente... Oamenii care vin la nunţi fac parte din publicul care ne ascultă.
- Tu faci play-back?
- La televiziune sunt nevoit. Nu poţi cânta live mereu. Când nu există condiţii tehnice sunt obligat să fac play-back.
„Poate, la 60 de ani, o să fac o şcoală de muzică”
- Ce tip de comunicare interioară există în muzică? Să ne amintim că Beethoven a surzit, dar totuşi „auzea” muzica...
- Dacă vorbim despre comunicare interioară, ai spus totul. Fără asta nu se întâmplă nimic. Sentimentul acela extraordinar de a emite sunetele respective... Nu contează spaţiul, dar, dacă o faci cu dăruire, acel sentiment te creează ca artist. Mă onorează prea tare întrebarea legată de Beethoven. A fost un geniu şi iată că simţul său muzical era mai mult decât universal. Nu toţi suntem dotaţi în acelaşi procent. Talentul e la gramaj. Poate că lui Dumnezeu i-a dat prea mult şi poate de aceea a ajuns în acel stadiu de deteriorare fizică. Dar tipul de interiorizare contează enorm. Mă refer la felul în care simţi ce vrei să oferi. Şi s-o faci cu ştiinţă, cu artă şi cu sentiment. Dacă le combini pe toate cele trei, eşti un artist complet. Dacă nu, eşti un simplu „gurist” sau un lăutar de rând.
- Ai „meditat” elevi?
- La vârsta de 21 de ani. Îi meditam la tobe. Acum n-aş mai avea răbdare. Poate, la 60 de ani, o să fac o şcoală de muzică pentru copii supradotaţi, cărora le dă Dumnezeu talent, dorinţa de muncă şi plăcerea de a cânta şi de a ajunge să aspire la un nivel superior din punct de vedere artistic.
„Muzica a devenit consumabilă, de aruncat la gunoi”
- Muzica mai poate schimba lumea, ca pe vremea Marseillaisei sau a Cântecelor Golanilor?
- Dacă te referi la piese scrise în context politic, social sau chiar protestatar, pe moment, da. Problema e că muzica a devenit consumabilă, de aruncat la gunoi. Meteorică, precum artiştii noi care apar şi care sunt uşor de manipulat de casele de producţie sau de unii care stau în spatele lor şi vor să câştige foarte mulţi bani. Dar, într-adevăr, lumea este mereu schimbată de artă. Ce ar însemna această planetă fără muzică? O tristeţe... Aş face o comparaţie între muzică şi pictură. Trebuie să vezi un tablou, nu să ţi-l închipui. Aşa e şi cu muzica, trebuie s-o asculţi.
- Jazz-ul este un stil de muzică bazat pe improvizaţie. Care este sentimentul pe care ţi-l trezeşte?
- Este o muzică de nişă. Precum muzica clasică. Dacă nu ai sentimentul necesar, dacă nu ai o educaţie în domeniu şi o cultură specifică, e mai greu să înţelegi fenomenul...
- Ai o expresivitate aparte. Ţi s-a propus să joci în film?
- Nu. Cred că n-am faţa potrivită... (râde) Nu cred că m-ar ajuta. Sau poate că da, dar nu mi s-a propus... Probabil într-un desen animat...
- Ai simţul umorului?
- Eu zic că da. Până la un moment dat.
N-a vorbit cu Gigi 6 ani!
- Fratele tău Gigi e saxofonist şi s-a stabilit în Germania. O perioadă bună nu v-aţi vorbit. Cum v-aţi împăcat?
- Se întâmplă... Ne certăm, ne împăcăm. Aşa e în familie, apar diverse momente. Tu nu te-ai certat niciodată cu ai tăi? N-am vorbit timp de șase ani! El a avut o perioadă rebelă şi mi-aş fi dorit să ajute mai mult familia. Cântă superb, dar s-a consumat prea mult. S-a interiorizat şi a slăbit, din punct de vedere artistic, nemaifiind actual şi neavând o voinţă puternică. Mi-era jenă să mă produc în faţa sa, aşa de bine cânta... Miki Pavel a colaborat cu Adrian Ordean şi cu foarte mulţi instrumentişti de vază ai oraşului Sibiu, metropola jazzului la acea vreme. Sora mea, Gina, cântă excepţional şi face parte din trupa Getic, din Câmpulung Muscel. Este şi profesoară de canto şi are sub îndrumare 50 de elevi.
- Am citit că te atrage şi muzica de petrecere. De unde a apărut această pasiune?
- De la tata. Iar tata-mare, bunicul meu, era un lăutar vestit, cel mai mare rapsod al Argeşului. Îl chema Ion Taraş şi a fost unul dintre cei mai importanţi artişti ai Muscelului din anii ’50-’70...
- Mai există lăutari adevăraţi?
- Câţiva. Mulţi lăutari moderni fac experimente instrumentale, combină zona clasică şi lăutăria, şi de aici se nasc un fel de picanterii muzicale de moment. Dar lăutarii adevăraţi, neaoşi, care propun muzica străveche, pură, au rămas foarte puţini. Ionel Tudorache şi Nelu Ploieşteanu mai sunt, dintre cei care sunt promovaţi. Poate mai sunt şi alţii pe care nu-i ştiu.
„Am prea multe aşteptări de la oameni”
- Care este principala ta calitate?
- Mă recomandă vocea, talentul şi... modestia! (râde)
- Dar defectul?...
- Am prea multe aşteptări de la oameni. Sunt prea empatic...
- Ce nu ştim despre tine?
- Ceea ce nu doresc să ştiţi.
Aforismul preferat este „Caută şi nu cerceta!”
- Cine este cel mai bun prieten al tău?
- Nu ştiu. Nu vreau să vitregesc pe nimeni. Am mulţi prieteni. Am şi multe cunoştinţe, dar cei mai buni prieteni sunt cei din familia mea.
- Ai duşmani?
- S-ar putea. Există oameni cărora le-am făcut bine şi au încercat să-mi facă rău. Asta mi se întâmplă din pricina faptului că am prea multe aşteptări, iar dezamăgirile sunt aproape duble. Am ajutat foarte mulţi oameni, mai mulţi decât cei care m-au sprijinit pe mine.
Violeta, perla şlefuită la Balşoi Teatr
- Soţia ta, Violeta, a fost balerină la celebrul Balşoi Teatr, din Moscova. Cunoaşteţi amănunte legate de educaţia practicată în acest puternic centru cultural?
- Şcoala ex-sovietică a fost şi rămâne una dintre cele mai riguroase din lume, cu o educaţie spartană. Cu toate că nu l-am admirat niciodată, Lenin a spus: „Nu ştii, te învăţăm. Nu poţi, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm”. La ruşi, asta a funcţionat. La Balşoi nu intra nimeni fără să aibă ştiinţă, talent şi abnegaţie. Soţia mea nu mi-a povestit picanterii legate de eventuale pile ale, să spunem, securiştilor ruşi, dar îţi spun sincer că Violeta repeta individual cam cinci-șase ore zilnic. Ore epuizante... Condiţiile erau dure. Şi la propriu, şi din punct de vedere psihic...
- Te rog, spune-ne un aforism care te defineşte...
- Caută şi nu cerceta. Nu „crede”, caută.
- Proiecte?
- Îţi povestesc cu altă ocazie, pentru că am întârziat la repetiţie...
„Dan Spătaru făcea pulbere de aur“
- Există alchimie în muzică, poţi transforma praful în aur?
- Bineînţeles. Poţi cânta o melodie pe trei-patru note şi s-o transformi într-un şlagăr. De fapt, marile hituri au fost cele mai simple melodii. Nu uita asta! Spre exemplu, „Drumurile noastre”, cântată de Dan Spătaru. Mesajul contează. Dan Spătaru făcea pulbere de aur din orice...
Al Bano şi Armand Assante, via Nicu Gheară
- Ai lucrat cu o mulţime de artişti valoroşi, români şi străini. Care dintre colaborări te-a marcat?
- Al Bano m-a impresionat ca om. Am cunoscut şi mari actori, precum Armand Assante. Am fost la New York şi a venit să mă asculte. Îmi pare rău că nu mai ţinem legătura, dar e din vina mea, nu din vina sa. N-am avut curajul să-l deranjez. L-am cunoscut graţie domnului Nicu Gheară, cel care mi-a schimbat viaţa în bine. Este şi naşul copilului meu şi, datorită lui, am devenit cunoscut publicului. Într-o zi mi-a spus: „Ajunge cât ai cântat în baruri, e cazul să te cunoască publicul larg şi să-ţi descopere uriaşul talent!”.