de Luana Mare

La 5 ani a început să înveţe pianul, la 19 avea primul succes în carieră, iar la 40 de ani a decis că vrea să înveţe să trăiască altfel şi să meargă mai departe lăsând în urmă pentru totdeauna traumele care i-au marcat copilăria, pentru ca şi alţii să înveţe din experien- ţele sale. Peste toate dramele din viaţa sa de până acum a trecut cu atitudine, cu implicarea şi cu hotărârea unui temperament vulcanic. Fiul nu mai puţin renumitului Petre Geambaşu, Călin, spune că părinţii săi sunt responsabili de traumele pe care le-a trăit şi pe care nu vrea să le transfere mai departe şi fiului său, Davin, cel care moşteneşte talentul artistic al familiei Geambaşu.

„Din cauza alor mei sufăr de Sindromul Stockholm”

- Ce te-a determinat să deschizi Cutia Pandorei şi să faci publice relaţiile tensionate dintre tine şi părinţii tăi, Petre şi Cristina Geambaşu?

- Am ales ca adevărul scos la lumină să aibă mai multă însemnătate, să fie mult mai util decât valoarea unei legende şi a unor aparenţe cu măştile pe figură. Am citit foarte mult despre relaţiile toxice dintre părinţi şi copii şi am regăsit familia alor mei acolo. În ţările care au cel puţin două, trei decenii de civilizaţie în toate domeniile înaintea noastră s-a săpat mai adânc şi s-a mers la sursa dezechilibrelor din societate, care pornesc de la dezechilibrele parentale.

- Te-ai regăsit ca tipologie acolo, în cărţile acelea, ai regăsit tiparul părinţilor tăi?

- Literă cu literă! Zici că oamenii ăia care le-au scris au stat în casă cu noi. Ai mei sunt părinţi narcisişti, iar eu sufăr de Sindromul Stockholm, al îndrăgostitului de agresor. Tina Fuller, unul dintre psihologii autori, încadrează copiii victime ale acestor părinţi abuzivi-narcisişti în trei categorii: obedientul, rebelul şi fugarul. M-au sunat foarte mulţi oameni de specialitate şi mi-au deschis ochii, mi-au explicat tot şi i-au identificat pe părinţi din punct de vedere psihologic. Şi pe mine!

„Am crescut într-o familie de manual psihologic! Tipică dezechilibrului parental!”

- Părinţii tăi au fost violenţi?

- Tatăl meu nu a fost un preponderent violent cu mine. Violentă a fost ea. Mereu! Ea nu m-a luat niciodată în braţe, poate doar la poze, şi niciodată nu mi-a spus „te iubesc!”. Între 10 şi 14 ani, dându-mi mereu caftul, pe la 15 ani, când a venit Revoluţia, mi-am găsit resursa să ripostez şi eu, punând capăt definitiv agresiunilor sale. M-am întrebat la un moment dat: e om sau animal?

- Este mama ta bună?

- Este mama biologică, pentru că bună n-a fost niciodată!

- Cum ai ripostat?

- Odată luam din cuptorul cu microunde o cană cu lapte, m-a fript şi am vărsat câţiva stropi pe bombeurile sale. Mi-a tras o palmă peste mână, peste cană, s-a spart de pereţi, s-a vărsat tot. Pentru ea contau câţiva stropi pe jos, dar nu şi faptul că a aruncat cana pe mobilier, că totul se umpluse de cioburi şi de lapte. Că făcuse un haos! În momentul ăla eu am dat-o de perete şi i-am zis: „Dacă mă mai atingi vreodată dau cu tine de pământ şi mor cu tine de gât!”. Am lovit-o şi eu, iar violenţele s-au încheiat acolo. Dar ea, când a văzut că nu mai are autoritate fizică, a început să-l instige pe taică-meu. Familie de manual psihologic.

„Tata era responsabil de umilinţe şi de nedreptăţi”

- Tatălui tău ce i-ai putea reproşa? Ai spus că nu era preponderent violent...

- El mă umilea şi mă neîndreptăţea chiar în public. Voia să pară un om destoinic în faţa tuturor, care e văzut de lume că intervine. El era răspunzător de umilinţe şi de nedreptăţi. Bagateliza mereu munca mea, deşi eu i-am salvat cariera după 1990, când aveam doar 14 ani. Iar când a devenit violent am ripostat, am devenit rebelul din studiul Tinei Fuller.

- În ce fel i-ai salvat cariera?

- El avea trupă cu zece instrumentişti, dar nu se mai prindeau contracte în mulţi oameni şi trebuia să funcţioneze cu patru, cinci, chiar doi, ceea ce era greu, calitativ vorbind. Atunci eu, adolescent, m-am apucat să le fac partituri pe clape, pe un display de șase centimetri, 200 de negative, pentru că repertoriul lor este bogat. De la tango la disco, tot. Pe o clapă am învăţat totul. A însemnat relansarea carierei sale, la 50 de ani. O recunoaşte şi public! Eu eram un adolescent la Școala de Muzică, la „Enescu”. Pe lângă negativele sale, pentru care munceam câte opt ore pe zi, mai trebuia să iau şi examenele cu Debussy, Bach, Brahms, Liszt, Chopin, Beethoven, Mozart ş.a.m.d. Asta pe lângă materiile obligatorii din programa şcolară. Plus fotbal şi tenis. Aşa a fost copilăria mea...

„Violenţele din casă au început când tata a plecat în Occident, în compania «Doinei româneşti»”

- Te-a recompensat vreodată pentru munca ta?

- Eu mi-am asumat ajutorarea părinţilor, iar el folosea tehnica minimalizării: „Ce faci tu acolo? Tu cu copiii!”. Nerecompensându-mă niciodată, în niciun fel! La 24, 25 de ani cântam cu el pe scenă la Neptun şi în continuare nu-mi dădea niciun leu. Terminasem Şcoala Vedetelor, luasem premii la creaţie, la interpretare, dar pentru el nu contau astea. Toţi câştigau bani de pe urma muncii mele, numai eu nu! Atât de mare mi s-a părut nedreptatea, încât mi-am luat toate negativele muzicale şi am plecat la Bucureşti.

- Relaţia dintre părinţii tăi era una bună sau existau suspiciuni şi probleme între ei?

- Aici era problema. Paradoxul este că tata mai are și tupeu să se dea „familist” după o viață trăită în egoism și în minciună, avându-mă pe mine drept „monedă de schimb pentru viața lui frumoasă prin Occident în compania Doinei românești”... Acasă, în acele momente, eu eram cel care plătea tributul nervilor cumulați de gelozia ei, dar îmi era „cumpărată” toleranța cu mașinuțe, penare și geci colorate la întoarcerea lui în ţară...

- Exista o relaţie mai mult decât profesională între Petre Geambaşu şi Doina Spătaru, aşa-zisa „Doină românească”?

- În jurul acestor întrebări gravitează întreaga noastră viață. De aici au plecat toate geloziile ei şi crizele ei de nervi. Exact când era taică-meu plecat cu Doina Spătaru în campaniile occidentale atunci erau pe mine şi curelele alea rupte, la propriu, acasă. Se rupea una, ea lua alta. Aveam între 10 şi 14 ani şi era grav. Exact în perioada 1986-1990, în cei mai negri ani ai comunismului.

- Deci între părinţii tăi erau păstrate doar aparenţele unei familii normale.

- Exact aceste aparenţe păstrate de dragul poziţionării sociale au atins un prag de nesuportat. Mai abitir pe vremea aia, când nu erau permise divorţurile, generând astfel tensiuni şi presiuni acasă care, normal, se vărsau în capul celui mic şi fără apărare. Nu vreau acum să duc mai departe această povară şi tot ce am acumulat să se verse în familia mea mai departe. Vreau să descarc acest sac de traume fix în capul celor care mi le-au produs.

„Violentă a fost ea. Mereu! Ea nu m-a luat niciodată în braţe, poate doar la poze, şi niciodată nu mi-a spus «te iubesc!»”

„Nu există rău mai mare pe care cineva să poată să-l gestioneze decât răul făcut de părinţi“

„Aş vrea să scriu o carte pe tema părinţilor abuzivi“

- Te-ai gândit să valorifici aceste cunoştinţe despre familiile toxice?

- Am extras citate, am dat la tradus şi poate chiar le adun într-o carte, pentru că vreau să ajut domeniul, fiindcă sunt foarte multe cazuri în România, dar care sunt ţinute sub preş, pe principiul „punem batista pe ţambal”, „nu se spune”, „nu se face”, când sub acoperişul acestor idei greşite tocmai se continuă comiterea unor abuzuri. Din aceste cărţi am aflat că nu există rău mai mare pe care cineva să poată să-l gestioneze decât răul făcut de părinţi, iar eu nu pot să tolerez faptul că tocmai părinţii mei mi-au făcut chestiile alea şi că, mai mult, acum, recent, au refuzat să manifeste vreo minimă formă de regret asupra celor întâmplate, întărindu-şi poziţia de forţă prin definirea acelor acţiuni drept „corecţii normale”. La noi în ţară, subiectul părinţilor narcisişti se discută până la primul nivel, acela al proiecţiilor nereuşitelor personale ale părinţilor asupra copiilor, impunându-le să urmeze acelaşi drum, să reuşească ceea ce ei n-au reuşit, dar el este mult mai amplu. Mai dramatic!

„Fac muzică de la 5 ani, este menirea mea, e ca un act amoros!“

- Până la ce vârstă ai locuit cu părinţii, în casa lor?

- Până la 24 de ani, dar până atunci deja făcusem cea mai mare greşeală din viaţa mea. Taică-meu a apelat la şantajul emoţional, şi astfel am comis marea eroare a vieţii mele.

- Care a fost aceea?

- Aveam 19-20 de ani. Eram în Şcoala Vedetelor, unde, pe lângă elev, eram şi producător muzical şi unul dintre tour-manageri. Deci mă întreţineam 100% singur. Prietena mea de atunci era prim-balerină a Operei Române, Cristina Uţă, îi spuneam Pisa, actualmente balerină a Teatrului de Stat din Salzburg. Noi am fost împreună opt ani. Eram în casă cu ai mei, ascultam Queen la căşti, moment în care tatăl meu vine şi-mi dă un pumn în faţă de-mi sar căştile. A început să urle: „Eu nu permit astfel de exaltări în casa mea!... (eu nu consumasem nimic; nu beau nici astăzi, nu fumez)... Şi nici să-l ai ca reper pe acest homosexual şi violent ca Freddy Mercury!”. Asta a fost justificarea sa puerilă. Nedreptatea a rezonat în mine ca un mare Big Bang! Era aberant, în condiţiile în care eu eram cu Pisa, care locuia cu mine în cameră. Am ripostat prin acelaşi gest. Prima şi singura dată în viaţă! Atât de intensă a fost scena dintre noi, încât tatăl meu mi-a spus că a vrut să se sinucidă în noaptea aceea. După ce s-a consumat incidentul am intrat în camera mea, şi Pisa era încremenită. Mi-a propus atunci să ne mutăm cu chirie, mai ales că amândoi câştigam foarte bine. După vreo două săptămâni i-am spus tatălui meu că aş vrea să mă mut. El a activat un mecanism al şantajului emoţional. Mi-a zis: „Mi-au spus mie prietenii mei că atunci când vei putea vei pleca şi nici nu te vei mai uita în urmă, că poate noi vom mai avea nevoie de tine”.

- Ai rămas pentru tatăl tău?

- Asta a fost greşeala mare: că am cedat! I-am spus iubitei mele că tatăl meu are în continuare nevoie de mine şi că nu pot pleca. Tata nu-şi permitea să plătească 100 de dolari pentru un negativ, pentru că erau multe de făcut permanent, şi în vremea aceea suma aceasta avea altă valoare. În momentul în care am luat această decizie greşită nu am făcut altceva decât să cumulez în vulcanul din mine tot ceea ce anterior exista, tot ce vedeam că nu se remediază, iar ei tratau ca şi cum ar fi normal, nu schimbau nimic din atitudine, ba mai mult, relaţia cu Pisa s-a încheiat.

„Prima iubire este povestea pe care nu mi-o pot ierta”

- Cum s-a încheiat?

- Ea a prins un contract în America, la Cincinnati Ballet, acolo a fost văzută de Makarova, o mare, mare coregrafă şi a fost chemată la Santiago de Chile, plătindu-i-se clauză de contract, valori uriaşe. Makarova a zis că fără fata asta nu montează „Baiadera”. A plecat în Chile cu statut de supervedetă. Eram şi eu foarte fericit pentru ea. După vreo două luni mă trezesc cu Pisa acasă, spunându-mi: „Eu am renunţat la tot, nu pot să trăiesc fără tine!”. Ne iubeam imens, nu ne-am certat niciodată. Când am văzut ce sacrificiu enorm intenționează să facă i-am spus că vreau să ne despărţim. Ajunsese mai departe decât plănuise atunci, în copilărie, la 5, 6 ani, când a decis să-şi rupă picioarele prin toate sălile de dans. O iubeam grav şi puneam sufletul înaintea ego-ului. I-am spus atunci: „În clipa asta, noi ne despărţim. Dacă tu faci asemenea sacrificiu, îl fac şi eu, la rândul meu”. Nu puteam accepta un asemenea sacrificiu. Firile noastre erau diametral opuse. Eu sunt un rebel, ea e o clasiciană. Poate că, în timp, n-ar fi mers. Mă gândeam că e posibil să apară cândva un moment de ruptură între noi, iar cariera în balet e scurtă. La 35 de ani... e târziu deja. Ea atunci era pe culmea culmilor, în piscul gloriei. I-am spus că va rămâne mereu în sufletul meu.

- A plecat înapoi, la Santiago de Chile?

- Pisa nu s-a mai dus înapoi, nici la Opera Română n-a mai dansat timp de un an. A intrat într-o depresie gravă, iar ceea ce am dorit eu să fie un stimulent pentru ea a fost chiar demobilizator. Un an nu a mai dansat deloc. Nu mi-o iert cât trăiesc! Ştie şi ea asta. Dar eu am avut o intenţie bună. Nu s-a mai putut întoarce acolo, în Chile, probabil că au fost nişte chestii contractuale, iar la Operă nu voia să danseze. Deşi fusese prim-balerină, şefă de promoţie. Ca să nu-i dau speranţe deşarte am intrat într-o relaţie, i-am spus asta, sperând că-şi revine şi îşi va relua traseul său spre succes. Am vrut să-şi ia zborul. Să meargă mai departe.

„Mi-am provocat exmatricularea din Conservator”

- Relaţia s-a desfăşurat în perioada în care erai la Şcoala Vedetelor?

- Da. Eram şi student la Conservator, anul III, iar pentru a continua Şcoala Vedetelor a trebuit să-mi provoc singur exmatricularea din facultate.

- Cum s-a întâmplat asta?

- Eram student la Conservator. Intrasem cu 10 la dicteu, materie la care nu se mai luase 10 din 1979. Dar TVR nu te iartă, te stoarce, şi eu aveam zece ore studio, repetiţii şi filmări pe zi la Şcoala Vedetelor. Nu se putea lipsi, iar la Conservator nu aveau „fără frecvenţă”. Şi am vrut la privat, la „Spiru Haret”, dar nu se putea face transfer, ci doar prin exmatriculare. La prima lucrare cu un profesor mai dificil, care îi persecuta pe toţi, l-am înjurat fără să mă repet într-o pagină şi jumătate. M-am semnat, am pus data şi i-am dat-o. Bineînţeles că am fost exmatriculat, şi aşa am plecat la „Spiru Haret”, apoi în turneu cu Şcoala Vedetelor.

- Şi totuşi, când te-ai mutat din casa alor tăi?

- După despărţirea de Pisa am intrat în relaţie cu o vecină. Stătea vizavi. Ştiam că mă iubea. Mi-a arătat că scrisese, la propriu, un metru de jurnale despre mine şi despre cât mă iubeşte. Din copilărie. Eu nu ştiam atunci care e diferenţa dintre obsesie şi iubire. Aveam 24 de ani. Am început relaţia cu ea. M-am mutat cu totul, cu toţi banii pe care-i aveam la acel moment, vreo 16.000 de dolari. În loc să-mi cumpăr un apartament, eu am decis să bag toţi banii ăia în renovarea apartamentului ei, de fapt al mamei sale.

„M-am însurat cu contract pe cinci ani, iar când a expirat am mers la divorţ”

- Atunci te-ai desprins de ai tăi?

- Timp de un an, părinţii mei nu au venit niciodată să vadă ce facem, ba mai mult, mi-au spus că fără ei mor în două luni. Locuiam peste stradă de ei şi aveam 24 de ani.

- V-aţi căsătorit?

- Nu. După un an mi-a spus că nu este pregătită pentru o relaţie de lungă durată, şi mama ei mi-a pus în vedere că trebuie să părăsesc casa sau să o cumpăr. Am cumpărat-o cu ajutorul unui prieten, care mi-a împrumutat bani, pentru că părinţii mei n-au vrut nici să mă împrumute şi nici să gireze pentru mine la bancă şi ar fi vrut să mă vadă din nou în casa lor, de unde să lucrez sclav pentru taică-meu. Văzându-mă trădat de propriii părinţi, am intrat peste ei în cameră şi le-am zis: „Sunteţi nişte gunoaie! Nişte nenorociţi bolşevici! Sunteţi nişte lepre!”. Şi aia a fost ultima mea răbufnire de acest gen, precedată de acest întreg istoric!

- Când a venit căsătoria?

- Am fost căsătorit cinci ani cu Lavinia, o fată pe care am cunoscut-o undeva pe la Piatra-Neamţ, unde eu aveam un spectacol. Nunta am făcut-o fix în ziua în care ea a făcut 20 de ani. Cadoul ei de 20 de ani. De ciudă că ne-au ieşit pozele prost la nuntă am hotărât ca în fiecare an, de ziua noastră, să ne îmbrăcăm în mire şi mireasă. Cinci ani la rând am făcut aşa, am dat party. Mi-au plăcut foarte mult exuberanţa sa şi prospeţimea minţii, avea o agilitate în gândire. Ştia patru limbi străine la 20 de ani. I-am spus atunci: „Fii atentă! Uite cam aşa ar arăta proiectul nostru. Al vieţii noastre. Cinci ani alocăm acestui proiect. Dacă în acest timp nu ne iese nu are rost să ne blocăm reciproc. Nici eu pe tine, nici tu pe mine”. Proiectul ţinea de multe aspecte, de frumuseţea vieţii. Avea la bază eliminarea felului ei anarhic, care îi diminua din valori. Am făcut o convenţie scrisă la notar, valabilă pe cinci ani. Scria exact proiectul nostru, sumar descris, dacă ne iese. Erau chestii legate de comportament, de aspiraţii. Când i-am dat avocatului înregistrarea s-a distrat mult. A zis că n-a văzut în viaţa lui aşa ceva. După cinci ani ne-am prezentat în faţa judecătorului, amândoi cu acelaşi avocat şi ne-am despărţit.

„Actuala iubită a prins buchetul miresei la nunta mea”

- Dar actuala iubită cum ai cunoscut-o? Este mama copilului tău?

- Angi, actuala prietenă şi mama lui Davin, a fost prezentă la nunta mea cu Lavinia în 2002. Pe Angi o ştiam din anul 2000, prin aceeaşi prietenă bună, Mihaela Cernea, de la Class. La finalul nunţii cu Lavinia, cine a prins buchetul miresei? Angi! Angi a fost de faţă şi când m-am despărţit de Lavinia. La un an distanţă mi-am început relaţia chiar cu „fata cu buchetul”. Avem deja zece ani de relaţie şi un copil. Sperăm să fie totul lapte şi miere, pentru că ea îmi spusese toate minusurile din relaţia anterioară... ea ştia despre mine totul. Am început văzându-ne clar. O ştiam de opt ani. Căutam stabilitate. În acel an mi-a murit şi bunica şi căutam un om ca Angi, un om lângă care să pot renaşte frumos. În 2007 am fost în tatonări. Un an prost, trist. Am început relaţia în mod oficial în ianuarie 2008. Îl avem pe Davin şi toată viaţa noastră la dispoziţie pentru a ne armoniza.

- Cum este relaţia ta cu Davin?

- Eu nu l-am minţit pe el niciodată! Am vorbit cu el ca şi cu un frate mai mic. Îi dedic tot timpul meu şi aş vrea să nu-i transmit mai departe mizeriile pe care le-am acumulat eu de la părinţii mei. Vreau să fiu ca un filtru pentru el, ca să poată creşte curat, fără traumele trecutului meu.

„Davin are 9 ani şi ne acompaniază trupa la tobe”

- Îţi urmează în carieră?

- Când era mic - 3, 4 ani - i-am arătat multe meserii şi i-am explicat avantaje şi dezavantaje. I-am arătat şi ce înseamnă viaţa de artist: nesiguranţa zilei de mâine, însă, totodată, şi mulţumirea de a-i bucura pe alţii; poate te lasă vocea, de ceea trebuie să ştii şi un instrument. Şi a învăţat să bată la tobe. Deja ne acompaniază la tobe, cântă, dansează pe scenă. Îl iau în Bucureşti, la primul program, când încă este devreme, ca să nu-i paradesc somnul şi, mai mult de atât, îi şi dau 100 de lei, ca să nu repet greşeala tatălui meu.

- Tu la ce vârstă ai început studiul muzicii?

- De la 5 ani fac numai muzică. Pian am studiat de atunci. Toată viaţa mea este muzică, o trăiesc prin fiecare por, o respir!

„Se dă cocoş, dar n-are pene!”

- Care este relaţia lui Davin cu bunicii?

- I-am reclamat chiar faptul că nu şi-a luat în serios calitatea de bunic. În 2008, când s-a născut copilul meu, le-am şters lor cu buretele tot ce s-a întâmplat rău. Pe copil l-am lăsat la ei o lună când avea 4 ani şi ea înjura în mod frecvent. Când i-am zis tatălui meu, a preferat să ne dea afară din casă pe toţi trei în loc să o pondereze pe nevastă-sa! Adică... te dai cocoş, dar n-ai pene! Atunci...

- Vezi vreo reconciliere cu părinţii tăi?

- Cu ea nu există! Ea nu a sădit niciodată sentimente materne. Este departe de imaginea mamei din poezii sau a mamelor prietenilor mei. Mai există mame rele din când în când, dar ea a fost numai rea. Ostilă! Nu am momente bune în amintirile despre ea. Reconciliere cu el aş fi putut lua în calcul cu multă vreme în urmă. N-a întreprins nici cel mai mic gest de asumare deplină, de regret real. Doar bagatelizează. Când faci asta nu arăţi că-ţi pare rău. Când, dimpotrivă, pui gaz pe foc... n-are ce să iasă bun. N-am cum să văd o reconciliere. Cântarul vieţii nu minte. Timpul însă are darul de a oferi răspunsuri. Am purtat cu toţii o mască, dar ajunsese atât de uzată, iar lacrimile pe interior au scorojit-o într-atât, încât deja masca aceea durea numai când o puneam. Şi eu n-am mai suportat-o!

„Eram în casă cu ai mei, ascultam Queen la căşti, moment în care tatăl meu vine şi-mi dă un pumn în faţă de-mi sar căştile. A început să urle: «Eu nu permit astfel de exaltări în casa mea!... Şi nici să-l ai ca reper pe acest homosexual şi violent ca Freddy Mercury!»“

„Călin Geambaşu Band are 18 ani de existenţă“

- Care este activitatea ta în prezent?

- Călin Geambaşu Band e cea mai longevivă trupă pentru evenimente private. Funcţionează din 2000. Pentru noi e ca un act amoros. Aşa mare-i plăcerea pe scenă, încât noi nu simţim efort. Instrumentiştii sunt foarte buni, mari muzicieni ai ţării: la clape îl am pe Andrei Tudor, compozitor şi profesor de Conservator, băiatul lui Ionel Tudor, la celelalte clape îl am pe Xenti Runceanu, nepotul Mihaelei Runceanu, compozitor la rându-i, la chitară îl am pe Vlăduţ Creţu, compozitorul de la formaţia Supermarket, unul dintre cei mai buni cinci chitarişti din ţară. La tobe este toboşarul Orchestrei Radio, Laurenţiu Zmau, la bass este basistul Orchestrei Radio, Daniel Pirici, care mi-a fost şi el coleg din copilărie, ca şi Xenti. Soliste sunt Adina Răducan, cea mai tânără câştigătoare de „X Factor”, la 16 ani, şi Andra Olteanu. Avem o echipă tehnică permanentă, aceiaşi oameni. Sunt şase persoane care ne montează şi ne demon- tează de fiecare dată totul. Staff-ul nostru este compus din 16 persoane. Mergem la fiecare concert privat unde suntem chemaţi. Avem instalaţie proprie de sunet, lumini. Noi mergem cu micul nostru teatru mobil şi avem spectacole aproape în fiecare weekend.

„Eu am ţipat o singură dată la fiul meu, Davin, şi atunci m-am dus la el să-mi cer iertare. Mi-a spus că între noi nu trebuie să fie aşa ceva“

„La Şcoala Vedetelor m-am născut a doua oară“

- Ce a însemnat Şcoala Vedetelor pentru cariera ta?

- La Şcoala Vedetelor mi-am dat seama că pot avea şi eu o carieră separată. Titus Munteanu este omul care m-a mai „născut” o dată, la 18 ani. Eu am fost asociat cu Şcoala Vedetelor toată viaţa artistică. Eram „Călin de la Şcoala Vedetelor”. Nu existau nume de familie. Puţini erau din familii cu muzică, ceilalţi proveneau din familii fără aspiraţii artistice. La preselecţii veneau câte 1.000 de copii. Am câştigat cu Şcoala Vedetelor premiul întâi la Festivalul de la Montreux, în 1996, unde concurează cele mai bune producţii video ale tuturor televiziunilor de stat din lume.