de Carmen Ciripoiu
Celebritatea o poartă firesc și fără aere de vedetă, deși laurii i s-ar cuveni pe deplin. Simplă în comportament și în gesturi, de o bună dispoziție debordantă, molipsește cu veselia sa pe oricine, și de la prima vedere dă oricui plăcuta senzație că se cunoaște cu dânsa de când lumea. O lecție de viață despre frumos, împlinire și cum să înveți să umbli după suflet vă oferă Diana Selagea într-un interviu exclusiv.
„Am avut ghinioane, de-aia am început să cânt târziu”
- Ursitoarele au fost peste măsură de darnice cu dumneavoastră: v-au dat frumusețe, inteligență și un glas ce înmoaie și pietrele. Cum ați ales cântecul popular?
- Destinul! Mai mult de atât, cred în steaua mea norocoasă. Mi-am dorit să cânt de când mă știu, însă am început serios să fac acest lucru la 24 de ani. Până atunci am cochetat cu muzica… în casă, în baie, în curte. Îmi amintesc că luam un tub de spray, improvizam o scenă pe un recamier și o imitam pe Sofia Vicoveanca. Când am mai crescut m-am îndrăgostit iremediabil de Angela Similea, Corina Chiriac, dar cel mai mult am iubit-o pe Mihaela Runceanu. Unde am crescut eu, în Vața de Jos, județul Hunedoara, comuna părintelui Arsenie Boca, nu aveai prea multe posibilități. Așa că m-am rezumat să cânt în grădina părinților mei, iar vecinii îmi spuneau că trebuie să fac muzică, pentru că am o voce foarte frumoasă. Cu siguranță vă veți întreba de ce am început să fac muzică așa cum scrie la carte atât de târziu. Cred că până la vârsta aceea am avut multe dezamăgiri și ghinioane. Am fost la concursuri naționale, ba chiar am luat un premiu la Festivalul „Felician Fărcașu” din Brad, pe care mi l-a înmânat chiar doamna Marioara Murărescu. Am fost selecționată pentru „Ploaia de stele”, dar când am ajuns în București am fost atât de răgușită, că niciun medicament nu m-a ajutat să-mi revin, așa că am fost obligată să mă întorc acasă. Ulterior am început să cânt cu diferite trupe, dar totul s-a schimbat când a vrut Dumnezeu. Și știu că vocea mea e tot un dar de la El. Știți ce se spune… doar dacă ai har poți șlefui. E ca la un diamant. În schimb, dacă piatra e doar piatră, nu poți face din ea ceva prețios.
- Cât de mult duceți cu dumneavoastră dorul de acasă? V-au marcat anii copilăriei?
- Sunt extrem de atașată de părinții mei și de bunica. Mi-am dorit foarte mult să am frați, dar nu s-a întâmplat. Îi iubesc atât de mult pe ai mei, încât renunț la orice ca să ajung cât mai des acasă. Iar amintirile din copilărie, unice, irepetabile, niciodată nu se pot uita. Parcă mă văd și acum la serbările școlare, însoțită de mama și de bunica, fascinate de felul în care cântam sau spuneam poezii. Dar am făcut și multe boacăne… Mă urcam pe stâlpul de telegraf ca să le demonstrez prietenilor cât de sus pot înainta. Așa am căzut în cap și am ajuns la chirurgie. Altădată am tăiat cablul de la radio cu foarfeca în timp ce era în priză. Știu că îmi plăcea mult să mă cocoţ în cireș și să mă uit la lume pe stradă. Cel mai frumos era însă vara, la prânz, când oamenii se adunau în case să se odihnească, pentru că era multă liniște. Nu știu de ce, dar întotdeauna mi-a plăcut și am căutat liniștea. Și vreau mereu să văd că oamenii sunt bine.
„Bunica e îngerul meu”
- Din ce mi-am dat seama, aveți o legătură cu totul specială cu bunica…
- E mai mult decât atât. Bunica, o femeie simplă, care m-a crescut de mică și căreia îi spun mama, în timp ce pe mama o strig mereu mami, este îngerul meu. Și nu vreau să cred că va veni vreodată acea zi în care nu voi mai avea la cine să mă duc. Îmi amintesc că atunci când eram mică îmi spunea mereu: „Când mergi pe stradă, să saluți, mamă, pe oricine și să vorbești frumos cu toată lumea”. Ea are acum 85 de ani și nu are astâmpăr. Toată ziua tricotează, coase, face ciorapi, veste… e foarte harnică. Mereu îi cumpăr etamină, și din mâinile ei ies niște opere de artă. A rămas văduvă la 46 de ani, nu s-a mai recăsătorit niciodată, preferând să trăiască pentru familie și pentru mine. E și o bucătăreasă desăvârșită, de la ea am învățat să gătesc. Nu cred că face cineva supă de tăiței, plăcinte întinse sau cozonaci ca bunica.
- Apropo de preparatele culinare: preferați ceva anume?
- Sunt în ton cu muzica, așa că prefer mâncarea românească. Îmi place să gătesc, și cred că cel mai bine îmi ies ardeii umpluți.
„Doar la mine acasă mă simt ca în Rai”
- Ca să rămânem tot în zona copilăriei, vă mai amintiți de vreunul dintre sfaturile primite de la părinți?
- Absolut, asta nu se uită niciodată. Mama mi-a spus să am grijă că în viață oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce par. Și tot ea m-a îndemnat ca niciodată, indiferent ce mi s-ar întâmpla, să nu lovesc în cineva, să fiu serioasă, să nu mă prostesc și să nu uit de Dumnezeu. Iar bunica îmi zice mereu că, atunci când mă voi mărita, să iau un bărbat care să fie bun, chiar dacă e doar puțin mai frumos ca... dracul. Eu n-am putut niciodată să-mi clădesc fericirea pe nefericirea altuia. Și în fiecare dimineață Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat să mă trezesc.
- Care sunt lecțiile pe care ți le dă locul în care te-ai născut?
- Să fiu un om cinstit, pașnic, bun. Eu visez cu ochii deschiși. E o diferență uriașă între locul unde stau eu, la Arad, și casa părinților mei. Doar la mine acasă, în Vaţa de Jos, mă simt ca în Rai. E ceva greu de explicat în cuvinte.
„«Generalului» îi datorez totul!”
- Există vreun îndrumător anume căruia îi datorați evoluția dumneavoastră în muzica populară?
- Am început să cânt alături de Florin Ionaș, „Generalul”, cum îl știe toată lumea. Tot un om trimis de Dumnezeu. E un saxofonist, compozitor, textier de excepție și, fără îndoială, că lui îi datorez totul. Ne-am cunoscut în anul 2008, apoi am dat o probă la studio și așa am început o colaborare frumoasă. E un om minunat și îi mulțumesc pentru încrederea pe care mi-a acordat-o. De când am început să colaborăm și până în prezent, am fost amândoi implicați, cu toată sinceritatea. Cariera mea se bazează pe voce, talent și multă muncă.
- Ați terminat Facultatea de Drept. E o profesie care cere rigoare, rațiune, nicidecum sensibilitate. Totuși, au ceva în comun Dreptul și muzica populară?
- Am ales Dreptul pentru că la acea vreme chiar îmi doream să devin avocat. Dar și atunci cântam. Îmi amintesc că mergeam cu colegii la serate muzicale, unde îi vedeam pe marii artiști care astăzi sunt colegii mei. Dar cred că sunt prea sensibilă ca să fiu avocat. Poate că nu era meseria potrivită pentru mine, deoarece întotdeauna în sufletul meu a fost muzica.
„Melodia «Jos pălăria pentru femei» a fost făcută pentru verișoara mea”
- Cum faceți să vă mențineți așa tânără?
- Îmi place să alerg, mă duc din când în când la masaj. Câteva luni pe an nu mănânc deloc carne, țin toate posturile. Și în curând voi începe să merg și la gimnastică aerobică. Mama și bunica îmi prepară o cremă excepțională, cu gălbenele, pe care o folosesc pentru absolut orice. Mi-a dat Dumnezeu un păr foarte bogat, iar pentru ten, uleiul de măsline este nelipsit. În rest, sunt foarte cuminte, nu-mi place să epatez.
- Care este cântecul cel mai drag dumneavoastră?
- Sunt două melodii pe care le am în sufletul meu: „Când eram copil la tata”, piesa cu care m-am lansat, și „Jos pălăria pentru femei” - asta din repertoriul meu. Iar din muzica Mihaelei Runceanu îmi plac enorm alte două piese: „Iartă, tu, inimă, iartă” și „De-ar fi să vii”.
- Apropo de „Jos pălăria pentru femei”: care e istoria acestei piese atât de ascultate?
- Înainte ca această piesă să se nască, chiar vorbeam cu Florin că trebuie să facem ceva special și pentru doamne. Întâmplător sau nu, patronul verișoarei mele ne-a rugat într-o zi să-i facem acesteia o melodie. Prima dată când am cântat-o a fost chiar de ziua ei, în 2014. Tot în acel an am scos și albumul cu același nume și multe alte melodii. Un alt fel de muzică, aș spune. A urmat apoi și continuarea de la „Jos pălăria pentru femei”, piesa care se numește „Soția mea”, care se bucură, de asemenea, de un mare succes.
Florile, pisica şi căţeluşele
- Care este cea mai dragă amintire legată de vreun spectacol?
- Sunt foarte multe amintiri, mi-e greu să spun. Eu sunt foarte apropiată de spectatori, directă și mai ales sinceră. Altfel, n-aș putea să cânt în fața oamenilor. Datorită omului simplu, care bate din palme, sunt vedetă. Întotdeauna mi-a plăcut să primesc flori. Le ador, pur și simplu. La Arad, eu locuiesc cu mătușa mea Maria. Și ori de câte ori mă întorc dimineața de la vreun spectacol, i le dau mătușii mele și le duce la biserică. Atunci când văd oamenii atâtea flori, totdeauna spun că le-a trimis cântăreața. Cred că cea mai frumoasă amintire e cea din 2010, de la ziua mea de naștere. Cântam la un restaurant atunci, și colegii mi-au pregătit o petrecere. La un moment dat, a intrat fiica „Generalului”, Claudia Ionaș, o excepțională cântăreață de muzică populară, și mi-a făcut cel mai frumos cadou: o cățelușă. Mă gândeam în acel moment ce-o să fac cu ea, pentru că mai am și o pisică, pe Freda, pe care am găsit-o în ploaie când mă întorceam de la un spectacol. Poate că mă aștepta pe mine, nu știu… E o minunăție și doarme doar cu mine. Din nefericire, cățelușa pe care am primit-o cadou a murit în 2012. Am suferit enorm și mi-am luat apoi o altă minune: pe Runa, căreia îi fac codițe și o alint cât pot de mult. A avut și puișori. Eu aveam spectacol atunci și o tot sunam pe mătușa, să văd ce face. A așteptat până am ajuns eu acasă, și abia atunci a născut. E incredibilă relația mea cu animalele. Și pot spune acum că am două fete extraordinare... (Râde)
- Ce pasiuni are Diana Selagea pe lângă cântat?
- În afară de gătit, îmi place să dansez pe orice gen de muzică. Simt ritmul și mă trezesc prin casă dansând, mă las dusă de val. Cel mai bine mă simt pe scenă. Nu mă mai satur de cântat, și întotdeauna o fac mai mult decât trebuie. Doar Dumnezeu poate să îmi ia vocea, pentru că El mi-a dat-o. Când sunt mai liberă citesc. Rareori merg la film, însă întotdeauna îmi fac timp să mă plimb în natură. Când vine primăvara merg în pădure și adun flori, iar toamna culeg ciuperci. Ador să mă plimb pe dealurile copilăriei, acolo unde mergeam cu vacile, iar când mă întorceam îmi venea să cânt „Seara pe deal”. Sunt mândră că sunt fată de la țară!
„Mi-a murit o prietenă: să cânţi cu nod în gât...”
- Cum arată o zi din viața dumneavoastră?
- La ora 22:00 adorm, la 6:30 mă trezesc. Nu sunt ieșită din eticheta omului normal. Sunt, poate, prea normală, ar trebui să fiu mai spectaculoasă, cum zice mama…
- Orice cântăreț a avut şi momente grele când a trebuit să urce pe scenă…
- După înmormântarea unei prietene foarte bune, lângă care am stat până în ultima clipă, a trebuit să cânt la un botez. A fost groaznic. E și mai cumplit când mor oameni tineri, așa cum a fost cazul său. Am cântat atunci cu nodul în gât. Eu cred că există o mare legătură între cei de aici și cei de Dincolo.
„Am învățat, în primul rând, să fiu puternică”
- Există ceva anume fără de care nu urcați pe scenă înaintea unui spectacol?
- Da. Am un lănțișor cu o cruciuliță, semnul protector al părintelui Arsenie Boca. Nu mă despart de el niciodată! Și, bineînțeles, nu numai înainte de spectacol, ci în fiecare moment al vieții mele spun o rugăciune. Fără Dumnezeu nu facem nimic. Putem avea tot aurul din lume, fără ajutorul Său nu avem nimic. Eu am văzut multe minuni în viața mea. Totul e să credem și să nu uităm niciodată să ne facem rugăciunea și canonul.
- După atâția ani de carieră, care credeți că e cea mai relevantă agoniseală a dumneavoastră?
- Am devenit puternică. Știți cum se spune: ce nu te omoară te întărește! Nici în muzică nu e totul roz, nu e nimic cum se vede din afară. La început eram foarte timidă, acum am învățat că nimeni nu-și poate bate joc de tine decât dacă îi permiți. Și încerc să fiu corectă. Și atunci, binele se întoarce la mine.
„Visez la o familie și la un copil”
- Ce aveți pe agenda concertistică pentru anul acesta?
- Multe spectacole în toată țara, din Maramureș în Moldova, la București și, bineînțeles, în străinătate - Germania, Spania. Nu știu de ce, dar românii de peste hotare sunt mult mai maleabili. Probabil că așa îi face dorul de casă.
- La ce visează Diana Selagea?
- Visez să am o familie și un copil. Deși e greu pentru un artist, care e atât de mult timp plecat. Dar fără familie nu ai realizat nimic în viață. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să-mi fie familia bine, iar cei care mă iubesc să nu se schimbe niciodată. Și să scot cât mai multe melodii în care să se regăsească tot mai mulți oameni.
- Un mesaj pentru fanii dumneavoastră și pentru cititorii revistei Taifasuri…
- Păstrați-vă credința, nu vă schimbați, credeți în dumneavoastră și în visuri. Și întotdeauna să știți pentru ce luptați. Să aveți sănătate și Sărbători cu Lumină în suflet!
„Voi vopsi ouăle cu ceapă şi cu frunze“
- Cum așteptați anul acesta Învierea Domnului? Păstrați și acum tradițiile din copilărie?
- Din tot sufletul, și pentru asta ne pregătim în liniște. Abia aștept să vină Paștele, să merg la biserică, să fac împreună cu fetele ghirlandele pentru altar. În Joia Mare voi vopsi ouăle, cu ceapă roșie și cu frunze, așa cum se făcea și în copilăria mea. Și pentru că nu putem să ne îmbuibăm după atâtea zile de post, o vom lua ușor: ciorbiță de miel cu salată verde sau măcriș, friptură, iar dimineața vom mânca ou, șuncă și caș dulce. Vom face și pască, deși la noi asta nu e o tradiție, iar cozonacii întotdeauna îi prepar împreună cu mama și cu bunica. Dacă nu sunt făcuți alături de familie nu vor ieși cum trebuie. Tata, care e un om extrem de sentimental, ne va curăța zarzavaturile pentru ciorbă și va merge la cumpărături. Cel mai important cadou pentru mine este să fiu cu familia mea.
„Am o relaţie specială cu părintele Arsenie Boca“
- Ce înseamnă credința pentru dumneavoastră?
- Totul. Eu am o legătură specială cu părintele Arsenie Boca. Și ori de câte ori mă trezesc noaptea din somn vorbesc cu el. În toate camerele am icoane cu el și am impresia că din orice colț mă privește. Și întotdeauna primesc un răspuns. În 1989, când a murit părintele, eu nu auzisem de Sfinția Sa. Am aflat cine este cu adevărat în 2001-2002, când am fost la mormântul său. Pe vremea aceea nu era pelerinajul de acum. Niciodată nu i-am cerut ceva anume lui Dumnezeu, doar să-mi dea ce e bun pentru mine. Doar El știe ce am nevoie. Am și un duhovnic foarte bun, a fost ucenicul lui Arsenie Boca, duhovnic care mă ajută enorm. Întotdeauna îmi spune să rămân cine sunt, să nu mă ia vedetismul. Oamenii se pregătesc aici pentru viața de Dincolo. Noi, artiștii, nu suntem diferiți. Odată, când eram la biserică, o femeie a venit să-și facă o fotografie cu mine și m-a întrebat dacă nu am o soră geamănă care e cântăreață. Când i-am spus că eu sunt nu i-a venit să creadă. Și asta pentru că mă îmbrac decent, nu mă machiez. Sunt eu și atât!