Main menu

header

de Cristina Tache

Numele „Tomis” înseamnă istorie, înseamnă Constanţa în vremuri străvechi, dar şi o trupă de tineri nebuni care voiau să cânte. Şi au cântat… Ei sunt Sandu şi Costel de la Tomis, aşa cum se recomandă şi cum îi cunoaşte toată lumea. Doi oameni simpli, care astăzi ne vorbesc despre ei, despre muzica lor şi despre reîntregirea unei formaţii născute din entuziasmul vârstei tuturor posibilităţilor.

Între fotbal şi muzică
Încă de la început, Alexandru Botezatu (Sandu) mi-a spus că vrea să mergem pe faleza din Galaţi, pentru că acel loc îl inspiră. Aşezaţi pe malul Dunării, într-o terasă cochetă, începem să rememorăm anii tinereţii şi începuturile trupei Tomis. „Se  spune că darul de a cânta e nativ. E un har cu care te înzestrează Dumnezeu. Eu înţeleg prin muzică capacitatea de a transmite un mesaj de la oameni către oameni. Iar dacă ai acest har, e păcat să nu îl fructifici”, îşi începe povestea Sandu, liderul trupei Tomis. Bărbatul provine dintr-o familie numeroasă şi a crescut într-un Cămin de Copii. Acea perioadă se pare că l-a „călit” şi l-a pregătit pentru orice încercare pe care viaţa i-a dat-o mai târziu. „La Casa de Copii am început să cânt, prima dată în cor, apoi la instrumente. Am făcut mandolină, chitară, iar mai târziu am trecut la partea vocală. Mă număram printre elevii buni, care erau trimişi în cele mai frumoase vacanţe, la mare. Mi-aduc aminte că am urcat prima dată pe scenă în clasa I, la Radio Vacanţa, în Năvodari. Am cântat atunci două melodii pe care le ţin minte şi acum, «Fata cu ochi măslinii» şi «Ui, ui, ui brădui». Am fost premiat şi eram tare mândru. Participam la concursuri şi le câştigam pe toate, poate pentru că eram şi defavorizaţi. Ne dădeau cadouri în bani, cu care cei de la Centrul de Copii ne cumpărau instrumente, pentru că formasem deja un ansamblu instrumental. În clasa a II-a am început să studiez vioara, dar eu voiam să devin fotbalist. Şi nu am acordat prea multă atenţie muzicii. Îmi pare rău că nu a fost cineva care să mă ia de ciuf, să vegheze asupra mea cu autoritate şi să mă îndrume. Şi aşa m-am luat după spiritul de turmă. Am făcut fotbal până când mi-am dat sema că nu eram foarte talentat. Aveam de 17-18 ani când am început din nou să cânt prietenilor şi cunoştinţelor. Apoi a urmat armata, tot în Constanţa”, povesteşte cu nostalgie Sandu.
Costel nu vorbeşte despre copilăria sa, dar îşi deapănă amintirile din Epoca de Aur: „Eu participam la «Cântarea României» cu UTC-ul. Lucram la «Textila» şi aveam acolo o formaţie de UTC-işti. Când erau serbări, defilări, ne scoteau din producţie şi repetam câte opt ore pe zi. Erau alte vremuri...”. Constanţa are o însemnătate specială pentru Sandu şi îi trezeşte numai amintiri frumoase. „Eu am ieşit din armată după Revoluţie, iar Costel, cu şase luni înaintea mea. În militărie cântam cu colegii în unitate şi le spuneam mereu că, atunci când mă voi elibera, o să-mi fac trupă şi o să-i pun numele Tomis. Am ales această denumire pentru că era numele vechi al oraşului Constanţa, unde eu am ieşit pentru prima dată din Centrul de Copii. Voi fi mereu foarte ataşat sufleteşte de Constanţa. De Galaţi mă leagă familia, mama, fraţii”, explică Sandu cu mândrie.

„Sârba de oraş”
Începuturile trupei par episoade rupte dintr-un film cu peripeţii şi obstacole, dar cu final deschis. „După armată am început să cânt cu Costel, care mă învăţa cum e cu instrumentele, pentru că nu ştiam decât patru-cinci acorduri la chitară. El avea deja o trupă şi împreună am închiriat o casă, o baracă, în care să facem repetiţii. Dar într-o zi ne-am trezit că organistul şi-a luat instrumentele şi a plecat. Ne-a stricat tot proiectul. După acest declin am căutat un băiat care să ştie să cânte la clape şi l-am găsit pe Adrian Ionaşcu prin intermediul profesorului care îl pregătea, domnul Elisan. Câteva luni am fost doar noi doi. În ’91 am întregit trupa: eu, Adrian şi Costel. Am ales să cântăm muzică populară, pentru că mie îmi plăcea folclorul şi, în plus, reperele noastre erau din zona asta. Eu sunt de părere că în viaţă e bine să faci ceva care să te reprezinte, la care să poţi face faţă şi prin care să dobândeşti satisfacţia dorită. Noi am adus ceva nou, un sunet mai electronic, un ritm de sârbă alert, un fel de country românesc. Mulţi îi spun şi acum «sârbă de oraş». Prima casetă a apărut dintr-o întâlnire la un şpriţ. Stăteam la masă cu instrumentele pe lângă noi şi din când în când mai cântam câte ceva. Unuia dintre băieţi i-a venit ideea să şi imprimăm. Şi în baraca de două cămăruţe am început să tragem muzica. În seara aia am terminat de înregistrat pe la 2 noaptea... Dimineaţa, băiatul cu înregistrările a dus în talcioc casetele noastre, care au făcut vâlvă”, spune Sandu.

A imprimat 20 de albume!
„Apoi am început să înregistrăm pe bandă rulantă. Primeam comenzi, era nebunie. Era ceva nou, de impact, dar, din punct de vedere muzical, nu era de calitate bună. Cred că oamenilor le-a plăcut faptul că găseau pe acea casetă melodii lungi, pe care puteau să danseze până la epuizare. Atât ştiam noi să facem la vârsta aia şi oamenilor le-a plăcut”, continuă Sandu. „Textul, muzica trebuiau aranjate. Făceam aşa cum consideram noi că e mai bine. Era o dezordine în muzica noastră, dar era parte din ceea ce făceam noi în momentul acela. Şi totul era spontan. Eram tineri, nebuni...”, oftează nostalgic Costel. După succesul din talcioc, trupa Tomis a început să înregistreze şi al doilea volum, care acum nu mai există. Acesta era o compilaţie de melodii cântate într-o româno-engleză inventivă. Dar Sandu a decis să distrugă matriţa când şi-a auzit melodiile în talcioc. A urmat un şir lung de albume, ajungând la impresionantul număr 20! O dată la trei luni apărea un nou album marca Tomis.

Primul turneu, în scop caritabil
Chiar dacă au fost de multe ori exploataţi sau plătiţi prost şi chiar deloc, membrii trupei Tomis au continuat să cânte. Iar primul lor turneu a fost unul în scop caritabil. „În ’93 l-am întâlnit pe Domocoş Dumitru, care avea pe atunci o casă de discuri în Covasna, un om deosebit, căruia trebuie să îi mulţumim pentru multe. A fost corect cu noi şi ne-a oferit şansa să ne facem cunoscuţi. El ne-a propus să realizăm un turneu caritabil, să ajutăm la reconstrucţia unei şcoli din Bucov, Ploieşti, ce arsese în totalitate. Alături de noi au fost surorile Mardare, Ciucioiu şi Florin Petrescu. Aveam doar două perechi de pantaloni şi două cămăşi pentru scenă. Eram sărăcuţi şi, deşi mergeam pe banii noştri şi am întâmpinat greutăţi, nu am renunţat. Am trecut prin multe peripeţii, de la înzăpeziri la certuri. Am reuşit să strângem bani, dar nu mulţi, iar pe Domocoş acest turneu l-a costat tot ce agonisese până atunci. Dar am izbutit să le facem o şcoală acelor copii. La inaugurare ne-au mulţumit şi ne-au cerut autografe pe carnetele de note. Acestea sunt lucruri care te fac fericit. După acest turneu am fost tot mai căutaţi. Cântam la mare vara, la munte iarna, la botezuri, nunţi, serbări câmpeneşti, peste tot”, spune Sandu.

„Nu aveam aere de vedete”
Costel îl completează pe Sandu, amintindu-şi de acea perioadă cu o bucurie imensă, care i se citeşte în privire: „Pe unde mergeam, oamenii ne cunoşteau şi ne cereau autografe. Ne primeau cu pâine şi cu sare şi tăiau panglici în faţa noastră, de parcă am fi fost cine ştie ce personalităţi. Mi-amintesc că eram odată la o nuntă în Satul de Vacanţă din Mamaia, şi oamenii de afară s-au adunat să ne asculte, s-au urcat pe garduri până le-au dărâmat. Dar noi nu ne-o luasem în cap! Nu aveam aere de vedete şi mulţi erau surprinşi că nu le ceream condiţii speciale”.

Despărţiţi din 2003
Succesul imens şi fanele care năvăleau peste ei nu i-au făcut să-şi piardă capul. „Eram căsătoriţi, aveam şi copii, nu ne permiteam să ne lăsăm conduşi de instincte primare”, spune serios Sandu. Şi continuă povestea, amintindu-şi cu drag de cum şi-a întâlnit jumătatea: „O cunoşteam pe Viorica de când eram clasa a IX-a, iar ea a VII-a. Mergeam în vacanţe la sora mea, care se căsătorise undeva lângă Galaţi. Acolo, Viorica s-a îndrăgostit de mine. Dar eu nu îi dădeam atenţie, pentru că o consideram prea mică. Mai târziu însă am început să o plac, şi în ’90 ne-am căsătorit, iar la un an a apărut şi primul copil, fetiţa”.
Costel nu intră în detalii despre viaţa sa personală, se mândreşte cu copiii săi, zâmbeşte ştrengăreşte când îi întreb despre fane, iar apoi spune gânditor: „Eu mi-aş dori să am anii de atunci şi mintea de acum”. Din păcate, viaţa le-a pregătit un altfel de scenariu decât s-ar fi aşteptat. Drumul lor s-a despărţit în 2003, când Sandu a aflat că fiica sa, în vârstă de numai 12 ani, avea o tumoră la glanda hipofiză. A decis atunci să plece în Italia să o opereze. Tratamentul era unul de durată, aşa că au rămas acolo. A vrut să îi cheme şi pe ceilalţi colegi de trupă în Peninsulă, dar aceştia nu puteau lăsa totul în urmă. „Noi aveam familii, era greu să plecăm. Nu ştiam ce va fi acolo şi nu am avut curajul să îl însoţim”, se destăinuie Costel.

Sandu: „Familia mea e fericită în Italia”
Forţat de împrejurări, Sandu a plecat în Italia cu familia şi cu doi tineri interpreţi. „Cântam peste tot pe unde puteam, la români. Iar cu ce câştigam plăteam medicamentele fetiţei. Acum, Iuliana e mai bine, însă familia mea nu mai vrea să se întoarcă în România. Dar pe mine mă trage glia. M-am stabilit mai întâi la Roma, iar în prezent locuiesc în Torino. Cânt în continuare şi colaborez cu o trupă de dans. Mergem la tot felul de petreceri organizate de români. Nu regret alegerea pe care am făcut-o în 2003, pentru că am făcut-o pentru fetiţa mea, care acum are 18 ani. Iar familia mea e fericită în Italia. Băiatul, Alexandru, are 15 ani şi visează să devină fotbalist”, povesteşte cu o tărie extraordinară liderul trupei Tomis. Costel îl completează din nou: „Am fost pentru prima dată în Italia de curând şi am rămas surprins să văd cât de cunoscut şi de respectat este Sandu acolo, la Roma, la Padova, la Torino”. „Am o viaţă normală, m-am integrat şi mi-am făcut un rost, dar niciodată nu mi-a fost ruşine să spun că sunt român. Peste tot spun de unde vin. Iar în perioada asta, cu toată publicitatea negativă făcută României, nu am simţit nicio clipă că sunt dat la o parte. Dacă eşti om cu ei, italienii sunt oameni cu tine”, ne spune liderul formaţiei despre experienţa trăită în Peninsulă.
Discuţia se încheie în acest punct, într-o notă relaxată şi nostalgică, marcată de valurile Dunării, ce se lovesc uşor de pereţii falezei din Galaţi. Şi cum bine a spus Costel încă de la începutul discuţiei, dacă ar fi fost vreme, ar fi putut să povestească neîntrerupt două zile. Dar timpul e scurt, iar hârtia prea puţină...

„Pe unde mergeam, oamenii ne cunoşteau şi ne cereau autografe. Ne primeau cu pâine şi cu sare şi tăiau panglici în faţa noastră, de parcă am fi fost cine ştie ce personalităţi”

„Aveam doar două perechi de pantaloni şi două cămăşi pentru scenă. Eram sărăcuţi şi, deşi mergeam pe banii noştri şi am întâmpinat greutăţi, nu am renunţat”

Renăscută din propria-i cenuşă

Legat de locurile natale cu fire nevăzute şi nostalgic după timpurile în care lumea parcă era toată a lor, Sandu a decis să revină temporar în ţară: „După atâţia ani, am decis să mă întorc acasă, să stau cât mai mult aici. Şi am venit în ţară, l-am căutat pe Costel şi i-am propus să refacem trupa. Am cooptat încă doi membri, pe Gabi şi pe Gina, şi ne continuăm povestea”. „Eu în aceşti şapte ani am cântat cu altă trupă, mi-am crescut copiii, două fete şi un băiat de care sunt foarte mândru, iar acum m-am regăsit cu Sandu şi vom vedea ce ne aşteaptă mai departe”, completează Costel.