de Carmen Ciripoiu şi Adrian Barna
Se spune că existau trei feluri de apă miraculoasă folosită de magicieni în vremurile trecute. Una dintre acestea este apa strânsă din lacrimile de bucurie. Iar când inimoasa artistă Jeni Nicolau apare, parcă zâmbește și Dumnezeu! Un interviu… altfel cu unul dintre personajele cele mai îndrăgite în acest moment de publicul românesc, care îi urmărește evoluția pas cu pas și își întărește inima şi piritul atunci când o privește în acţiune...
„Și femeia, și artista Jeni Nicolau au nebunia lor”
- Generoasă și mereu pusă pe șotii, rămâneți deliciul publicului din România și mare prilej de bucurie pentru toți fanii. Sunt artistul Jeni Nicolau și femeia Jeni Nicolau două entități diferite sau se întrepătrund?
- Grea întrebare. Când mă uit la amândouă, văd că au momente când sunt separate, dar şi când sunt la fel. Femeia Jeni Nicolau, când dă cu aspiratorul, se gândește ce să-i ofere artistei Jeni Nicolau. Iar Jeni artista preia aceste lucruri, se transformă și începe să repete prin casă, să vadă dacă va prinde ceea ce urmează să ofere publicului. Și femeia Jeni, și artista Jeni sunt normale, iubitoare de oameni, de lume și de viață, dar au nebunia lor.
- Dacă ar fi să faceți un film despre dumneavoastră, cu ce ați începe?
- Cu copilăria, care a fost fericită doar până la o anumită vârstă. Scena pe care aș miza ar fi momentul când am învățat ce sunt sărăcia și umilința. Îmi amintesc că la două zile după ce l-am îngropat pe tata, m-am dus să cumpăr lapte. Am văzut în acel loc un ziar, unde scria că Teatrul Filothalia scoate câteva posturi la concurs. Am cumpărat laptele și, în loc să merg spre căminul părintesc, m-am dus să dau concursul, iar acasă am ajuns cu laptele stricat. Am luat o mare bătaie de la mama. Dar… am luat şi examenul și viața a mers înainte.
„«Bârfesc», ca să fiu la modă”
- Simțiți nevoia să recuperați timpul pierdut?
- Câteodată, când am și eu, ca tot omul, stări de neliniște. Atunci, cred că dacă aș intra într-un aparat al timpului, aș plăti oricât. Apoi mă gândesc că viața pe care o trăiesc acum e cea mai frumoasă perioadă, pentru că sunt matură, și mă iubește țara, și pentru asta nu există moment în care să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu.
- Considerați că scriitura dumneavoastră este un soi de eliberare, o spovedanie necesară pentru pansarea și cicatrizarea sufletului?
- Fără îndoială. Cine spune că se poate detașa de ceea ce poartă cu el din trecut minte cu nerușinare! În fiecare zi, din diferite motive, sufletul și inima omului trăiesc experiențe noi. „Bârfesc”, ca să fiu la modă, sau îmi rănesc inima cu acea „cură de slăbire”. Realitatea este că mă eliberez prin rugăciune și scris. E extraordinar de important pentru mine să le văd fața oamenilor cărora le dăruiesc momentele de umor, să-i ating… Și nu plec de lângă ei până nu îi văd fericiți și cu lacrimi în ochi.
„Charlie Chaplin m-a fascinat!”
- Care vă este cea mai importantă sursă de inspirație?
- Mă inspir din viață, din ce trăiesc, din lume, de la televizor, de pe site-urile de socializare. Sunt subiecte multe, la orice pas, însă acestea trec foarte repede și atunci trebuie înlocuite. Dacă merg de trei ori în Diasporă cu același spectacol, le prezint oamenilor alte parodii. Am citit de curând o carte despre viața lui Charlie Chaplin, care m-a fascinat. Și mi-a dat o mare lecție de viață. Chaplin spunea că cel care stă singur în fața publicului trebuie să aibă curaj și mare încredere în sine. Pentru că numai un nebun, conștient de ceea ce deține, poate face asta. Valoarea unui artist este mult mai mare când faci omul să râdă. Trebuie să avem grijă de suflet, pentru ca atunci când ne plimbăm pe stradă sau când vine momentul să ne retragem, să nu cădem într-o depresie finală.
- Ar putea exista vreodată vreun temei sau vreo simțire care v-ar determina să renunțați la ceea ce faceți acum?
- Niciodată, ferească Dumnezeu de asta! Când a venit criza în România, sau așa-zisa criză, timp de doi ani, eu nu am lucrat. În acea perioadă, am fost doar un trup care se mișca. A fost pentru prima dată în viața mea când nu mi-am mai dorit nimic, când mă rugam lui Dumnezeu, fără să cer nimic. Oamenii spun că am fost lăsată pe pământ să le aduc bucurie. Poate de asta simt că cea mai mare realizare a vieții mele este atunci când cobor de pe scenă, printre ei. Pe de altă parte, familia îmi dă siguranța, liniștea, drumul către casă și nu aș putea să trăiesc altfel.
„În această toamnă, încerc să-i scot în lume pe Mia Butelia și pe Jenel”
- Sunt parodiile dumneavoastră copiii de suflet care cresc odată cu aplauzele pe care le primiți?
- Da, sigur. Parodiile m-au făcut cunoscută. Pentru un comediant, e extrem de important să creeze show-uri. Acest gen m-a ajutat foarte mult. Parodia se face după cântece celebre. Eu nu spun nimic la întâmplare. Gândește-te doar că ultima parodie a mea, „Cine fură?”, a strâns zeci de mii de vizualizări în doar câteva zile... Pentru că toți ne întrebăm, frustraţi, supăraţi, cine ne fură, nu-i așa? Dar, mai mult decât atât, e important să extragem din aceste parodii buna dispoziție, pentru că altfel ne-am îmbolnăvi. S-ar crea schimbări drastice în noi. Trebuie să înțelegem că noi avem lapte să punem dimineața în cafea, dar alții nu. Să nu uităm, așadar, să privim în jos. Nu putem schimba lumea, asta e clar, dar trebuie să învățăm să dăruim și să iubim.
- De ce credeți că este atât de receptiv publicul din România la genul dumneavoastră?
- Pentru că parodiile mele sunt pe înțelesul tuturor, se duc direct acolo unde oamenii au nevoie, în inimă și în suflet. Eu tratez subiecte de viață, de la relații sociale, la căsătorii cu diferențe mari de vârstă și așa mai departe. Foarte rar ating politica și niciodată nu mă leg de religie. Anul acesta am creat două personaje noi și sper din suflet să-i scot în lume la toamnă. Este vorba despre țiganul Jenel, obositul care trăiește pentru a se odihni, personaj care de Paște a înregistrat 200.000 de vizualizări, și Mia, care a speriat România și arată ca butelia (râde copios). Cel care mi-a conturat aceste personaje și mi-a scris pentru Mia și primul text a fost Cosmin Man, producătorul postului Etno TV, care e absolut incredibil. De altfel, acest CD pe care îl scot cu revista voastră, este realizat în colaborare cu Cosmin. Și, ce crezi? CD-ul a fost făcut în doar trei zile!
„Uneori mi-e frică: dacă oamenii nu-mi gustă umorul?”
- Care este diferența dintre a trăi și a exista?
- Pentru mine, a trăi înseamnă a fi viu, a face umbră pământului, dar nu degeaba, a te mișca. A exista… și un tablou există… și casa mea există, dar nu se mișcă… a trăi înseamnă a iubi, a plânge. Am învățat târziu lucrul acesta, pentru că viața m-a lovit de multe ori, pentru că nu aveam bucuria pe care mi-o dă poziția în care mă aflu acum. Și nici maturitatea de azi. Când trăiești, produci după inima și sufletul tău. Eu scot la iveală râs, iubire, veselie, învăț omul să hohotească din orice, să trăiască dacă nu mai bine, măcar mai mult. Și eu am momente de tristețe, sunt om. Și atunci mă uit în oglindă, încep să mă strâmb și imediat încep să râd de mine. A trăi înseamnă a avea acea lumină în ochi, în fiecare celulă din corpul tău. Și atunci uiți furia și accepți iubirea în viața ta.
- Care este cea mai mare provocare la care v-a supus viața?
- Tot ce trăiesc eu este o provocare. Când merg într-un loc unde nu cunosc pe nimeni, e o mare provocare pentru că mă întreb: „Dacă oamenii nu-mi gustă umorul?”. Și atunci fac tot ce pot ca să le intru în grații. Artistul este o provocare în fiecare zi, în primul rând pentru el însuși. Am avut și eu neîmplinirile mele, m-am duelat cu viața și viaţa m-a lăsat să câștig. Provocările mele cele mai frumoase au fost legate de meseria mea. O altă provocare uriașă a fost să-mi schimb stilul vestimentar, pentru că multă vreme nu am avut un designer cu care să mă sfătuiesc. Acum, prietenul meu, Florin Burescu, m-a transformat total. Până să-l cunosc, m-am înţolit cu bani mulți și foarte prost!
„Au fost momente când am intrat în relații cu oameni nepotriviți”
- Ce lucruri ați făcut în viață de care nu sunteți deloc mândră?
- Pot să-ți spun că mie mi se potrivește proverbul acela care spune că atunci când te bagi în cocină, te mănâncă porcii. Au fost momente când am intrat în relații cu oameni nepotriviți. Nu toată lumea e loială și vrea performanţă, dar toți vor bani. Îmi place să cred că eu am o altfel de stofă, mai de calitate, care nu se șifonează… Când vrei să ajuți pe cineva, de multe ori se creează discuții, care mie mi-au adus multă amărăciune. În rest, nu regret nimic, nici măcar că trece timpul. Nu am pupici cu sclipici când nu e cazul. (râde)
- Ce-ați învățat din ultimul dumneavoastră eșec major?
- Am învățat să mă iubesc pe mine, am învățat că eu contez cel mai mult, că sufletul meu simplu are nevoie de liniște. Am învățat să mă odihnesc, să nu-mi mai țin telefoanele deschise tot timpul, să nu mai tremur când sună telefonul. Nu suport violența fizică și verbală. Mă feresc cât pot de lucrurile rele pentru că vreau să am o bătrânețe liniștită atunci când o fi să vină.
„Nu vreau pământ pe Lună, nici diamante în hamburgeri”
- Care sunt defectele dumneavoastră pe care sunteți nevoită să le accepțați?
- Am destule, să văd în ce ordine să le pun. Îmi cam place să bârfesc, dar fără răutate. Am mai rărit-o acum, dar uite că nu am scăpat de defectul ăsta. Un alt minus al meu este că mă supăr când un invitat vine la masă și nu mănâncă. Sau mă anunță cu o seară înainte că nu mai ajunge. Eu, ca persoană, sunt un pic „defectă”. Ca să pot trăi, iau totul în glumă uneori, fac haz de necaz.
- Aveți visuri și gânduri interzise?
- Rar, pentru că eu nu sunt o persoană care să viseze cu ochii deschiși. Am primit de ziua mea un inel cu nouă diamante. Un cadou de la soțul meu, care mi-a spus că merit din plin o asemenea bijuterie. M-am bucurat, l-am purtat, însă nu am stat să mă gândesc prea mult la valoarea acestuia. Pe mine nu mă interesează pământul de pe Lună, nu vreau să dorm în hoteluri unde înoată rechinii și să mănânc hamburgeri în care apar diamante. Vreau să trăiesc frumos. Atât!
„Mama era în spital şi brancardierul mă punea să îi spun bancuri”
- Care sunt acele lucruri într-atât de importante pentru dumneavoastră, încât ați fi în stare să vă certați cu oricine pentru a le avea?
- Îmi păstrez toate caietele cu textele și foarte multe dintre hainele cu care am întruchipat diferite personaje. De asemenea, ţin cu sfințenie toate CD-urile, toate interviurile date, toate ziarele în care am apărut. Am un loc în casă unde le păstrez și merg acolo și cu ochii închiși. Sunt amintirile mele și mă încarc când le privesc.
- Care sunt lucrurile care vă irosesc timpul?
- Nu-mi plac lucrurile mici, care-mi trec printre degete. De exemplu, nu-mi place să fac goblenuri… am alte preocupări, mai bine gătesc ceva bun. Sunt o femeie puternică, așa îmi place să cred. Mă veți vedea mereu cu o ceșcuţă cu cafea în mână, dar niciodată cu un pahar cu vin și asta pentru că nu țin la băutură. Nu-mi place să calc, nu mă văd cu fierul în mână. Cred că pot să fac față oricăror cereri, în orice loc. Mi-amintesc când a fost mama internată în spital, m-a văzut brancardierul și m-a pus să-i spun bancuri… Nu trăiesc în ficțiune, nu sunt chiar atât de nebună să cumpăr insule exotice. Mai bine iau pământ de flori. Navele spațiale mă lasă rece. Mă lovesc de realitate din momentul în care deschid ochii, dimineața. Dar mi-aș dori ca, într-o zi, să fiu cunoscută de întreaga omenire. Pentru faptele mele bune. Valoarea stă în tot ceea ce creează o emoție.
„Sunt a voastră…”
- Aveți vreun motto, doamnă Jeni?
- Am mai multe chiar. Atât timp cât ești vesel, poți fi fericit. Tristețea aduce boală, ca și invidia. Cel mai important este să tratezi ce ți se întâmplă în viață cu simțul umorului. Să râzi chiar și atunci când citești o factură. Doar așa putem elimina furia din suflet.
- Ce personaj este cel mai aproape de sufletul dumneavoastră?
- Acum îl iubesc pe Jenel, pe Mia încă nu o cunosc atât de bine. O ador pe Lina Trambulina. Număr zilele până când voi intra din nou în studio cu cele două personaje, Mia și Jenel…
- Dacă cineva ar scrie o carte despre dumneavoastră, care ar fi titlul acesteia?
- Am avut parte de întrebări extrem de incitante în acest interviu… dacă mă gândesc bine, cred că s-ar potrivi titlul „Sunt a voastră”. Sunt a familiei, a prietenilor, a publicului, a ziariștilor… întotdeauna voi fi a voastră…
- Un mesaj pentru cititori…
- Să râdeți cât puteți de mult, dacă se poate fără întrerupere. Doar râsul ne mai salvează. Cutia poștală e plină de facturi, viața de amărăciune, lumea de răutate, iar noi nu ne mai regăsim. Râdeți dacă ați căzut de pe scară, dacă ați lovit ceva cu piiorul. Râdeți, ca să vă eliberați prin iubire…
„Soţul meu spune că sunt femeia fără vârstă“
- Ce vă e imposibil să faceți?
- Să întorc anii, să mă fac tânără. Cu toate că arăt mult mai bine ca la 30 de ani. Atunci eram blondă și păream mult mai bătrână. Pentru câte planuri am, m-aș întoarce în timp. Și o fac uneori, când sunt singură cu mine. De altfel, soțul meu spune că sunt femeia fără vârstă. Îmi e teamă de bătrânețe, de boală și de moarte. Nu cred că există cineva care să nu aibă aceste frici. În rest, am locul meu unde mă întâlnesc cu Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare rugăciune. De multe ori însă, când vine teama asta, o pun pe seama lipsei de magneziu. Iau repede un pliculeț și mă remontez… (râde)
„Când sunt pe scenă, parcă levitez“
- Ce i-ați spune lui Dumnezeu dacă L-ați întâlni?
- Că îi mulțumesc pentru această profesie și pentru darul pe care mi l-a dat, pentru că m-a pus să fiu unul dintre instrumentele sale pe pământ. I-aș spune că sunt fericită că trăiesc, că respir, că mă îmbrac singură, că îi întorc tot ajutorul dat prin fapte de milostenie, că m-a ajutat să văd lumea, că mi-a dat o familie. Și îmi oferă atât de multe în fiecare zi… Mi-e tare greu atunci când văd amărăciune... Prefer să mă duc în piață decât pe un iaht cu care să merg pe mare și să nu zăresc nimic. Când sunt pe scenă, parcă levitez. Cine spune că nu iubește banii e nebun, dar trebuie să învățați să dăruiți, pentru că atunci îi înmulțește Dumnezeu. Aici, pe pământ, facem tot ce trebuie în primul rând pentru sufletul nostru.