de Carmen Ciripoiu

Într-o lume mult prea dură, s-ar crede că farmecul romantismului s-a pierdut. Mai există însă bărbați care reușesc să dezlege psihologia femeii pe care o iubesc și să-i descopere așteptările sufletești. Din categoria acestora face parte și artistul Ionică Ardeleanu. Cât de frumos a reușit să îmbine meseria cu o poveste de dragoste ca-n basme, aflați din destăinuirile pline de sinceritate ale celui supranumit „Omul-orchestră”.

„Când am văzut-o pe Izabella, mi s-a oprit inima în loc!”

- Cineva a spus odată că interviul este o scurtătură până la inima omului. Să începem această conversație cu cea mai frumoasă poveste din câte există: cea a iubirii pe care o trăiți. Când a început totul?

- La 7 ianuarie 2017, într-o seară perfectă, în Chicago, la o petrecere unde eu am cântat. Când am văzut-o pe Izabella, mi s-a oprit inima în loc! Cu siguranță, a fost dragoste la prima vedere. Ulterior, m-am informat cine e, m-am dus cu două CD-uri la ea și i-am spus că e frumoasă. Părea încântată… Prima întâlnire pe care am avut-o în doi a fost în Las Vegas. Dar a durat ceva până a acceptat. Când am văzut că evită întâlnirea, am fost puțin mai dur și i-am spus că ar fi bine să meargă cu mine pentru că nu se știe peste ce bărbat va da, care n-o va duce nicăieri. Și iată că mi-a reușit strategia… Și așa am ajuns să ne distrăm la Marile Canioane. Ulterior, eu am plecat în țară și i-am spus Izabellei că, dacă nu se va mărita până mă întorc, ne întâlnim iar. Știu că nu i-a căzut bine, dar ce puteam face? Prin aceste vorbe, încercam de fapt să aflu mai multe… Totul s-a transformat într-o relație serioasă după luna iunie, iar în octombrie m-a dus la părinții ei, când mama soacră m-a luat la întrebări. Interesant este însă modul în care am cerut-o în căsătorie. La 22 decembrie am ajuns din nou în California și i-am spus Izabellei că trebuie să filmez un videoclip la Laguna Beach și doresc neapărat să meargă cu mine. Între timp, eu făcusem și melodia „Te iubesc”. Acolo, pe malul oceanului, am pus camera, am ales cadrele și am ascuns inelul după un bolovan. Surprinsă de tot ce se întâmplă, a zis da pe loc! La 31 mai anul acesta, ne-am cununat la Honolulu, un loc special pentru mine, și am avut două perechi de nași: unii din California și ceilalți din Australia. Nunta a fost la 6 septembrie, acasă, la Timișoara, și a ținut patru zile. A fost magnifică, au venit prieteni din toată lumea, au cântat toți artiștii din Banat și vreau să le mulțumesc că au fost alături de mine. Am avut parte de o surpriză inedită datorită lui Nicu Paleru, care a vrut să avem și un balmoș autentic, așa că acest preparat ne-a fost gătit chiar de o femeie de la stână.

- Mulţi artişti găsesc ideea de familie împovărătoare, ameninţătoare pentru profesie, iar dumneavoastră ați ieşit câştigător din acest test al vieţii. E vorba despre noroc?

- Nu cred. Izabella a înțeles de la bun început care mi-e meseria. Pe de altă parte, suntem și la o vârstă la care vedem altfel viața, pentru că suntem trecuți prin ea. Am un fiu, e în California, ea are doi copii. Nu suntem geloși, nu ne-am dat niciodată motive unul altuia. Sigur, un strop trebuie să fie, dar totul cu măsură. Eu fac și impresariat, alerg prin toată lumea, cânt, dimineața iau banii și mă duc acasă. (Râde)

„Lipsa dialogului distruge căsnicia”

- Există o rețetă e căsniciei fericite, pentru un artist? E ușor să acomodați celebritatea cu fidelitatea?

- Nu știu ce să spun. Suntem la început de drum, dar părerea mea e că tot ceea ce contează este să găsești omul potrivit, cu care să fii compatibil. Mai mult de atât, e important să comunicăm, orice probleme s-ar ivi. Rezolvă mai-marii lumii toate situațiile tensionate, darămite noi, oamenii de rând…

- Care e cel mai frumos lucru pe care vi l-a spus soția?

- Îmi spune multe lucruri frumoase, dar cred că mi-a rămas întipărit în suflet momentul în care mi-a zis că e mândră de mine pentru ceea ce fac și ceea ce sunt. Cred că acel „Te iubesc”, în ziua de astăzi, a ajuns să fie spus la fiecare pas, uneori chiar fără să-l gândim. E important când rostim aceste cuvinte să le simțim, mai întâi.

- De ce credeți că se destramă căsniciile atât de des în ziua de azi?

- Lipsa dialogului. E adevărat, dragostea contează enorm, dar dacă într-o relație nu există respectul reciproc, totul se poate dărâma la prima adiere de vânt. Iar dialogul e important în orice tip de relație, nu doar în cele de dragoste. Dacă nu vorbim, nu rezolvăm nimic. Iar dacă într-o căsnicie, se supără amândoi, atunci unde se poate ajunge, dacă nu la despărțire? Pe unii îi strică și anturajul, dar doar dacă ești instabil și nu știi ce vrei. Pe mine, în acest moment, mă interesează doar familia mea.

„În California mă simt acasă… De-aia m-am mutat din România”

- Aveți o putere incredibilă de a-i face pe oameni să se simtă bine, iar publicul vă răsplătește cu infinită dragoste. Cum se vede lumea de pe scenă?

- Chiar dacă spun eu că nu, uneori mai sunt emoții. Sigur, nu la fel ca la începuturile mele, dar încă există, ascunse, într-un colț. Faptul că eu cânt multor persoane pe care le cunosc îmi dă o mare siguranță și situația se schimbă. Cine mă cheamă să cânt știe de ce o face. Sunt originar din Ardeal, unde sunt oameni buni și cinstiți. Baza contează mult, cei șapte ani de acasă. Ca să construiești o casă, ai nevoie de o fundație bună. Așa e și cu omul. În America, de exemplu, nu trebuie să cânți tare, pentru că atunci lumea te evită. În străinătate, lumea e mai deschisă, dacă nu le place ceea ce cânți, nu mai vine la spectacolele tale.

- A contribuit și acest lucru la decizia dumneavoastră de a vă muta definitiv din România?

- În străinătate mă simt mai confortabil, mai familiarizat cu oamenii. Dar am ales abia acum, după câțiva ani de când stăm acasă, în primul rând pentru că își doresc copiii și Izabella. Eu am locuit în California 16 ani. Parcă, acolo, mă simt acasă… e un loc incredibil. De câte ori am spus că rămân în România, nu știu, era ceva care mă chema acolo. Sunt patriot, dar dacă nu pot să fac viața mai frumoasă familiei mele, asta rămâne cea mai bună decizie. Și oricum, în România, nu știi la ce să te aștepți mâine. Ne vom muta undeva pe lângă Disneyland. Acolo e și un restaurant românesc, și o biserică românească, avem prietenii, nașii…

„Trebuia să fiu pădurar”

- Care ar fi lucrul peste care nu ați putea trece niciodată?

- Pentru mine prietenii sunt foarte importanți, dar i-aș pierde dacă nu s-ar ține de ceea ce promit. Asta pentru că eu nu aș putea niciodată să-mi încalc cuvântul. Eu am prieteni în toată lumea, suntem legați ca într-o pânză de păianjen. E un lucru extraordinar să te bucuri de oameni faini. La hotel poate merge oricine, dar prietenia și omenia contează enorm.

- Ați păstrat ceva din tradițiile de acasă, din Țara Moților?

- Tata spunea să ne lăsăm loc de bună ziua oriunde ne-am duce. E mare lucru să lași ușa deschisă. De la mama am învățat să nu ne facem de rușine. Îmi amintesc că eu luam bătaie și dacă luam o prună de la vecini. Am crescut într-o familie de oameni credincioși și duminică de duminică mergeam la biserică, fără să comentăm. Mi-ș dori să fac și acum același lucru, dar, din păcate, timpul trece mult prea repede. La începuturile mele în California, am cântat chiar și în cor la biserică. Eu îl văd pe Dumnezeu ca pe o forță incredibilă, care ne ajută. Însă cred că depinde și de ceea ce facem fiecare dintre noi. Zicea părintele Avramescu din California: „Degeaba facem bine la cel ce face bine. Dacă avem inimă, trebuie să facem bine la cel care ne face rău”. Am doi frați și o soră. Unul e șofer, celălalt pădurar, iar sora mea e învățătoare. Și eu trebuia să fiu pădurar, am terminat Liceul de Silvicultură. După ce a murit tata, vorba fusese să rămân în locul lui, era totul aranjat, dar șeful de post mi-a spus că nu voi mai avea timp să cânt. În consecință, am venit la Timișoara și am făcut Școala de Arte. Colindul e un obicei pe care-l păstrez și astăzi. În California, ne adunăm și mergem la colindat și totodată strângem și donații pentru biserică. În Ardeal, mi-amintesc că plecam 30-40 de oameni să colindăm și primeam cârnați, caltaboși, tobă… Din păcate, în țară obiceiul ăsta frumos se pierde și e rău aşa. De fapt, s-au schimbat gusturile, mentalitatea și nu cred că e bine. Un obicei frumos l-am păstrat și de Paște când mâncăm miel și fierbem pălincă de-a noastră cu scorțișoară și zahăr.

„Odată cu nașterea mea, a intrat norocul în casă. Aşa mi-a zis mama!”

- Sunteți din când în când atins de melancolie sau sunteți un om al prezentului?

- Mă mai atinge și pe mine melancolia. Cu siguranță, cel mai greu moment al vieții mele a fost atunci când am pierdut-o pe mama. În 2015, când ea s-a dus la îngeri, am simțit că se deschide pământul, atât eram de supărat. Mama a fost și motivul pentru care m-am întors în țară. Tata a murit când eram în America, m-a durut rău și despărțirea de el, dar nu a fost același lucru ca în cazul mamei. Ea a fost o femeie incredibil de deșteaptă, care știa să dea răspuns la orice întrebare, de mă gândeam o săptămână ce a vrut să spună… Părinții mei au fost foarte mândri de mine. Și cred că sunt mândria familiei. Părinții au trecut prin momente grele, dar după ce m-am născut eu, totul s-a schimbat. M-am născut de Sfânta Parascheva și mama spunea că le-am adus norocul în casă. (Râde)

- Dincolo de profesie și de familie, care vă mai sunt bucuriile de azi?

- Îmi place mult să joc fotbal, am fost în copilărie la o echipă județeană, și tenis. Dar și să schiez. Și abia aștept să plec la munte, în străinătate, unde voi merge să mă distrez cu prietenii. Am fost și în Munții Sebeș, la noi, unde fratele meu are o cabană și mi-a plăcut foarte mult. Nu prea mai am însă timp de sport, dar din când în când mai fac vibromasaj acasă.

- Orice persoană are slăbiciuni. Ale dumneavoastră care sunt?

- Nu am prea multe… poate doar papanașii cu gem de afine. Prima dată am mâncat în America, la un restaurant românesc, și de atunci au devenit preferații mei. I-am învățat și pe ai mei să iubească acest desert unic. Știu și eu să fac ceva delicios… clătite… Sunt renumit cu acest preparat în Australia, dar și cu fasolea cu ciolan…

„Nici prea jos și nici prea sus / Sunt unde soarta m-a pus”

- Dincolo de scenă, cine e Ionică Ardeleanu?

- Sunt un om normal, simplu, cu caracter, care nu abuzează niciodată de statutul de vedetă. Mă simt exact ca într-o melodie de-a mea: „Nici prea jos și nici prea sus / Sunt unde soarta m-a pus”. Mă bucur de partea artistică pentru că e un har de la Dumnezeu. Sunt egal cu toată lumea, doar că, poate, am un dar în plus.

- Care sunt cele mai mari probleme cu care se confruntă artiştii astăzi?

- Au apărut foarte mulți artiști, cântăreți, se face muzică pe computer… e foarte greu să te ridici, chiar dacă ești o voce bună. Dacă nu ai banii necesari, nu rezolvi nimic. Trebuie doar să ai un mare noroc, să te vadă cineva. Lumea normală nu înțelege muzica prea mult. Eu rămân pe nișa mea, în America, Australia, Canada… Îmi amintesc că atunci când am început să cânt, mă bucuram nu să primesc bani, ci să mă ia formația și pe mine la cântări. Acum nimeni nu mai pune mâna să strângă sculele. Eu cânt tot ce vor oamenii, de aceea mi s-a spus „Omul-orchestră”. Ador să interpretez la orgă și pentru că umblu mult prin lume, am lăsat scule peste tot. Cred că am vreo zece orgi răspândite în acest moment...

„Din păcate, obiceiurile noastre tradiţionale se pierd. S-au schimbat gusturile, mentalitatea şi asta nu e bine. Încerc şi acum să păstrez tradiţiile, chiar şi în California mergem la colindat de Crăciun şi strângem donaţii pentru biserică“

„Încerc să păstrez, cât pot de mult, tradiţia mesei în familie“

Hobby-uri: filmele şi... iepuraşii

- Care sunt misterele meseriei dumneavoastră?

- Să fii plăcut, să-i faci fericiți pe oameni. Întotdeauna, înainte de a începe să cânt, eu privesc oamenii. Nu-mi fac niciodată planuri cu ce melodii voi începe seara. Mă ghidez după privirea lor. Și nimeresc mereu ce le place…

- Ce adoraţi să faceți când sunteți acasă?

- Să mă uit la filme și mi-a plăcut înainte să urmăresc știrile. Acum nu mai fac lucrul acesta. Sunt dezamăgit... Iubesc să mă relaxez, să stau cu familia, să ne facem planuri. Întotdeauna, înainte să plec, rămân o jumătate de oră în baie să mă aranjez. Dimineața începe mereu cu o cafea bună, pentru că nu mănânc niciodată. Am avut iepurași cât am stat la Timișoara, dar i-am lăsat acum la niște rude de-ale soției, la Negrești. Mă distram foarte tare cu ei…

„Banii pe care i-am făcut la prima cântare, la 15 ani, i-am pus la CEC să-mi cumpăr un acordeon nou“

„Lucrăm la un bebeluş“

- Ce noutăți le aduceți celor care vă iubesc?

- Un nou CD, care va ieși pe piață împreună cu revista „Taifasuri”, unde sunt strânse 15 melodii noi, de dragoste, pahar, viață… Cu puțin timp în urmă, am înregistrat o piesă de suflet despre casa părintească. Apoi urmează Sărbătorile… Crăciunul îl vom petrece în California, iar Revelionul în Florida, unde voi și cânta.

- O ultimă întrebare: sunteți fericit, domnule Ardeleanu? V-ați găsit acel echilibru, pe care-l căutăm toți, dar puțini îl găsim?

- Cred că da… am găsit acel echilibru despre care vorbiți… Nu-mi lipsește absolut nimic acum. Poate doar… un bebeluș… așa, ca să fie patru. Dar lucrăm la asta. Din burlacul râvnit, am ajuns om cu patru copii… așa mi-a spus râzând soția mea.